BEN TODICA: George Anca - Anthropology of New Recognition

marți, 15 octombrie 2019

George Anca - Anthropology of New Recognition

Anthropology of New Recognition

George Anca – Octavian Lecca – Muzeul Marinei – Victor Orban – Victor Roncea – Lidia Lazu – Constantin Apetroaie – Alexia Ema – Florentin Sorescu – Doina Chiriac – Daniel Vorona – Nicolae Grigore Mărășanu – Gabriela Tănase – Adrian Bucurescu – Angela Muntean – Nicolae Nistor -

Vișan Dragoș – Vasilisia Lazăr-Grădinaru – Veronica Stănilă – Lora Levițchi – Mioara Anastasiu – Simina Păun – Dana Logigan – Ion Lazăr da Coza – Carmen Secere – Rândunica Anton – Luba Feldsher – Marin Beșcucă

George Anca

Anthropology of New Recognition

There is no need to say that making literature as anthropology and anthropology as literature one loses one’s chance to be recognized within either of them. But the theme of recognition itself can be a joint topic, on top of it may be Kalidasa’s “Recognition of Sakuntala” (Abhijnan Sakuntalam). Even after some two thousands or two thousands and a half years it seems that Dushyanta recognizes his deserted wife almost for the sake of their child, successor to the throne.

A XIX century’s replica is Cãlin poem by Mihai Eminescu, in which the recognition of the deserted wife, after years, starts by meeting the child.

Philosophy of recognition in modern times includes patterns drawn by Hegel, Pascal or Lacan. An anthropology of recognition would record also discrimination between cultures and their representatives to the extend of cultural cannibalism, colonialism-globalise, localism, etc. To be recognized during or after demise is very little related to one’s will. It seems rather an outer concept. It is quite hard to enjoy the non-recognition, but after all, then it is time to find God. Does God recognize a person unrecognised even by self? Is it possible to get God’s message when all expectations are transformed in lost obsession of Divinity?

Two poems of different ages and others reveal the devotion-recognition to Goddess or simply Woman. Shankaracharya’s Saundaryalahari and Dylan Thomas The Ballad of Long Legged Bite are almost at the antipodes one from the other, yet they may meet either in Shakta cult or in surrealistic mysticism of woman. Sanskrit worshipper makes a cosmic prayer to the Divine Mother on the whole and part by part, while the Welsh balladist thinks of woman in pieces thorn apart by sharks and lovers. While the religion – recognition of Uma, Daughter of Himalaya attracts hotly tantric and advaitin followers, the woman-bite is recognizable only through song recreation of the victim in tune with legions of raped and kidnapped heroines like, for instance: Kira Kiralina of Romanian ballads and Panait Istrati’s novels, in which the heroine kills herself in order not to be captured by the rapists. In another ballad by Ionel Zeana, hundred virgins chose to kill themselves instead of entering the harem of the invaders.

The woman is recognized as Goddess and as a bite almost in the spiritual inspiration, once an enthusiastic devotion, twice even still more literary as empathically ballad. The joy and sorrow come together as the characters are concerned, but both works convey either advaita-nondual, or Don’s love recognition in the same move as prayer and chatarsis causes- effects.

From thousand to thousand years, from Sakuntala to Saundaryalahari amd ballad Goddess-bite other characters and feelings are transformed or forgotten also as recognition of the fact that recognition is not possible.

Octavian Lecca

Către: NICOLAE DRAGULANESCU

Subiect: Re: GEORGE ANCA (scriitor si indianist) - BLOG PERSONAL

E tulburator ce mi-ai trimis aici. Am citit putin si m-am oprit ca sa ma reincarc. O sa reiau totul. Nu stiam nimic de George Anca, asa un om VREAU sa cunosc. Eu am o ipoteza: tiganii nostri sunt tracii (daci) care au ajuns pina in India si apoi s-au reintors, dar o tin pentru mine ca o sa ma omoare. Dupa cite stiu eu ca lingvist este o mare asemanre intre sanscrita si romana. Apoi tiganii sunt mai buni decit romanii in a simti muzica romaneasca veche in special sunetele naturale. O sa-ti mai scriu. Merci mult.

„Anuarul Muzeului Marinei Române 2002”

1958. Plecarea armatei sovietice din România – între mit şi realitate

O abordare nuanţată a unei asemenea teme şi renunţarea la sintagma „retragerea trupelor sovietice din România” – folosită în mod constant de „creatorii de imagini” ai regimurilor lui Gheorghe Gheoghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu – în favoarea expresiei „plecarea armatei sovietice din România” se pot înscrie în cadrul unei noi viziuni privind evenimentelor politico-militare care au avut loc în România în perioada 1945-1991, mult mai apropiată de sistemul tradiţional de valori românesc. Asemenea analize se pot dovedi interesante pentru cercetătorii care reuşesc să aibă acces la documentele din arhive, desprinzându-se de balastul creat de demiurgii de imagini şcoliţi în spiritul disputei ideologice din timpul Războiului Rece. Analizarea pertinentă a contextului şi motivelor care l-au determinat pe liderul sovietic N.S. Hruşciov să ordone în anul 1958 unităţilor Armatei Roşii care staţionau pe teritoriul românesc să se mute înapoi pe teritoriul sovietic poate arăta, la rândul său, cât de pervers a fost sistemul de propagandă promovat de conducătorii de atunci ai României, precum şi care ar fi unul dintre motivele perpetuării până astăzi a imaginilor idilice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu de către foşti demnitari comunişti.

Prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), Uniunii Sovietice i s-a recunoscut pe plan internaţional dreptul de a-şi menţine trupele în România şi Ungaria. Scopul declarat al acelei ocupaţii militare era de a se asigura securitatea căilor de comunicaţii ale grupului sovietic de armate aflat pe teritoriul austriac până la reglementarea definitivă a statutului postbelic al Austriei. În consecinţă, autorităţile române s-au văzut nevoite să încheie o convenţie cu Moscova (26 decembrie 1948), prin care au fost reglementate condiţiile în care unităţile sovietice puteau utiliza cazărmile, localurile de serviciu, depozitele, aerodromurile, câmpurile de instrucţie şi mijloacele de transmisiuni româneşti pe timpul ocupaţiei.

Acel status-quo a fost menţinut până la 14 mai 1955, când liderii statelor comuniste din Europa aflate sub sfera de influenţă a Moscovei au consimţit să semneze alături de sovietici actul de constituire a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV). În baza „Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală” încheiat în capitala Poloniei, unităţile sovietice din România, Ungaria, Bulgaria, Polonia şi Republica Democrată Germană au rămas pe loc în statele respective, dar de acea dată în calitate de „armată prietenă”.

Recunoaşterea la Varşovia a noului statut al forţelor militare sovietice de ocupaţie de către conducătorii ţărilor de „democraţie populară” a permis diplomaţiei sovietice să facă următorul său pas. Prin semnarea la Viena, la 15 mai 1955, a Tratatului de Stat dintre cele patru Mari Puteri şi Austria a fost reglementată una dintre problemele importante care existau de la finele celui de-al doilea război mondial. Era evident faptul că diplomaţii sovietici au acţionat în aşa fel încât actul de constituire a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia să fie semnat înainte de Tratatul cu Austria pentru a nu se oferi prilejul unei contestări a legalităţii regimului prelungit de ocupaţie din România şi Ungaria.

Jucând pe această carte, este posibil ca Nikita Hruşciov să fi prevăzut încă dinainte de momentul Varşovia – 1955 o reducere a efectivelor sale militare staţionate în R.D.G., Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria. Pe de altă parte, Gheorghe Gheorghiu-Dej a intuit, se pare, încercarea liderului de la Kremlin de a-şi crea o imagine de apostol al „popoarelor iubitoare de pace”1 şi a acţionat în consecinţă: a semnat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală” de la Varşovia şi, după doar trei luni, l-a desemnat pe generalul Emil Bodnăraş să discute cu liderul de la Kremlin despre o posibilă încetare a regimului de staţionare/ocupaţie a trupelor sovietice în România.2

A fost luat prin surprindere N.S. Hruşciov de iniţiativa comuniştilor români ? Se pare că da, dar liderul de la Kremlin nu a spus motivul pentru care a avut o reacţie negativă violentă în momentul când ministrul român al Forţelor Armate a abordat problema ocupaţiei militare sovietice, iar explicaţia pe care a oferit-o Hruşciov în legătură cu evenimentele militare care au urmat pare desprinsă din arsenalul aparatului său propagandistic: „În următorul an şi jumătate m-am tot gândit la cuvintele tovarăşului Bodnăraş, în special după discuţia avută cu tovarăşul Dej (…) Am pus la inimă cuvintele sale”.3 Este interesant cum „sentimentele părinteşti” ale liderului sovietic „se revărsau” în relaţiile politico-militare dintre URSS şi România.

Perspicacitatea de care a dat dovadă Gheorghe Gheorghiu-Dej cu acel prilej nu trebuie subestimată. Acesta s-a dovedit capabil să facă o analiză interesantă în privinţa avantajelor de care ar fi beneficiat atât regimul său, cât şi stăpânul său de la Moscova în disputa propagandistică pe care o aveau cu conducătorii SUA şi ai statelor din Europa Occidentală. Totodată, se poate aprecia că, în acel caz, liderul de la Bucureşti a promovat şi interesul naţional al României; pentru poporul român, prezenţa trupelor sovietice în ţară constituia o mare povară morală şi financiară pe care era obligat să o suporte în numele unei ideologii străine de spiritul naţional.

