Expatriatul - Mon Amour
Teodor Palade
23 Octombrie 2019
Se apropie
alegerile. Brusc, politicienii îşi aduc aminte de românii aflaţi peste hotare.
Şi, nu numai atât. Cu gândul la ei, inima începe să le bată năprasnic iar
dragostea faţă de fraţii noştri expatriaţi erupe din nou în viaţa publică
precum un vulcan reactivat după patru ani de adormire.
În spatele scenei, se mituieşte, se
parafează înţelegeri, se semnează protocoale, se promite marea cu sarea
În spatele
scenei pe care se joacă cu mai mult sau mai puţin talent comedia dragostei
nebune este mare vânzoleală. Fiecare partid îşi instruieşte emisarii pe care îi
va trimite peste mări şi ţări. Adică, spre locurile în care (tot mai des pe
măsura apropierii zilei votului) vor avea loc întâlniri „de suflet”, se vor
organiza mese cu bucate alese şi se va bea bere de calitate iar cântăreţi
cunoscuţi şi îndrăgiţi interpreţi ai cântecului popular românesc vor susţine
spectacole plătite de partidele politice, mari sau mici, dar ajunse la clipa
îndrăgostirii lulea. Banii? Nu contează. Când e vorba de iubire, cine se mai
uită la bani?
Ca în
fiecare poveste de dragoste adevărată se pupă toată lumea cu toată lumea, se
promite marea cu sarea, sunt ascultate păsurile tuturor şi li se dă tuturor
dreptate. Este sau nu este nevoie, se cere, cu insistenţă şi cu justificată
indignare faţă de ceea ce s-a întâmplat cu ocazia îndrăgostelii trecute,
suplimentarea numărului de centre de votare, mai multe ştampile, o mai atentă
şi mai judicioasă organizare. Specialişti de renume, interni, dar mai ales
externi şi scumpi, se întrec în a întocmi hărţi şi grafice care să ilustreze
numărul potenţialilor susţinători şi al opozanţilor. Se mişcă, discret,
importante fonduri financiare. Se mituieşte, se parafează înţelegeri, se
semnează protocoale.
Tot românu-i visător
Mai sunt
naivi, în ţară sau înafara ei, care cred că partidelor le pasă cât negru sub
unghie de soarta celor care au plecat în căutarea unui trai mai bun. Este cert,
printre cei de afară mai există visători care, stând ore în şir la rând pe
trotuarul din faţa vreunei secţii de votare, îşi închipuie că dacă îl votează
pe „X” în locul lui „Y”, acel X se va gândi la situaţia sa, îl va susţine în
obţinerea unei slujbe mai acătării sau va fi alături de el atunci când va intra
în vreun necaz. Speră că se va întâmpla exact aşa cum însuşi domnul „X” în
persoană, înconjurat de selecta sa suită, ia promis după ce s-au sărutat
frăţeşte pe fiecare obraz. Aiurea! Nu omul contează pentru politician. Nu
suferinţele celui plecat, nu dilemele şi zbaterile celui care s-a rupt de ţară
şi familie îl preocupă. Pe el îl interesează votul! Apoi, până la viitoarele
alegeri, când dragostea se va reînfiripa şi promisiunile de iubire veşnică vor
fi reînnoite, totul va fi dat uitării.
Valoarea expatului, la vot se
cunoaşte
De ce este
atât de valoros votul românilor de peste graniţă? De ce, în perioada
alegerilor, cei din afară sunt iubiţi mai mult decât pensionarii autohtoni
(cărora li se spune că legea ce le mărea venitul va fi blocată într-o guvernare
a opoziţiei actuale), sunt stimaţi mai presus de militari (cărora li se prezice
tăierea drastică a pensiilor revenite la apelativul „nesimţite”) şi de ce sunt
ei îndrăgiţi mai abitir decât clasa de mijoc românească (îngenunchiată de taxe
şi impozite)? Pentru că, azi, politiciaul român îşi poate permite să se lipsească
de votul unor largi categorii sociale din ţară scârbite de el, sătule de
hoţiile şi de minciunile sale. Pentru că, urmare a extraordinarului exod
românesc, s-a ajuns în situaţia în care, având numai votul celor din afara
ţării (fără vreun vot din interior!) politicianul român poate ocupa orice
poziţie din administraţia statului sau din parlament. Inclusiv pe aceea de
preşedinte!