Cât priveşte reacţia violentă pe care a avut-o Hruşciov pe moment, se poate presupune faptul că existaseră discuţii secrete la Kremlin privind paşii care urmau să fie făcuţi pe plan diplomatic pentru detensionarea situaţiei internaţionale şi promovarea principiului coexistenţei paşnice în relaţiile cu Occidentul. În acest context, este posibil să se fi abordat, printre altele, şi situaţia militarilor sovietici care staţionau în România. Oare a crezut liderul sovietic, pe moment, că românii au avut acces la informaţiile ultraconfidenţiale ale Moscovei şi încercau să le utilizeze pentru promovarea interesului naţional? Răspunsul s-ar putea găsi în arhivele URSS.

Un lucru este însă cert: potentaţii regimului comunist din România (Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol ş.a.) au căutat, la rândul lor, să câştige popularitate, susţinând că Gh. Gheorghiu-Dej l-a convins pe Hruşciov să nu mai menţină trupe „prietene” pe teritoriul românesc, dar s-au ferit să spună că ei deţineau puterea politică şi economică în ţară tocmai pentru că fuseseră instalaţi pe acele poziţii cu ajutorul Armatei Roşii. Majoritatea deciziilor importante referitoare la soarta României după anul 1945 au avut ca punct de plecare Moscova şi au fost duse la îndeplinire de comuniştii români în numele solidarităţii de clasă, clamate ca virtute supremă în relaţiile internaţionale de propagandiştii regimurilor comuniste.

În memoriile sale, Nikita Hruşciov a menţionat faptul că, în anul 1958, pe teritoriul românesc staţionau una sau două divizii sovietice de tancuri şi o divizie sovietică de infanterie.4 La prima vedere, acele forţe nu păreau semnificative din punct de vedere militar, dar dacă se compară această informaţie cu datele existente în culegerea de documente româneşti „România. Retragerea trupelor sovietice – 1958”, se pot constata o serie de neconcordanţe în privinţa alcătuirii aşa-numitei „Armate mecanizate independente” sovietice, aflată în România în acea perioadă.

Sursele româneşti indică, de exemplu, faptul că generalul locotenent de tancuri Vasilii Sergheevici Arhipov, comandantul acelei armate în anul 1958, îşi avea dispuse marile unităţi în Banat şi Muntenia, în Poarta Focşanilor şi în zona Constanţei, în timp ce cartierul său general (U.M. 11705) se găsea la Bucureşti.

Forţele militare sovietice din Banat erau încartiruite în garnizoanele Timişoara5, Arad, Radna şi Lipova, în timp ce armata română avea instalată în zona Timişoara Divizia 35 Infanterie din cadrul Corpului 38 Armată. Amplasarea unităţilor sovietice sugerează faptul că acestea aveau ca misiune acoperirea frontierei de stat a României în zonă şi blocarea Porţii Mureşului în cazul purtării unui război defensiv, respectiv ducerea la ordin a unor acţiuni ofensive de mică amploare spre vest şi/sau sud-vest (Iugoslavia).

În Muntenia, câteva unităţi militare sovietice se aflau amplasate la Bascov (judeţul Argeş), Ploieşti6 şi Crângul lui Bot (judeţul Prahova). Poziţionarea unei unităţi de tancuri sau mecanizate la Bascov putea fi considerată avantajoasă deoarece se afla în partea centrală a regiunii, iar căile de comunicaţie îi permiteau o deplasare rapidă în caz de urgenţă spre orice zonă aflată la sud de Carpaţi.

La rândul său, o mare unitate sovietică (probabil o divizie) acoperea, în estul ţării, Poarta Focşanilor, cu forţele principale dispuse la Focşani7, Râmnicu-Sărat8, Brăila9 şi Galaţi10, iar în zona de litoral se găseau unităţi compacte ale Armatei Roşii la Constanţa11, Mamaia-Sat, Mangalia, Basarabi şi Medgidia.

Pe teritoriul României se aflau dislocate şi câteva regimente sovietice de aviaţie, care au acţionat de pe aerodromurile Otopeni, Boboc, Alexeni, Cocargeaua12, Ianca13, M. Kogălniceanu şi care au avut la dispoziţie, pentru situaţiile de urgenţă, aerodromurile de rezervă de la Sihlea, Viziru, Ciorani şi Dor-Mărunt. Totodată, pentru recuperarea medicală a militarilor sovietici aflaţi pe teritoriul românesc, autorităţile de la Bucureşti au pus la dispoziţia Armatei Roşii sanatoriul de la Băile Govora. În plus, se poate presupune că, în zona petroliferă din jurul oraşului Ploieşti, Armata mecanizată independentă avea instalate numeroase baterii de artilerie antiaeriană, iar la Constanţa se afla cel puţin un comandament maritim din cadrul Flotei Roşii a Mării Negre.

În concluzie, estimarea făcută de Nikita Hruşciov referitoare la numărul de unităţi sovietice care se aflau în România în anul 1958 nu concordă cu datele provenite din arhivele româneşti. Un asemenea bilanţ ar putea fi verificat şi completat dacă cercetătorii români ar avea acces la sursele documentare din epocă aflate la Moscova sau dacă generalii A.L.Ghetman14, V.S.Arhipov, V.E.Kopienko15 sau A.G.Drujkov16 au lăsat câteva mărturii referitoare la trupele pe care le-au comandat în anii 1957-1958 în România.

Pe de altă parte, nu trebuie pierdut din vedere faptul că Nikita Hruşciov a urmărit din anul 1955 reducerea efectivelor militare sovietice în contextul apariţiei şi dezvoltării rapide a unei noi categorii de arme: rachetele cu încărcătură nucleară. Pentru a realiza o schimbare majoră, liderul de la Kremlin s-a sfătuit cu mareşalii G.K. Jukov şi R.I. Malinovski, iar planul pe care l-au pus la punct a prevăzut, printre altele, şi mutarea în URSS a mai multor unităţi militare sovietice care staţionau în R.D.G., Ungaria şi România. Astfel, în anul 1958 a existat nu numai „cazul românesc”, ci şi cel ungar (o divizie sovietică a plecat la rândul său din Ungaria la ordinul Moscovei în 1958) şi cel german.

Puternica mediatizare în epocă a „cazului românesc” a reuşit să ascundă câteva lucruri importante pentru oamenii obişnuiţi, care sperau că era vorba într-adevăr despre o retragere a Armatei Roşii. De exemplu, era dificil pentru aceştia să afle că patru garnituri speciale de tren au plecat în zilele de 1, 3, 5 şi 6 august 1958 de la Crângul lui Bot (judeţul Prahova) la Lokoshoza17, în Ungaria, în timp ce celelalte trenuri cu trupe şi echipamente militare sovietice s-au îndreptat spre est, şi nu spre vest, către punctele de trecere a frontierei Ungheni18 şi Reni.

De asemenea, din motive uşor de intuit, nu au fost oferite detalii privind articolele 2 şi 3 din „Acordul între Ministerul Forţelor Armate ale Republicii Populare Române şi Ministerul Apărării al URSS privind modalitatea retragerii trupelor sovietice din România în Uniunea Sovietică”.19 Prevederea referitoare la păstrarea pe teritoriul României a unei „cantităţi corespunzătoare de muniţiuni în două depozite şi 9800 de tone de carburanţi şi lubrifianţi în trei depozite aparţinând Ministerului Apărării al URSS”20 este lapidară, dar situaţia se poate clarifica dacă, la articolul 2 al Acordului din mai 1958, se adaugă „Convenţia între guvernele R.P. Române şi URSS asupra dislocării temporare a unei părţi a flotei maritime militare a URSS în bazele maritime militare, porturile şi pe aerodromurile R.P. Române, dacă acest lucru va fi impus de situaţie”21, semnată la Bucureşti la 22 octombrie 1957 de contraamiralul Mihai Nicolae22şi amiralul V.A. Fokin.23

Este evident faptul că Moscova a impus încheierea Convenţiei pentru a-şi muta liniştită, în anul următor, unităţile militare care staţionau în România. Trupelor sovietice au plecat în vara anului 1958, dar, conform prevederilor actului din octombrie 1957, au avut în continuare la dispoziţie, în Dobrogea, „depozite şi încăperi pentru depozitarea şi păstrarea muniţiei, combustibilului şi lubrifianţilor, materialelor de punte şi a altor feluri de rezerve necesare pentru asigurarea unei părţi a forţelor Flotei din Marea Neagră a URSS”.24 Dacă era vorba despre o retragere din România, Nikita Hruşciov şi mareşalii săi ar fi luat măsuri pentru evacuarea materialelor respective la fel cum au procedat în Austria cu trei ani în urmă. Dar nu au făcut aşa ceva !

Scopul declarat al Convenţiei maritime era de a se organiza apărarea comună a părţii de vest şi de sud-vest a Mării Negre în baza Tratatului de la Varşovia25, iar partea sovietică s-a angajat să asigure, în anii 1958-1959, 54 de torpile cu conuri de război şi 2000 de tone de motorină (la Mangalia), 25 de vagoane cu mine marine (la Codru), 25 de vagoane cu mine marine (la Basarabi), 5000 tone păcură şi 2000 tone motorină (la Palas), pentru a fi păstrate sub pază în România.26 Supravegherea stării tehnice şi calitative a muniţiilor, armamentului, materialelor, carburanţilor şi lubrefianţilor a fost efectuată periodic, potrivit înţelegerii, de către militari sovietici desemnaţi special.

Forţele Maritime ale R.P.R. s-au văzut obligate să accepte şi punerea la dispoziţia URSS, pentru folosire temporară, în cazul declanşării unui război, fără plata vreunei chirii, a unor cheiuri la Mangalia, Constanţa şi Sulina (cu o lungime totală de 1220 metri), a punctelor de bazare ale navelor româneşti la Dunăre, cazărmile, clădirile de serviciu şi uz comun, depozitele şi instalaţiile existente la Sulina şi Mihail Kogălniceanu, precum şi pista aerodromului din ultima localitate menţionată.

În concluzie, se poate spune că Dobrogea a devenit din anul 1957 unul dintre locuri utilizate de Flota Roşie a Mării Negre pentru depozitarea muniţiilor, carburanţilor şi lubrefianţilor pentru situaţiile de urgenţă, iar prevederile Convenţiei au rămas în vigoare şi după plecarea trupelor sovietice care staţionau în România.27

Zece ani mai târziu, ministrul român al Forţelor Armate i-a prezentat lui Nicolae Ceauşescu un raport în care expunea obiecţiile pe care le avea partea română înainte de prelungirea în mod automat a Convenţiei din 1957. Cu acel prilej s-a menţionat faptul că URSS avea depozitate pe teritoriul României, în februarie 1967, 21 de torpile cu conuri de război (la Mangalia), 155 de mine marine (117,5 tone), 5000 tone păcură şi 2000 tone motorină. În plus, în afara felurilor şi cantităţilor prevăzute în Convenţie, Flota Roşie din Marea Neagră mai avea în depozitele româneşti: 30 de grenade antisubmarine, 600 de lovituri cal. 152 mm, 5406 lovituri cal. 100 mm, 13670 lovituri cal. 45 mm, 20000 lovituri cal. 37 mm, 20000 lovituri cal. 25 mm, 1944 tone petrol T-1 şi 120,5 tone uleiuri.28 Diferenţele cantitative care au apărut între rapoartele întocmite în anii 1957, respectiv 1967 sunt evidente, dar acest lucru se poate explica prin faptul că specialiştii militari sovietici care au verificat periodic depozitele dobrogene au dispus retragerea unor cantităţi de muniţii, combustibil şi lubrefianţi înainte de deprecierea calitativă a acestora şi înlocuirea lor în limita impusă de comandanţii Flotei Roşii.

Totodată, generalul-colonel Ion Ioniţă a precizat că, până în 1967, statul român a fost nevoit să cheltuiască pentru paza, depozitarea şi păstrarea materialelor sovietice aflate în custodie aproximativ 650000 de lei anual, iar Moscova a rambursat de fiecare dată numai 340000 de lei.29

Ca urmare a obiecţiilor semnalate de ministrul român al Forţelor Armate şi a hotărârii luate de N. Ceauşescu, reprezentanţii URSS au acceptat să se încheie la 28 septembrie 1967 o nouă convenţie între guvernele celor două state, care prevedea de această dată „dislocarea permanentă şi reciprocă a unei părţi din forţele maritime militare ale URSS şi R.S. România din Marea Neagră şi pe Dunăre pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante”30, în cazul declanşării unui război. În baza articolelor 2 şi 4 din Convenţie, cele două părţi urmau să stabilească ulterior, printr-un acord încheiat la nivel de minister al Forţelor Armate, locurile de staţionare la ancoră, porturile, bazele maritime, cheiurile, aerodromurile, pistele de decolare-aterizare, locurile de staţionare a avioanelor, precum şi locurile de păstrare a rezervelor celor două state.

Acordul respectiv nu a mai fost însă încheiat, deşi a existat un asemenea proiect prezentat reprezentanţilor URSS de către o delegaţie română condusă de viceamiralul Grigore Marteş în 196931, au fost efectuate recunoaşteri reciproce pe teritoriul celor două state în acelaşi an, iar în noiembrie 1970 au fost efectuat schimbul proiectelor elaborate de către fiecare parte.32 Mai mult decât atât, după aproape 13 ani de la încheierea „Acordului de la Moscova privind modalitatea de retragere a trupelor sovietice din România”, mareşalul Uniunii Sovietice M. Zaharov 33 a trimis la 7 aprilie 1971 o telegramă generalului colonel Ion Ioniţă, prin care făcea cunoscut faptul că ”întrucât, în prezent, nu mai este necesară păstrarea rezervelor Flotei Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste din Marea Neagră pe teritoriul Republicii Socialiste România, s-a luat hotărârea ca în anii 1971-1972 aceste rezerve să fie înapoiate în URSS. Transportul rezervelor se va face cu navele sovietice”.34

Ministrul român al Forţelor Armate l-a informat pe Nicolae Ceauşescu despre intenţiile Moscovei şi a precizat în raportul pe care i l-a adresat acestuia faptul că Flota Roşie din Marea Neagră avea depozitate în România 337,1 tone muniţie de artilerie, 22 de vagoane a 10 tone mine marine, 21 torpile cu conuri de război, 30 de grenade antisubmarine, 5000 tone păcură, 2000 tone motorină, 1941 tone petrol de aviaţie şi 120 tone uleiuri.35

Dar hotărârea Moscovei nu s-a referit şi la mutarea din depozitele româneşti în URSS a celorlalte rezerve lăsate de trupele sovietice care au staţionat pe teritoriul României până în 1958 şi care se aflau în anul 1971 în proprietatea Comandamentului Unificat al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia: 484 de vagoane cu muniţii de infanterie şi artilerie, 52 de vagoane cu muniţii pentru aviaţie, 9844 tone de carburanţi şi 322,3 tone de uleiuri.36 Toate aceste cantităţi de muniţii şi combustibili au fost retrase în anul 1991, când a fost desfiinţată Organizaţiei Tratatului de la Varşovia ? Este posibil. Ar putea oferi amănunte despre o astfel de operaţiune cel puţin unul dintre reprezentanţii pe care i-a avut comandantul-şef al Forţelor Armate Unite ale OTV la Bucureşti ?37 Probabil că da.

Un lucru este însă cert: trupele Armatei Roşii au plecat din România în mod oficial în vara anului 1958, dar au lăsat pe loc muniţii, carburanţi, lubrefianţi, materiale de punte şi alte feluri de obiecte de rezervă atât pentru Forţele Armate Unite ale OTV, cât şi pentru Flota URSS din Marea Neagră. Totodată, în capitala României şi-au desfăşurat activitatea până la desfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia consilieri militari sovietici, care au primit în scop propagandistic, din 1957, denumirea de specialişti militari.

A fost vorba de o retragere a Armatei Roşii din România în anul 1958 ? Răspunsul este negativ. Demiurgii de imagini şi-au făcut datoria faţă de regimurile politice pe care le-au slujit până la dispariţia Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, perpetuând deformarea realităţii cu ajutorul utilizării repetate şi în mod greşit a unor cuvinte. Nerespectarea sensului cuvântului retragere, fie din necunoaştere, fie în mod intenţionat, a condus la crearea unor clişee false în legătură cu plecarea unităţilor militare sovietice din România în anul 1958. Realitatea faptelor descrise în documentele din arhive este cu totul alta faţă de imaginile create de un cei care au lucrat într-un aparat de propagandă al PCR extrem de bine pus la punct38.

NOTE:

.Este evidentă legătura care exista între cultul personalităţii, aparatul de propagandă şi dorinţa conducătorilor comunişti din România de a fi apreciaţi/adulaţi şi de comunitatea internaţională. Dacă, pe plan intern, aparatul de represiune creat de regimul politic comunist avea grijă să menţină o imagine fără de prihană pentru liderul-dictator, pe plan extern acţiona aparatul de propagandă al „partidului celor ce muncesc”, dar bineînţeles că rezultatele celor care dădeau cu bâta prin închisori erau mult mai „spectaculoase” decât cele obţinute de creatorii de imagini.

.În urma semnării Tratatului de Stat cu Austria, cele patru Mari Puteri şi-au retras până la 19 septembrie 1955 toate trupele de ocupaţie de pe teritoriul austriac, iar la 26 octombrie 1955 a fost semnat Tratatul privind sfârşitul regimului de ocupaţie în Austria.

.Retragerea a însemnat mutarea tuturor comandamentelor, unităţilor şi a formaţiunilor militare străine (inclusiv a depozitelor de armament, echipament militar şi muniţii) în afara graniţelor statului austriac. Prin comparaţie, se poate observa distincţia clară între operaţiunea militară de retragere a armatelor celor patru Mari Puteri desfăşurată în Austria în vara anului 1955 şi plecarea trupelor sovietice din România, trei ani mai târziu.

.„România. Retragerea trupelor sovietice – 1958”, coordonator: prof.univ.dr. Ioan Scurtu, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1996, p.235 (în continuare „România. Retragerea …”).

.„România. Retragerea …”, op.cit., p. 234.

.Ibidem, p.327; 331. În iunie 1958 se aflau în Timişoara cel puţin 9657 de militari şi civili sovietici, încadraţi probabil într-o divizie a Armatei Roşii (în oraş se găseau dislocate 4 unităţi militare sovietice: de tancuri, de infanterie, de artilerie şi de transmisiuni).

.Ibidem, p.327. Surse orale indică faptul că la Bascov se găsea dislocată o unitate sovietică de tancuri, iar în unele documente din ANIC confirmă existenţa, în iunie 1958, a unor forţe militare sovietice la Bascov şi faptul că în Ploieşti se aflau cel puţin 1402 militari şi civili sovietici.

.Ibidem, p.326. În Focşani se aflau cel puţin 2232 de militari şi civili sovietici în iunie 1958.

.Ibidem, p.326. În Râmnicu-Sărat se aflau cel puţin 1600 de militari şi civili sovietici în iunie 1958.

.Ibidem, p. 326; 386. În Brăila se aflau cel puţin 2925 de militari şi civili sovietici în iunie 1958, probabil şi din U.M. 75388.

.Ibidem, p.326. În Galaţi se aflau cel puţin 2305 militari şi civili sovietici în iunie 1958.

.Ibidem, p.327. În Constanţa se aflau cel puţin 9016 militari şi civili sovietici în iunie 1958.

.Ibidem, p. 327; 385. La Cocargeaua au fost cel puţin 2117 militari şi civili sovietici în iunie 1958, probabil şi din U.M. 51539.

.Ibidem, p.327. La Ianca se aflau cel puţin 2957 de militari şi civili sovietici în iunie 1958.

.Generalul colonel A.L. Ghetman, comandantul trupelor sovietice din România în aprilie 1957.

.Generalul maior de tancuri V.E Kopienko, primul locţiitor al comandantului Armatei mecanizate independente în iunie 1958 şi împuternicit pentru problemele legate de staţionarea trupelor sovietice în România.

.Generalul maior Alexandr Gheorghievici Drujkov, membru în Consiliul militar al Armatei mecanizate independente în iunie 1958.

.„România. Retragerea …”, op.cit., p. 307; 309; 311; 312. Trenurile respective au avut indicativele 15.527, 15.528, 15.529,15.530 şi erau programate să treacă prin staţia de frontieră ungară de la Lokoshoza în zilele de 3, 5, 7 şi 8 august 1958 la orele 08.40.

.O unitate sovietică ce staţionase până la 12 iunie 1958 la Radna (judeţul Arad) a asigurat operaţiunile de transbordare pentru toate eşaloanele care au trecut prin staţia de cale ferată Ungheni (URSS) în perioada 15 iunie – 15 august 1958.

.Acordul respectiv a fost încheiat la 24 mai 1958 la Moscova. Pentru detalii, vezi: „România. Retragerea …”, op.cit., p.276-280.

.Ibidem, p.277.

.Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond CC al PCR-Cancelarie, dosar 21/1967, f.245-251.

.Contraamiralul Mihai Nicolae era comandantul Forţelor Maritime Militare ale R.P. Române.

.Amiralul V.A. Fokin era şeful Statului Major General al Flotei Maritime Militare a URSS.

.ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 21/1967, f.246.

.Ibidem, f.245.

.Ibidem, f.244.

.Ibidem, f. 249. Convenţia a fost încheiată la 22 octombrie 1957 pe un termen de 10 ani şi se prelungea în mod automat, pe acelaşi termen, în cazul în care nici una dintre părţi, cu 6 luni înainte de expirarea termenului de 10 ani, nu aducea la cunoştinţa celeilalte părţi dorinţa sa de încetare a valabilităţii convenţiei.

.Ibidem, f.244. Raportul nr. GD 004008 din 06.02.1967 al ministrului Forţelor Armate, general-colonel Ion Ioniţă, adresat lui Nicolae Ceauşescu.

.Ibidem, f.239-240.

.Idem, dosar 135/1969, f. 25-30. „Convenţia între guvernele R.S. România şi URSS, asupra dislocării temporare şi reciproce a unei părţi din forţele maritime militare în marea teritorială, în porturile şi bazele maritime militare din Marea Neagră şi pe Dunăre, precum şi pe aerodromurile Părţilor contractante, dacă acest lucru va fi impus de situaţie” a fost încheiată la Bucureşti – fiind semnată de viceamiralul Grigore Marteş, comandantul Marinei militare a R.S. România, şi de amiralul Serafim Evghenievici Ciursin, comandantul Flotei URSS din Marea Neagră – şi aprobată de partea română prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.2913 din 1 decembrie 1967.

.Ibidem, f. 13-24. Proiectul acordului respectiv a fost propus la 15 iulie 1969 lui Nicolae Ceauşescu de către ministrul Forţelor Armate, general-colonel Ion Ioniţă, cu raportul nr. M 002940.

.Idem, dosar 57/1971, f.23.

.Mareşalul Uniunii Sovietice M. Zaharov era primul locţiitor al ministrului Apărării URSS şi şef al Marelui Stat Major.

.ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 57/1971, f.21.

.Ibidem.

.Ibidem, f.23.

.Reprezentanţii comandantului-şef al Forţelor Armate Unite ale OTV în România, în anii ’80, au fost, pe rând: gl.col. V.A. Makarov, gl.col. Borisov, gl.lt. Gaponenko. Aceştia au avut la dispoziţie o clădire situată pe strada B.Şt. Delavrancea, în apropierea ambasadei sovietice din Bucureşti, şi au condus o grupă sovietică formată dintr-un locţiitor, un translator, un ofiţer cu cifrul, un subofiţer şi o dactilografă. Legătura dintre reprezentantul C.F.A.U. şi conducerea armatei române se realiza prin intermediul Biroului special existent în cadrul structurii Ministerului Apărării Naţionale. Pentru detalii, vezi: Mircea C. Dumitru, „Aspecte ale relaţiilor dintre conducerea armatei române şi structurile militare ale Tratatului de la Varşovia”, în „Dosarele Istoriei” nr.8(60)/2001, p.29-30.

Articol publicat în „Anuarul Muzeului Marinei Române 2002”, tom V, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa S.A., Constanţa, 2003, p. 391 – 398.

Viktor Orban:

”Suntem țări care nu vrem să fim conduse de un imperiu dirijat de la Bruxelles; nu vrem să devenim țări de imigranți cu populații mixte; vrem să rămânem națiuni europene”. ”Vrem să ajungem la un acord” cu cealaltă jumătate a UE ”ținând cont de interesele Ungariei și ale popoarelor est-europene”.

Politicienii occidentali ”trebuie să renunțe la atacurile deschise împotriva țărilor noastre și a guvernelor lor și să nu mai finanțeze din abundență organizațiile pseudo-civice ale lui Soros cu banii europeni”. Poziția premierului Orban este limpede: ”Noi nu ne trimitem activiștii la ei, de aceea ei trebuie să-și ia acasă activiștii pe care i-au trimis la noi”.

”Trebuie să renunțe la acțiunile sub acoperire împotriva guvernelor central-europene. Bugetul UE nu trebuie folosit pentru finanțarea echipelor și publicațiilor preferate de liberali și imigranți pentru a-și promova obiectivele. Dacă vrem să menținem Europa împreuna, trebuie să abandonăm aceste practici”. Bugetul UE nu e destinat finanțării liberalilor, a presei liberale și a imigranților, nu este destinat finanțării pregătirii protestatarilor și activiștilor, a spus premierul Orban

”Atacurile liberale acoperite au fost cauza instabilității din Macedonia și cauza problemelor guvernului din România”. Rețelele politice de stânga și de la Washington și Bruxelles care sunt implicate în procesul politic internațional sunt o amenințare pentru viața pașnică din Europa Centrală, unde politicienii trebuie să facă față ”zecilor de trucuri politice pe care ele le aduc și de posturilor lor de știri false”, a spus premierul Orban.

”Patrioți în loc de cosmopoliți, patriotism în loc de internaționalism, promovarea familiei în locul promovării căsătoriilor între persoane de același sex, protejarea copiilor în locul liberalizării drogurilor, protecția frontierelor în locul imigrației, cultură creștină în loc de talmeș-balmeș multicultural!”

Victor Roncea

Anul trecut, Mihai Șora a primit titlul de Cetățean de Onoare al Capitalei, la propunerea USR, în baza unei minciuni. În proiectul de hotărâre înaintat de USR se amintea că Mihai Șora a fost primul ministru al Învățământului după căderea comunismului, în Guvernul condus de Petre Roman, din care Șora și-ar fi dat demisia „în semn de protest față de mineriadele din 13-15 iunie 1990, fiind singurul ministru din Guvern care a făcut acest gest”.

Afirmația se constituie și drept un afront indirect la adresa lui Andrei Pleșu, colegul lui Mihai Șora din GDS, care a continuat să fie ministru al Culturii în Guvernul FSN, în ciuda crimelor și violurilor care au răvășit Capitala cât și a violențelor asupra studenților și instituțiilor de cultură și învățământ din București. În realitate însă, nici unul nu și-a dat demisia.

Ca unul dintre primii bucureșteni arestați de mineri în 14 iunie, chiar din Institutul de Arhitectură, implicat apoi în eliberarea colegilor închiși ilegal la fostele Unități ale Securității de la Băneasa și Măgurele, depun mărturie că Șora, deși a trecut pe la Arhitectură, nu și-a dat nici o demisie. Guvernul Petre Roman cu Pleșu și Șora a continuat să ființeze până pe 28 iunie când a avut loc schimbul cu Guvernul rezultat ca urmare a primelor alegeri post-decembriste, din 20 mai 1990.

Dar neadevărul cu demisia este vehiculat cu lejeritate de însuși Mihai Șora, pe contul său personal de pe Facebook, perpetuat de Tismăneanu, pe unde apucă, și consolidat de Wikipedia. În zadar a demontat jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob minciuna, Mihai Șora a primit titlul de Cetățean de Onoare cu 40 de voturi pentru și o singură abținere.

Votul în sine reflectă, am putea spune, puterea manipulării prin minciună în societatea românească de azi, când bătrânelul Șora, fost membru al PCF (Partidului Comunist Francez) și PCR și apoi membru fondator al GDS și al Fundației Soros – România, ne vorbește de pe zidurile blocurilor despre libertatea pentru care a luptat în timpul regimului comunist. Dezinformare neagră, adică minciună totală.

Mai potrivit era să fie inclus sub figura bonomă a lui Mihai Șora și propriul lui citat dintr-o scrisoare către conducerea Partidului : „Am învățat să cunosc mai de-aproape Partidul Comunist și să-l iubesc cu adevărat”…

Integral, aici: https://evz.ro/deconspirare-istorica-mihai-sora-sub-acuzele…

Deconspirare istorică! Mihai Șora, sub acuzele lui Eugen Ionesco și Paul Goma

Mihai Șora "stimează organele de Securitate și dovedește dorință de a le ajuta”

Raportul cu propunerea de recrutare a lui Mihai Șora, „candidat la recurtare în Acț(iunea) Inf(ormativă) Traducătorul”, descoperit de Dan Andronic în arhivele CNSAS și publicat în Evenimentul Istoric, numărul 10 (disponibil prin comandă online), datează din 22 februarie 1962. Unul din cei doi ofițeri prezenți la întâlnirea semi-conspirativă consemnează ca „edificator” pentru „sinceritatea și atașamentul” celui „dispus de a ajuta organele noastre” chiar „voluntariatul” oferit de Mihai Șora. După ce le-a descris în amănunt tot ceea ce cunoștea despre publicistul comunist Aurel Pampu, filosoful a venit cu soluții personale pentru a afla cât mai mult din cele solicitate de Securitate cu privire la fostul lui tovarăș de Front expulzat de Franța.

„Asupra variantelor expuse de către el s-au purtat discuții suficiente din care nu s-au desprins nici un fel de ezitări din partea sa de a da înapoi”, notează căpitanul de Securitate responsabil cu recrutarea. Astfel, conducerea Departamentului Securității Statului este informată că „Șora Mihai dispune de calități personale pentru munca informativă și este capabil să îndeplinească sarcinile ce-i vor fi trasate de organele noastre. Stimează organele de Securitate și dovedește dorință de a le ajuta”. De asemenea, candidatul „este pregătit temeinic și din punct de vedere ideologic”, mai concluzionează ofițerul.

Într-adevăr, potrivit unei Note informative a unui apropiat, informatorul „Zola” afirmă că „în Franța, el a ales liber să fie comunist” și că adeseori l-a auzit pe Șora spunând că „viitorul omenirii este comunismul și că revoluția epocii noastre este trecerea de la statele naționale la statul internațional visat de utopiștii Renașterii”. Astăzi denumiți globaliști. Ce s-a întâmplat după această întâlnire plină de substanță, la următoare dată fixată cu profesionalism și abnegație de toate cadrele prezente, nu mai știm. Nu știm nici dacă investigatorii CNSAS au avut timp să se aplece asupra dosarului lui Aurel Pampu.

Știm doar că după constituirea CNSAS, trei colegi de GDS ai lui Mihai Șora, Dinescu, Pleșu și Patapievici, și-au sacrificat timpul lor prețios dedicat poeziei, filosofiei și eseisticii despre Eminescu și România „ca o fecală” pentru a-și amărî zilele și a-și murdări mâinile cu Dosarele Securității. Mai știm că academicianul Nicolae Breban, pentru niște conversații telefonice banale cu șeful DIE, a primit imediat și fără echivoc verdictul CNSAS: colaborator al Securității. Contestat ulterior în instanță. Dar poate ne spune Mihai Șora, măcar acum, când apără lupta pentru libertate cu fularul roșu la gât, la 30 de ani de la căderea comunismului, cum a fost primul lui contact cu Securitatea.

Lidia Lazu

Însemnări de spectator

„Sufletul meu, Pann” - de Iulian Margu - la Teatrul Municipal „Ariel” Râmnicu Vâlcea

Printr-o norocoasă potriveală a programului nostru de frenetici / nostalgici excursioniști la Băile Olănești și în tot nordul mirific al județului Vâlcea, am ajuns, în chiar ultima clipă la avantpremiera piesei Sufletul meu, Pann scrisă de excelentul autor dramatic Iulian Margu (cunoscut nouă încă de la prezentarea, la Naționalul bucureștean, a unei alte piese de-a sa Dumnezeu se îmbracă la second hand, în regia lui Ion CARAMITRU, piesă despre care am și referit în presă, cu entuziasmul aferent...) și pusă în scenă de regizorul clujean Laszlo Vadas – sărind din autocar, alergând pe aleile Zăvoiului, întrebând o doamnă: „- Unde este teatrul? - Veniți cu mine!” (am aflat, apoi, că este soția domnului primar Sorin Zamfirescu) - am pătruns cu tot aplombul în sala teatrului Ariel, fără să bănuim că vom nimeri pe scenă, între actorii care erau, deja, acolo și se pregăteau să dea primele replici – așa încât, măcar pentru o clipă, s-a putut crea impresia că și noi am fi făcut parte din distribuție... numai pentru o clipă, dar ce flatant, nu?

Corina, o tânără în floare, interpretată de actrița Rada Constantinov (născută la Râmnicu Vâlcea, suplă, blondă, înaltă, cu ochii albaștri...), abia angajată ca muzeograf la Casa memorială Anton Pann din municipilul vâlcean, cu toate emoțiile lesne de înțeles în astfel de situații și, în străduința de a face față atribuțiilor ce-i revin, repetându-și în gând sau mai pe șoptite ”datele problemei”, este scoasă din transă de apariția unui prim vizitator, un tânăr foarte prezentabil (și cu nelipsita servietă diplomat!), actorul clujean Mihai-Florin Nițu, care se declară dornic să afle „de la sursă” totul despre faimosul în epocă „Pann, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”, conform prea-cunoscutei caracterizări a lui Eminescu, pe care îl și citează, la rigoare, mărturisindu-i tinerei muzeografe că a venit anume pentru aceasta, că are timp la dispoziție și este hotărât să cerceteze în mare amănunțime exponatele din cele trei încăperi ale Casei Anton Pann – dar până una-alta, acest june bărbos pus la costum impecabil (ca pentru o întâlnire esențială!), nu-și mai ia ochii de la frumoasa și carismatica sa gazdă. Și de aici pornește totul – ceea ce nici nu miră prea tare, însă ne bucură cu deosebire! - dată fiind întâlnirea dintre doi tineri emblematici - în cauză fiind Spitalul amorului, nici mai mult, dar nici mai puțin.

În mijlocul scenei se afla o masă cu macheta orasului Râmnicul-Vâlcea, de un alb strălucitor, pe care îl punea în evidență acoperișul de șindrilă al casei lui Anton Pann. Corina, din când în când, pare că se rătăcește în casa veche și în împrejurimi, tot umblând pe lângă orașul nou, încercând, poate, să se integreze. Dar ramele, albe și ele, care sunt în câteva puncte sensibile ale scenei, îi tot dezvăluie noi și noi fațete ale unui iubit misterios, cu niște ochi mari și verzi, migdalați, cu o voce învăluitoare și o prezență cuceritoare. Biata fată n-avea nicio șansă să scape din mrejele țesute cu atâta pricepere în juru-i de zeița eternei Iubiri.

Lângă noi, se aflau câțiva tineri care s-au lăsat seduși de acest spectacol straniu, în care două personaje masculine, deși diferite prin atitudine, prin trăire și, mai ales, prin îmbrăcăminte, cuceresc prietenia și iubirea unui personaj feminin, atât de sensibil, atât de gingaș și stângaci în același timp, victimă sigură a propriilor plăsmuiri de amor. Jocul actorilor, dar și desfășurarea poematică a spectacolului, m-a dus cu gândul la stilul lui Mircea Eliade, din minunata povestire „Strada Mântuleasa”.