Potrivit
Strategiei Naţionale pentru Românii de Pretutindeni pentru perioada 2017-2020,
elaborată de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni (un minister special
pentru cei plecaţi; pe când un minister special pentru cei rămaşi?), ar exista
între 3,5 și 4 milioane de cetățeni români stabiliți în străinătate. Conform
datelor elaborate de Institutul Naţional de Statistică, numai în 2018 ar fi
emigrat un sfert de milion de români. O cifră care, în sine, nu spune prea multe dacă nu dezvăluim realitatea teribilă
pe care o ascunde. Acest sfert de milion ne spune că în cursul anului trecut,
în fiecare zi, România a fost părăsită de 700 cetăţeni ai ei. Adică, frecvenţa
plecărilor a fost de 30 pe oră. Mai concret, sătul de ţara sa, la fiecare două
minute câte 1 român şi-a luat lumea în cap!
Adevărul
este că nimeni nu ştie cifra exactă a românilor care trăiesc în afara teritoriului naţional. Drept
confirmare, Cezar Caleap, director executiv al Asociaţiei Internaţionale a
Întreprinderilor Creative din Belgia (AIICB), declara, la o conferinţă, în noiembrie 2018: „Ce ştiu este
că, în realitate, avem aproape 7 milioane de români plecaţi în străinătate, din
care nu cred că se vor mai întoarce 10% în România”[1] Şi, ca deruta să fi completă, la 24 iulie
a.c., într-o conferinţă de presă, Natalia Intotero, ministrul Românilor de
pretutindeni, afirma: „În afara graniţelor avem un număr de aproximativ
9.700.000 de români”. De-ar fi aşa, numai numărul de voturi al celor plecaţi
este suficient de mare pentru a alege preşedintele ţării. Conform B.E.C., în
anul 2014, Iohannis a câştigat funcţia prezidenţială cu 6.288.769 voturi!
Ieri alungaţi, azi adulaţi
Dacă din
punct de vedere al economiei voturilor, românii goniţi de nedreptăţile zilnice,
de hoţia şi impertinenţa politicianului în care s-au încrezut, au devenit azi
extrem de însemnaţi, alta era situaţia în urmă cu un deceniu. La 5 august 2010,
preşedintele de atunci, Traian Băsescu (cel care acum ne dă lecţii de la
televizor despre utilizarea eficientă a forţei de muncă şi despre cum să aducem
plecaţii înapoi) aflat la începutul celui de al doilea mandat (deci cu
voturile, mai pe bune, mai pe furate, aflate deja la teşcherea) declara: „Să nu
mai facem o dramă din faptul că plecăm. Cel mai mare obiectiv al României a
fost liberalizarea forţei de muncă. Dreptul nostru de a pleca unde ne este mai
bine. Unde munca ne este corect răsplătită. În momentul de faţă, statul român
nu poate să îşi plătească medicii, profesorii cum ar merita să îi plătească,
asta este realitatea”, şi a adăugat: „Dacă nu continuăm cu măsurile de
austeritate şi în 2011 nu redresăm România”. De unde atâta „redresare”? Erau doar
răbufnirile de vanitate ale unui preşedinte căruia, şi din cauza netrebniciei
lui, ţara i se năruia sub picioare. Ca dovadă, măsurile de austeritate au
continuat iar România s-a afundat şi mai mult în sărăcie şi în haos. Firesc,
încurajaţi de principiile enunţate de însuşi preşedintele ţării, oamenii
capabili de muncă şi siguri pe cunoştinţele lor, simţindu-se alungaţi, au
continuat să plece.
Sunt, cei plecaţi, mai uşor de
manevrat sau adevărul este că ei înţeleg realitatea din România mai bine decât cei rămaşi aici?