Acești tineri actori au reușit să ne facă părtași ai unui adevărat miracol, prin trăirea sinceră, pe cât de intensă a unor stări firești, în împrejurări absolut nefirești. Cânticelele și zicerile lui Pann, sunt atât de bine inserate și interpretate (de autor și de zeloasa-i discipolă), încât chiar crezi că te afli pe vremea aceea, de demult, când orașul avea oameni subțiri și se nutrea cu simțiri alese. Descrierea orașului vechi este foarte sugestivă și apariția adevărtului Anton Pann (în casa unde a locuit cu chirie preț de 6 ani și jumătate), în alternanță cu vizitatorul zilelor noastre, ți se pare cum nu se poate mai firească. Ușa celei de-a doua încăperi pare o ușă spre altă lume, pe care nu oricine o poate descuia. Ceea ce pare o străduință zadarnică pentru Corina se dovedește foarte la îndemâna bărbatului, care părăsește această realitate la momentul potrivit, ca să revină pe o altă ușă, în îmbrăcămintea de epocă a poetului vrăjior... Rada Constantinov, în aiureala ei atât de vie, reușește să ne capteze atenția, să ne convingă de toate acele neliniști și speranțe la limita disperării, care o năpădesc de fiecare dată când este vizitată de posibilul iubit sau de Anton Pann, în persoană, fiecare ilustrând o altă latură a iubirii: imediatul și dăinuirea. Sunt frisonările pricinuite de iubirea ce abia se înfiripă, dar sunt și raportările strict omenești, la iubirea ca atare, care se sustrage tiraniei timpului. Mihai-Florian Nițu, interpretul celor doi tulburători bărbați, are tot timpul un joc plin de infinitesimale trăiri, iar vârful prestației sale, după părerea mea, a fost acela în care se îmbată cu vinul vechi și totul capătă o intensitate maximă, cum bănuim că au avut-o trăirile lui Anton Pann cel vestit în știința de a petrece și a iubi.

În „Spitalul amorului”, nu numai că densitatea faptelor este ieșită din comun, dar și intensitatea trăirilor este ridicată la putere, deci realmente copleșitoare. Unul dintre cei doi artiști (Corina) rămâne tot timpul în scenă și asupră-i, fiind vorba de iubire, „vin săgeți de pretutindeni”... De cealaltă parte, cei doi bărbați care dau iama în viața spirituală/sentimentală a tinerei, și nu oricum, ci alternând în scenă, grijulii să nu ocupe spațiul vital al celuilalt, își joacă fiecare, cu ardoare, propria șansă, ignorându-l cu superbie pe celălalt, chiar neștiind în mod concret nimic despre rivalul său. Patronul îndrăgit, resuscitat după secole, își retrăiește (cu energie de la muzeografa dotată cu admirație și devoțiune), dramele lui cele vechi, îndrăgostirile, disperările, despărțirile de cele două neveste succesive; excedată de dramele poetului din alt veac, pe care le trăiește la propriu, parcă răstignită pe lemnul ușii de la intrare. Tânăra care abia ieșise (șifonată) dintr-o experiență sentimentală dureroasă, cu atât mai sensibilizată, își dă seama că s-a îndrăgostit de Răzvan, vizitatorul cel nou-nouț, iar în fapt un seducător cu excelent palmares: un Casanova de provincie. La trecerea lui în cealaltă încăpere de vizitat, Corina se repede la poșetă, o răstoarnă pe jos, căutând cu înfrigurare ... sulimanurile femeiești... De aici înainte primează sentimentul ei, iar manevrele seducătorului de profesie sunt punct ochit, punct loivt. Inelul pe care i-l va face cadou, cumpărat din talcioc, printre atâtea mărfuri lipsite de orice valoare, capătă în ochii tinerei, calități magice; se vede umblând cu el pe străzile din preajma Casei memoriale, transfigutrată de emoție.

Schimbarea hainelor, în fața noastră, este o rupere a închipuirii la vedere, iar secvența în care Corina, fata rătăcită în propriile fantasme, se trezește la realitate este tristă și fără urmări, ca și cum orașul din care dispare Anton Pann nici nu simte cât este de pustiit.

Dramaturgul Iulian Margu, împreună cu regizorul Laslo Vadas, au reușit să aducă în fața noastră speranța că nu numai japonezii ori chinezii – care sunt invocați să viziteze orașul cu ale lui - sunt interesați de orice oază culturală, ci și noi, oricât de puțini am fi, putem fi atrași de teatrul care se bazează pe cuvânt, pe imaginație, pe lumini și muzică adecvate, pe decor sugestiv și veșminte încărcate de personalitatea personajelor, iar nu pe o etalare de modă, pur și simplu. După deziluziile teatrale din ultimii ani, care m-au îndepărtat de lumea scenei, îmi doresc să fiu din nou atrasă de reprezentații teatrale cu adevărat valoroase, precum această piesă, nu spre amestecături de sunete și lumini, zgomote și țipete care acoperă cuvântul care ar trebui să fie cel mai important, în orice spectacol al CUVÂNTULUI. Plecăciune!

Aflăm de la prietenul nostru vâlcean, poetul Felix SIMA, cu care aveam întâlnire acolo, că spectacolul face parte din programul managerial „Excelsior” care vizează producerea de spectacole de teatru modern și contemporan, promovarea unor estetici noi și provocatoare, dar și introducerea în circuitul teatral românesc a unor texte contemporane din dramaturgia românească și internațională. Să urăm reușită deplină Teatrului ARIEL și să ne bucurăm pentru că avem ce aștepta!

Constanta Apetroaie

Accidentul 13 oct 1966

Aveam 10 ani. Mămica stabilită în zona Iașilor, era venită de ceva vreme la bunicii la care rămăsesem să le fiu ajutor. Ziua de 13 octombrie era data stabilită să plece pentru a fi pe 14 octombrie, în Iași, la Hramul Cuvioasei Parascheva. Iar pelerinajul a fost temei în decizia luată.

Când am plecat dimineața la școală, abia am reușit să-mi iau rămas bun, de la mămica, atât de zeloasă și grăbită era cu finalizarea bagajelor și plecarea.

Am fost la școală, m-am întors, am început să-mi fac temele. Bunicii umblau pe-afară cu treburi. La un moment dat, bunica a intrat în casă, cu alt ritm; cu altă viteză; cu altă stare; o simțeam după cum mișca aerul trecerea ei, că s-a întâmplat ceva. Mi-am ridicat ochii din caiete să văd, ce-i?! După cum am privit-o și-a dat seama că trebuie să rostească ceva: Plângea. Plângea pentru ea. În liniște și se mișca precipitat să-și facă bagaje, să se îmbrace. Zice:

A venit Mitică Codreanu de la Sfat și-a spus că a primit telefon să ne ducem s-aducem pe fratele tău și bagajele de la Solești, pentru că pe mă-ta a luat-o cu salvarea. A dat o mașină peste ea. Cum?! Întreb eu, năucită și m-am ridicat de la masă:

Mai mult n-am avut nici ce să întreb , nici cu ce să ajut, mă plimbam după bunica, mai mult să--ncurc. Am ieșit afară, să-l caut pe bunicul. Nu am dat de el. Mă-ntorc și-i spun bunicii:

-Nu-l găsesc pe bunicul, să-i spun.!

- Lasă, tu ia și-ți învață, bunică-tu -i plecat în sat după o căruță. Cu ce s-aducem bagajele și copilul?! ( Fratele meu avea 3 ani).

Până s-a întors căruța cu bagajele și frățiorul, nu știu ce-am făcut. Dar de plâns am început să plâng când l-am văzut acasă. I-am dat să mânânce. Mie-mi curgeau lacrimile, continuu.

Noaptea aceea am dormit cu frățiorul. Mai mult l-am vegheat. Mă temeam de ce e mai rău. Bunicul se ruga cu voce și plângea. Am stat și eu o vreme la rugăciune. Când el atămâia pe-afară, eu m-am ridicat.

Despre gravitatea accidentului, și împrejurările producerii lui, în comuna Solești, aveam să aflu, a doua zi de la o vecină care văzuse ce s-a întâmplat. Am auzit cum îi spunea bunicului, că ochiul mamei fusese luat de pe jos, și luat în pungă de echipa de la salvare, că ea încercase s-ajungă pe partea unde era băiețelul luat de-o cunoștință, care luată cu vorba nu-l mai strunea pe copil și probabil mama din teamă să nu fugă copilul spre ea și să se expună pericolului, a preferat, normal, să treacă ea în fugă strada spre copil. N-a mai ajuns pentru că a fost luată pe bordul unei mașini, cu mare viteză și-apoi aruncată, după aproape 100 de m.

Comentariile femeii, pe mine copil de 10 ani, nu doar m-au impresionat. Mi-au indus spaima că nu prea sunt sorți de salvare. Plângeam disperată. Lacrimi șuvoi. Bunicul m-a îndemnat printre lacrimi să mă duc la școală. M-am dus. N-am scos cărțile. Învățătorul știa. Tot el fusese și învățătorul mamei mele , - Alexandru Rotaru. Eram cu casele destul de-apropiate și mai venea, uneori, pe la bunicul după treburi de-ale lor.

N-a insistat, nici să-mi scot cărțile, nici să-mi spună să nu mai plâng. Nici nu făceam zgomot. Lacrimile-și vedeau de cursul lor, nestingherite.

În ziua aceea am aflat că accidentul fusese făcut de către un preot din Bârlad care se ducea, grăbit și el la Hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, la Iași . Acasă, am găsit doi milițieni, veniți să insiste la bunicul să facă reclamație scrisă împotriva autorul accidinetului, Preotul C.C. din Bârlad.

Bunicul se opunea cu blândețe:

- Dar de ce să scriu?! Doar el nu a vrut, să facă accidentul.

Cât scriu asta, mai bine îl rog pe Dumnezeu să-i dea viață copilului meu, să-și poată vedea de vaiță și de copilași.

În zadar s-au tot rugat, de bunicu, milițienii să scrie reclamația.

Bunicul a rămas neînduplecat.

Mămica a stat 8 zile în comă, cu bunica la căpătâi, citind din Paraclise. Noi acasă, cu bunicul ne rugam continuu. La sfârșitul celei de-a opta zi, mămica a deschis ochii și a cerut să mânânce, caș de oaie.

Când au adus-o acasă, era toată un ghips Avea liber un braț, dreptul, și piciorul stg. Gâtul de asemenea era în ghips. Multe oase rupte, ochiul într-adevăr a fost recuperat de pe jos, și a avut operație... A stat în ghips până la Paști.

Dar a scăpat cu viață. Și totdeauna pe 13 octombrie pentru mine este ziua și minunea că Dumnezeu mi-a și ne-a purtat de grijă și a făcut această mare minune.

Mămica trăiește, a mai avut și copii, după accident și a rămas doar cu un picior mai scurt.

Despre preot (care nu avea copii), încărcat cu păcatul accidentului, a venit la bunici și a încercat o discuție dacă nu ar fi de-acord să mă ia pe mine spre adopție, așa, să-i ușureze viața mamei rămasă cu mai puține posibilități de muncă. Bineînțeles că nu s-a pus problema, dar nu pot să spun, ce-i în sufletul unui copil, când peste niste dureri, adulți neștiutori, poartă astfel de discuții. Dumnezeu să-l ierte. Nu mai este demult printre noi. Mai jos sunt bunicii mei care m-au crescut și eu cu mămica la 70 de ani.

Alexia Ema

Proces-verbal

(Transformatorul 2)

Monolog profesoară

Nu-s copii răi!

Da, e adevărat, e adevărat, primul contact a fost unul puţin mai dur, este adevărat, dar la ce altceva aţi fi vrut să m-aștept?!... Când preiei o clasă specială nu-ţi imaginezi că vei avea de-a face cu cei mai cuminţi copii... Că doar de-aia se și numește clasă specială. Ceva între ospiciu și penitenciar...

Aici vin copiii care au o plată de făcut. Și nu una oarecare... Pentru că au avut ghinionul să se nască într-un loc în care nu au fost bine primiţi. Iar pentru asta tot ei trebuie să plătească...

Sunt gălăgioși, da! Zbiară, mușcă, distrug orice întâlnesc în cale. Dar ce altceva ar putea să facă?

Imaginaţi-vă doar o clipă, o singură clipă din viaţa lor. Că aţi avea un tată beţiv care una-două vă lovește peste faţă. Sau o mamă care v-ar spune senină, pardon, fata mea, dar eu nu am cu ce să te cresc, trebuie să te duc de-aici. Imaginaţi-vă fie și pentru o clipă ce înseamnă neiubirea. Că vă treziţi luaţi frumos de mână de propii părinţi și duși într-un cămin unde vi se spune că vor veni să vă vadă la sfârșit de sâptămână. Și număraţi clipele până la acel sfârșit de săptămână și nu vine nimeni. Iar apoi din nou le număraţi, și iar nu vine nimeni. Și încet-încet asta devine viaţa voastră. Una în care trăiţi tot timpul așteptând. Nu pe Godot, să fim înţeleși, ci pe părinţii tăi, ăia care te-au făcut.

Cele mai rele momente nu sunt cele în care ţipă și strică, domnilor! Cele mai rele momente sunt cele în care tac! Atunci este durerea, adevărata durere. Când îi vezi stând înmărmuriţi în bancă fără să li se miște nici măcar un mușchi pe faţă. Înlemniţi, cum s-ar spune. Și-ţi dai seama că ceva, acolo, în adâncul lor, s-a rupt. Iar când se rupe ceva în sufletul unui copil greu mai poate fi reparat. Dacă mai poate fi reparat vreodată.

Nu mai știu pe cine l-am văzut primul stând așa. Alex Troancă, pesemne. Și m-am mirat, că dintre toţi el era cel mai rău. Nimic nu îi stătea în cale. M-am mirat văzându-l cum stă cuminte în bancă, că nici măcar respiraţia nu i-o mai simţeai.

M-am apropiat ușor de el, ușor, ușor și l-am strâns în braţe. Exact ca pe copilul meu l-am strâns. Iar el s-a schimonosit la faţă aproape nevenindu-i să-și creadă ochilor. Cred că am fost prima femeie care l-a strâns în braţe. Prima.

Nici nu știa ce să facă cu mâinile, sărăcuţul de el. Aproape aș fi crezut că strâng în braţe un manechin dacă nu l-aș fi auzit cum începe

să scâncească ușor, iar apoi nu i-aș fi simţit lacrimile prelingându-se pe obrajii mei.

Când am venit pentru prima dată în această școală nu aveam voie nici măcar să intrăm în sala de sport, dacă vă vine să credeţi. Nu știu ce dracu se întâmplase, că fusesem la o altă școală de unde m-au mutat cu tot cu clasă. Chestii administrative, cică. Nu mai aveau loc de noi. Iar aici am devenit intrușii. Asta era o școală normală, chipurile. În care nu au ce căuta unii ca noi. Până când și eu eram privită ca o paria, darămite ei.

Ei bine, mi-am zis, dacă nu avem voie în sala de sport, atunci vom face sportul afară. Că doar nu era să-i las așa pe bieţii copii.

În fiecare săptămână mi-am ţinut orele de sport, fie vară, fie iarnă.

Imaginaţi-vă cum e să joci handbal pe un ger cumplit, când toată curtea școlii e plină de zăpadă. Simţind privirile iscoditoare ale celorlalţi copii care stau frumos la căldurică în clase.

Și azi așa, mâine așa, ne-am trezit cum încep să vină la noi și ăi de la clasele normale. Copii, de! Li se părea ceva nemaipomenit auzindu-ne chicotind veseli prin nămeţi. În cele din urmă nu mai voia nimeni să se ducă în sala de sport, ci doar afară.

"Nu se poate, doamna profesoară, așa ceva" - m-am trezit într-o zi luată la trei păzește de directorul școlii. Fostul director, că între timp a fost dat afară pentru cine dracu mai știe ce matrapazlâcuri. "Nu se poate așa ceva, de ce nu intraţi și dumneavoastră ca toţi ceilalţi în sala de sport?". "Pen' că nu mi s-a permis! i-am răspuns". "Cum să nu vi se permită? zice el ca și cum nu ar fi știut nimic. Chiar vă rog să vă ţineţi orele de sport în sală, doar nu vreţi să facă vreun copil - Doamne ferește! - aprindere la plămâni". "Ăia de la clasele speciale sau cei de la clasele normale?" îl întreb. Un prost, n-a mai fost în stare să zică nimic. A plecat de lângă mine bolborosind și gesticulând în toate felurile.

Dar de curând mi s-a întâmplat alta și mai gogonată. Cu una de i se zice Matusalema. Că e angajată de când a fost construită școala asta și probabil va ieși la pensie când va fi dărâmată.

Asta s-a întâmplat chiar la începutul acestui an școlar. Am fost mutaţi din clasa noastră pentru a fi aduși alţi copii care nici ei nu prea au loc. Ni s-a spus că vom face cursurile după-masă într-o altă clasă din motive de spaţiu. "Foarte bine, zic. La noi nu este o problemă programul, că și așa mai mult de jumătate din copii sunt de la Centru". Centru fiind chiar în curtea școlii, adică la o aruncătură de băţ.

Ei bine, ne-am mutat noi frumușel acolo unde ni s-a spus și am început orele de curs. Într-o zi mă trezesc că se deschide brusc ușa și intră Matusalema. Doamne, să vedeţi uimire pe chipul ei când a dat ochii cu noi. Uitase ceva în clasă, cică, ea având orele de curs dimineaţa.

"Da ce e cu voi aici!", zice ea consternată.

"Ce să fie? îi răspund. Nu vedeţi? Suntem la cursuri." "Dar nu se poate așa ceva! continuă ea revoltată, făcând o figură de ai fi zis că este un actor dramatic. Cine va permis? Asta e clasa mea, înţelegeţi? Clasa mea!". "Eu credeam că această clasă e a școlii. De fapt, a copiilor, dacă mă gândesc mai bine. Nu pentru ei este făcută". "E clasa mea, nu înţelegeţi? Clasa mea! Aici eu predau" zice ea șuierând de parcă ar fi fost o oală sub presiune. "Încercaţi să vă calmaţi puţin, îi răspund. Ia uite cum vi s-a urcat sângele la cap... Să vă dau scaunul meu? Poate ar trebui să vă așezaţi puţin, să vă mai trageţi sufletul. În plus, nu cred că aceste discuţii își au locul aici, de faţă cu copiii. Doamna directoare ar putea să vă lămurească mai bine, ea ne-a repartizat aici".

"Este inadmisibil, zice ea, inadmisibil! Sunt aici de când s-a construit școala asta și așa ceva nu am mai văzut. Eu îmi dau demisia, să știţi. Ce caută copiii ăștia în clasa mea?".

"Duceţi-vă la doamna directoare, îi răspund, și vă va lămuri. Eu, din acest moment, consider subiectul închis". . "Chiar acum mă duc, îmi răspunde ea și vă asigur că dacă nu se vor lua imediat măsuri, eu îmi voi da demisia! Demisia, aţi auzit? Demisia". După care a ieșit la fel de brusc cum a intrat, trântind ușa după ea.

Nu știu cât a durat tăcerea care s-a lăsat după. Un minut, poate două. În orice caz, parcă ar fi trecut o veșnicie. Mi-am adunat frumos gândurile, am vrut să continui ce începusem. Și în momentul ăla le-am văzut feţele. Doamne, îmi este imposibil să vi le descriu. Mă priveau cu toţii înmărmuriţi, de parcă nu le venea să creadă că este adevărat. Ca și cum încercau să înţeleagă ceva pe care sub niciun chip nu puteau să-l priceapă.

Primul care a rupt tăcerea a fost Apostolea.

"Morţii mă-sii! se aude el din ultima bancă. Morţii mă-sii de Matusalemă". "Da ce am făcut noi, doamnă? a continuat Haludi. Stăteam cuminţi la băncile noastre. Noi ce avem, nu suntem și noi ca ceilalţi copii?".

Și într-adevăr, așa era, toată ziua fuseseră cuminţi, nici nu ai fi zis că fac parte dintr-o clasă specială. Ba cred că și la clasele normale sunt rare momentele când vezi copiii atât de cuminţi.

"Păi când se dă bomba asta jos știţi cum fac arcurile mașinii? Sare în sus de zici că e broască", zice de colo și Ciprian.

Doamne, ce-am mai râs în ziua aceea. Nu i-am văzut niciodată atât de uniţi. Ei, care au tot tipul ceva de împărţit unul cu altul. Se întreceau care mai de care cu glumele pe seama Matusalemei, nu mai știau cum să se completeze unul pe altul. Întreaga clasă era un hohot de râs, ai fi zis că cine știe la ce comedie am asistat. Dar dincolo de veselia acea nu puteai să nu le citești în priviri tristeţea, imensa tristeţe.

Eu cred că ţara asta nu-și iubește copiii!

Altfel nu se explică ceea ce vezi că se întâmplă în școli. În loc ca lor să li se acorde atenţie te trezești cu fel de fel de inspecţii și hârţogării. Ședinţe interminabile în care auzi tot ce vrei și ce nu vrei, tabele, procese-verbale, totul, absolut totul afară de copii.

Îmi amintesc că am fost odată la un vernisaj făcut de nu mai știu care pictor în care aproape toţi cei prezenţi au luat cuvântul. Ba că domnul critic de artă cutăriţă, ba că pictorul cutăriţă, ba dracu mai știe cine. Ore întregi a durat vernisajul... S-a spus tot ce se putea spune după care am fost frumușel invitaţi într-o sală la un alt vernisaj. Un singur lucru a lipsit: pictura. Nimeni, absolut nimeni nu s-a uitat la tablori. Nici nu aveai cum, de altfel. Nu mai aveai loc de atâtea discursuri.

Cam asta și cu școala noastră...

Eu sunt inginer horticultor, domnilor! Am venit aici pentru că iubesc mai mult copiii decât am iubit grădinile. Pentru că, la rândul meu, știu ce înseamnă să fii neiubit. Iar spre deosebire de ei eu am trăit într-o familie normală. Așa-zis normală.

Tatăl meu este ungur, iar mama, româncă. De aceea m-am măritat cu un grec. Pen' că în familia mea s-au vorbit toate limbile pământului afară de una singură: iubirea. Limba aia universală pe care ar trebui s-o înţeleagă toată lumea.

Vai, și ce poveste frumoasă au avut. Extraordinar de frumoasă.

Totul a început când peste tatăl meu a dat trenul. Iar trenul ăla nu a fost iubirea, ci unul adevărat. Iubirea a venit după. Când mama, auzind întreaga tărășenie, a renunţat la facultate, s-a întors în satul natal și l-a luat de bărbat. E ceva, nu? Să te măriţi cu unul care a rămas fără o mânâ și un picior... Cu un handicapat. Că așa a fost văzut dup-aceea... Ca un handicapat.

Își scriau unul altuia clandestin pen' că părinţii ei nu au fost sub nicio formă de acord cu o asemenea relaţie. Cum să te măriţi cu un handicapat și, pe de-asupra, ungur?

Dar ea s-a măritat. Și după ce s-a măritat a făcut doi copii: pe mine și pe frati-miu. Și după aceea a uitat că i-a făcut.

Pen' că iubirea pentru tata era mult prea mare ca sâ ne mai încapă și pe noi. Iar noi eram prea mici pentru idealurile pe care le avea tata. El și-a trăit toată viaţa căutând o himeră. Un poet, adică. Sandor Petoffi. Dispărut în războiul ungaro-ţarist de la 1848.

Păi cum să te pui tu, o nimicură de copil, cu ditamai poetul? Spuneţi și voi...

"Aveţi grijă, copii, ne spunea mama, să nu-l supăraţi pe tata. Știţi cât e de fragil de când a avut accidentul...". "Voi trebuie să fiţi primii din clasă, ne spunea tata. Primii. Să realizaţi tot ce eu am visat și nu am putut face".

Mișto, nu?

Dar cu ce vrem noi cum rămâne? Cum rămâne cu căutările noastre, cu visele noastre?

Și uite-așa se face că am plecat. Cum am prins prima ocazie, tuleo. Întâi în internatul de la liceu, iar apoi, când am dat de primul prost care mi-a cerut mâna, m-am măritat.

În fond, care este diferenţa dintre mine și acești copii? Că am avut o casă? Că am avut părinţi? Rahat! Vă spun eu, domnilor! Nici una! Ne leagă unul și același lucru: neiubirea.

Asta am primit eu venind aici: iubire. De la acești copii pe care nu îi vrea nimeni.

Îmi amintesc și acum de primii mei elevi. Erau și niște fraţi gemeni, Barieră și Mortu'.

Barieră stătea la bariere să ceară bani de la mașinile care opreau, iar Mortu' se specializase în înmormântări. Cum afla de unul care a dat ortul popii, repede se și înfiinţa acolo. Își făcuse și un costum special. Se ducea repede la sicriu, se punea cu capul pe pieptul mortului ca să-l jelească și hopa, banii puși în piept la mort deveneau ai lui. Fără să bage nimeni de seamă, bineînţeles, Că mortului nu știu cât îi foloseau pe lumea cealaltă, dar lui Mortu', da.

Urât, nu? Dar ia gândiţi-vă dumneavoastră ce făcea Mortu' cu banii ciordiţi. Să vedem dacă ghiciţi.

N-a fost niciodată vreo perioadă mai prosperă la orfelinat. Toţi copiii aveau bomboane după pofta inimii, acadele, ciubucuri, prăjituri. Cine plătea?!...Păi cine? Mortu'!

Odată a venit la cancelarie și ne-a rugat pe toţi profesorii să ieșim, că are să ne facă o surpriză. Zis și făcut. Ieșim noi afară, intră Mortu' în cancelarie cu frati-său, tot moșmondesc ceva după care scot capul afară pe ușă și ne invită. Când, ce să vezi? Toată masa plină: sucuri de toate felurile, pișcoturi, cozonac... Ba era acolo și colivă.

"Iar ai fost la jelit?" îl întreb eu râzând. La care el îmi răspunde: "Nu, doamnă, astea sunt de la pomană". "Să-i fie atunci bine pe lumea cealaltă âlui de s-a dus" - îi răspund. "Dar pișcoturile alea mușcate pune-le mai deoparte, o să le mâncăm mai târziu".

Ultima dată când l-am văzut pe Mortu' ţinea în mâini o cruce cât toate zilele. Mergea ţanţoș în faţa alaiului mortuar pătruns de semnificaţia lui. Când mă zărește odată mă trezesc cu el alergând după mașină cu crucea aia și strigând din toţi rărunchii: "Doamna Medeea, doamna Medeea, sunt eu, Mortu'! Așteptaţi-mă și pe mine puţin". Am oprit mașina, ce era să fac? Că deja tot alaiul o luase la fugă, de începuse să sară și sicriul din carul mortuar.

"Doamna Medeea, zice el, nici nu știţi cât sunt de fericit să vă văd! Asta e cea mai frumoasă înmormântare la care am ajuns , fără ea nici că v-aș mai fi văzut...".

De-aia vă spun, nu sunt copii răi. Ba cei mai mulţi dintre ei au un suflet de aur. Să-l pui pe rană, nu alta. Iar ce mă impresionează mai mult și mai mult este când au fraţi sau surori mai mici. Nimeni, absolut nimeni nu are mai mare grijă de ei. Și pielea le-ar da-o dacă s-ar putea.

Cam asta am avut de spus. Acum trebuie să plec, că am o grămadă de lucruri pe cap.

Este începutul de an și au început deja hârţogăriile. Și până mâine e musai să consemnez povestea acestor copii într-un proces verbal.

Florentin Sorescu