De ce mai
sunt atât de importanţi la vot românii din afară? Pentru că se contează pe
faptul că, rupţi de ţară o mare perioadă de timp, ei nu simt pe pielea lor
nemerniciile politicienilor autohtoni, a acelora care acum ce se doresc iar în
fruntea ţării. Pe de altă parte, există opinii susţinute de analize serioase
care atestă că cei de afară sunt infinit mai uşor de manevrat decât cei din
ţară. Motivele? Contactul lor cu ţara este intermediat. Ei află despre ce se
întâmplă în România prin cele aflate de la rude sau de la prieteni. Persoane
care, la rândul lor, văd lucrurile diferit, fiind influenţaţi de simpatiile
politice personale. În afară de asta, cei de afară se informează despre România
citind ziare care servesc orientări politice diverse, navigând pe internet unde
ştirile false abundă sau urmărind emisiuni televizate, televizorul reprezentând
un instrument deja bine cunoscut de manevrare a maselor.
Rudele
nostre, plecate peste mări şi ţări, oricât de bine intenţionate ar fi, nu pot
simţi cu aceeaşi intensitate ca noi, cei de aici, că România este tot mai adânc
îngropată, inclusiv cu contribuţia permanentă a personajului din fruntea
statului. A aceluia care timp de cinci ani (cu o singură execepţie - „guvernul
meu”) n-a făcut decât să saboteze pe rând toate guvernele. Guverne, succedate
şi ele, prosteşte, într-un ritm nebunesc. Chiar şi stăpâniţi de cel mai
autentic patriotism, ei, cei de peste graniţe, nu au cum să înţeleagă
dramatismul unei ţări care, din încăpăţânarea prostească a unui individ ajuns
în mod dubios preşedinte, abia mai funcţionează. O ţară care bocată de
vanitatea bolnavă a unui om nu mai are procuror general, îi lipseşte şeful
instituţiei care luptă la nivel naţional împotriva crimei organizate, nu şi-a
putut numi şeful organismului ce are ca menire combaterea corupţiei la nivel
înalt, nu i s-a acceptat confirmarea unui şef al structurii care protejează
populaţia împotriva abuzurilor procurorilor şi judecătorilor, este lipsită de
ministrul de interne, de ministrul educaţiei, de ministrul justiţiei, de
ministrul energiei, de doi-trei vice-prim-miniştri şi nu este în stare să-şi
numească ambasadori în 19 state importante ale lumii. Şi, colac peste pupăză,
are şi guvernul demis prin moţiune de urgenţă iar un alt guvern nu reuşeşte să
fie încropit din motive de orgoliu politic.
Ei, cei de
afară, firesc, nu pot pricepe ce înseamnă să trăieşti cinci ani într-o ţară în
care guvernul este atacat zilnic de preşedinte şi invers, unde premierul şi
preşedintele (împreună cu acoliţii lor) se gratulează în mod public cu expresii
care ar indigna până şi pe un tâlhar, într-o ţară unde preşedintele îndeamnă
poporul să iasă în stradă pentru a răsturna guvernul şi condamnă public forţele
de ordine care acţionează pentru a apăra guvernul de excesele huliganice ale
oamenilor săi. Nu pot realiza cum este să trăieşti într-o ţară unde, pentru
problemele majore ale statului, preşedintele se consultă cu nişte ONG-uri
obscure şi nu cu reprezentanţii reali ai poporului, unde acelaşi preşedinte
încalcă în mod repetat, cu o nonşalanţă regească, Constituţia României şi unde,
preşedintele (care se cere votat acum pentru încă cinci ani) s-a căţărat pe
cadavrele unor tineri nevinovaţi pentru a-şi instala guvernul său. În aceste
condiţii, nu poţi să nu te întrebi: Care este raţiunea pentru care cineva care
nu munceşte aici, nu primeşte leafă de aici, nu plăteşte taxe şi impozite aici,
nu locuieşte aici, nu-şi creşte copiii aici şi nu are intenţia să se mai
întoarcă vreodată aici, se înghesuie aşteptând ore întregi la rând pentru a
numi preşedintele de aici sau parlamentarii de aici? Să fie doar simţământul
patriotic şi dragostea arzătoare de glia strămoşească?
În loc de concluzii
În timp ce
scriu aceste rânduri, aflu că s-a
stabilit. Peste hotare se vor deschide 444 centre de votare. Aştept cu
înfrigurare clipa în care vor fi 666!
https://www.art-emis.ro/analize/expatriatul-mon-amour
Comentarii:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu