Dă cât poţi, dar dă!
Arhim. Sofian Boghiu
Ne spunea
mereu să facem milostenie. Zicea: „Dă cât poţi, dar dă! Că milostenia e mare
înaintea lui Dumnezeu, şterge multe păcate!”. Iar alteori ne spunea: „Măi
omule, milostenia te ridică la cer şi Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.”
Părintele ne
cerea mereu să dăm. Asta-i plăcea: să fii milos. Ne zicea: „Dacă primeşti, să
dai. Oricât de puţin. Dar să dai. Dacă cineva îţi dă un covrig, iar lângă tine
şade unul ca tine, un om sărman, un frate de-al tău, rupe din covrig o bucăţică
şi dă-i şi lui. Că Dumnezeu e mare şi poate din bucăţica aia să vă sature pe
amândoi.”
Ne mai
zicea: „Când dai, să nu-ţi pară rău. Să dai cu bucurie că lângă tine e îngerul
care te scrie în cartea cu fapte bune. Iar dacă îţi pare rău, nu te poate scrie
că te îndoieşti în inima ta. Şi lui Dumnezeu nu-I plac îndoielile. Dumnezeu e
drept şi bun şi vrea să fim şi noi la fel.”
Din Un iconar de suflete. Parintele
Sofian Boghiu, Editura Basilica,Sfânta Mănăstire Antim, Bucureşti 2009
MIREASMA BINEPLACUTA
Sfantul Tihon din
Zadonsk
Vezi ca,
atunci când focul se atinge de tamâie sau de o alta pulbere bine mirositoare,
apare dintr-o data fumul si se ridica o mireasma bineplacuta. Întocmai se
întâmpla si atunci când harul Duhului Sfânt se atinge de o inima omeneasca: în
clipa aceea, într-o asemenea inima se desteapta suspinul si rugaciunea cea
adevarata, la fel ca si buna mireasma ce-a fost stârnita de foc, si se înalta
la Tatal Ceresc, dobândind la Dânsul har si mila. Aceasta întâmplare ne învata
sa cerem Duhul Sfânt de la Dumnezeu, pentru ca El sa trezeasca adevarata
rugaciune în inimile noastre – „Duhul înfierii, prin care strigam: Avva!
Parinte!” (Romani 8, 15).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu
in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 160
GOLICIUNEA
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi ca unui
om dezbracat îi este rusine de sine însusi, dar si ceilalti se rusineaza de el
si-i întorc spatele. Asemenea se întâmpla si cu sufletul care nu s-a acoperit
cu harul Domnului, întrucât nu-l are. Satana, vrajmasul nostru, ne-a despuiat
ca un tâlhar, smulgând de pe noi haina harului lui Dumnezeu si a mântuirii. Din
aceasta pricina, stramosii nostri, dezgolindu-se prin viclenia lui, si-au
cunoscut goliciunea pe care n-au vazut-o înainte de cadere si au început a se
rusina de sine, ceea ce a fost dovada si marturie a goliciunii lor launtrice.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, vazându-ne goliciunea, de la care Dumnezeu si
Îngerii Lui îsi întorceau fata, S-a milostivit de noi si a venit pe pamânt la
cei despuiati, saraci, slabanogi si calici si S-a îmbracat în trupul nostru,
facându-Se asemenea noua întru toate, afara de pacat, ca sa ne spele cu sângele
Lui pe noi, cei goi, întinati si spurcati si ca sa ne îmbrace în haina cea
curata a dreptatii Sale si sa ne înfatiseze în acest chip înaintea
preacuratilor ochi ai Parintelui Sau Ceresc. Prin credinta, acest sfânt vesmânt
i se da fiecaruia la Botez. Cel care îl pazeste, luptând împotriva vrajmasilor
ce se ridica nevazut asupra noastra si vor sa ne dezbrace iarasi,
pricinuindu-ne ocara si rusine înaintea Domnului si a Îngerilor Lui, acela
fericit este, dupa cum zice Domnul: „Fericit cel ce privegheaza si-si pastreaza
vesmintele, ca sa nu umble gol si sa se vada rusinea lui” (Apocalipsa 16, 15).
Caci, vazându-l îmbracat în haina Fiului Sau Unul-Nascut, Tatal Ceresc îl va
recunoaste pe unul ca acesta si îl va primi ca fiind al Sau si îl va face
partas la mostenire dimpreuna cu alesii Lui, ducându-L în palatul slavei Sale.
Iar de va pierde cineva prin nepasare si prin lenevire acea porfira sfânta si
astfel se va arata dezbracat înaintea Domnului si a alesilor Sai, atunci nimic
altceva nu-l va însoti decât rusinea si ocara cea nesuferita, caci, gol fiind,
îi va fi rusine lui de sine însusi, dar si Dumnezeu, dimpreuna cu cei alesi ai
Sai, se va rusina de goliciunea lui si îsi va întoarce de la acela ochii Sai
preasfinti si se va lepada de el ca de unul ce nu este al Lui. Pacatosul cel
orbit nu-si vede goliciunea, întrucât nu are deschisi ochii sufletului sau si
de aceea nu se rusineaza, asa precum si omul care doarme sau care e orb nu vede
goliciunea sa trupeasca si de aceea nici nu-si simte batjocorirea. Însa o vede
ochiul cel atotvazator al Domnului si se leapada de un suflet ca acesta. O va
vedea si sarmanul pacatos atunci când se vor deschide cartile sfaturilor si
gândurile tainice ale inimilor omenesti se vor da în vileag întregii lumi. O va
vedea, dar îi va fi atunci spre cea mai mare rusinare, ocara, necinste si
nenorocire. Daca ne rusinam a sta goi înaintea câtorva oameni si, neputând
suferi aceasta, fugim sau ne acoperim cu ceva, atunci pentru suflet va fi o
rusine si o ocara cu mult mai nesuferita sa stea dezgolit si, pe lânga aceasta,
întinat si pângarit, în fata întregii lumi, înaintea Îngerilor si a oamenilor,
a alesilor lui Dumnezeu si a Însusi Judecatorului celui Drept. Un suflet ca
acesta va dori negresit sa se ascunda în crapaturile pamântului, în întuneric
sau chiar în iad, fiindu-i cu neputinta sa îndure rusinea si ocara a toata
lumea si mânia dreptului Judecator, însa nu-i va fi cu putinta. O, cât de
fericit este acela care-si cunoaste înca de pe acum acea goliciune
napastuitoare! Astfel, el se va rusina de sine si, prin credinta, îsi va cauta
haina la Hristos, Care îl îmbraca în vesmântul mântuirii pe tot omul ce crede
în El si-l cere de la Dânsul. Aceasta întâmplare ne învata sa ne cercetam
sufletul spre a vedea daca nu cumva e gol si astfel, prin credinta, sa cautam
si sa cerem haina pentru el de la Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru ca în ziua
aceea sa nu ne înfatisam goi înaintea Domnului si a Sfintilor Lui si sa nu ne
acoperim cu rusine.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu
in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 194.
M O C I R L A
Sfantul Teofan Zavoratul
Doamne, Mântuitorul meu! De ce m-ai
parasit? Milostiveste-Te de mine, Unule Iubitorule de oameni! Mântuieste-ma pe
mine, pacatosul, Acela ce singur esti fara de pacat!
Smulge-ma din mocirla faradelegilor
mele, ca sa nu ma împotmolesc în ele pe veci; izbaveste-ma din falcile
vrajmasului, care ca un leu racnind, cauta sa ma înghita.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire
sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 27
CANTECUL FAPTURII
Arhiepiscopul Iustinian Chira
Pe Adam
Îngerii l-au învatat sa cânte. Toata creatura cânta. Cânta soarele si luna,
cânta stelele si lumina. Întreg spatiul rasuna de o armonie sfânta, pe care
urechea noastra nu o poate cuprinde. De o miraculoasa simfonie este plin tot
universul. Pentru ca în univers nu domneste haosul, ci ordinea si disciplina.
Toate, cerul si pamântul, când asculta de legile date de Creatorul lor,
formeaza în spatiu o desavârsita simfonie. Desi s-ar parea ca dincolo de
atmosfera Pamântului domneste întunericul si tacerea, nu este asa. Aceasta este
numai aparent, pentru ca organele pe care le avem noi, urechea si ochiul, au o
putere de percepere limitata. În afara de ceea ce auzim sau vedem noi, exista o
infinita bogatie de sunete si culori, care vibreaza mereu si cânta. Tacerea si
întunericul absolut domnesc numai în iad, care este numit de Hristos
întotdeauna „întunericul cel din afara, unde este plânsul si scrâsnirea
dintilor” (Matei 25, 30). Acolo niciodata nu se aud cântece armonioase si
frumoase. Acolo sunt sunete haotice care chinuiesc si înspaimânta permanent.
Nici lumina nu este acolo o lumina care mângâie si încalzeste, ci este o lumina
moarta, neîntâlnita în spatiul creat de Dumnezeu, unde si lumina si sunetul
sunt create ca sa provoace fericirea si o liniste desavârsita tuturor
credinciosilor.
Arhiepiscopul Iustinian Chira,
Colo’n sus in vremea aceea, Ed. Manastirii Rohia, Rohia, 2010, p. 7-8
Dragii mei enoriași!
Spaimele de azi. În toate timpurile și în toate locurile,
unde au existat comunități umane, au fost oameni care s-au ridicat până la
desăvârșirea morală și oameni care s-au coborât, prin decăderea lor morală,
până la talpa iadului. Au fost mereu piscuri și au fost prăpăstii. Indivizi mai
feroce decât fiarele sălbatice și-au terorizat semenii, profitând de puterea
lor fizică sau de poziția lor socială. Situația aceasta s-a regăsit și în
raportul dintre state, dintre popoare. Nenumăratele războaie care au marcat
istoria lumii dovedesc aceasta cu prisosință. Popoare mari și puternice au
zdrobit pe cele mici și neajutorate, trecându-le prin foc și sabie.
Cauzele care au
determinat asemenea monstruozități au fost întotdeauna cam aceleași. Menționăm
în acest sens: averea, puterea și plăcerea.
Pentru a obține
bunurile semenului, indivizi certați cu legea au devenit bandiți de drumul
mare, hoți, jefuitori și criminali. Au ucis fără scrupule, au terorizat oameni
nevinovați prin cele mai sălbatice metode, au nedreptățit și au distrus vieți și destine. Popoare
hămesite au cotropit țări și popoare, au ucis bărbați, au robit femei și copii.
Au fost falsificate documente, cronici și istorii, au fost plătiți martori
mincinoși ca să denatureze adevărul.
Pentru a obține
puterea, supremația asupra celorlalți, oamenii au devenit fiare pentru semenii lor. Indiferent din ce
clase sociale au provenit, mulți s-au urcat pe cadavrele semenilor lor, uneori
pe ale rudelor apropiate. Sunt pline
istoriile familiilor domnitoare de crime abominabile făcute în numele
puterii și al dorinței bolnăvicioase de
stăpânire. Nu a contat că a fost vorba de părinți, de frați, de rude
apropiate, de prieteni, setea de stăpânire a orbit rațiunea multora și au
socotit că numai moartea este soluția prin care pot să-și împlinească pofta. Și
i-au ucis, apoi s-au încoronat și au cerut supușilor să le aducă osanale, să-i
socotească oameni virtuoși, eroi, sfinți chiar, coborâtori din slava cerului.
Nu numai cei din sânul sau anturajul familiilor domnitoare s-au dedat la
asemenea crime, ci chiar oameni proveniți din păturile de jos ale
societății. Din păcate, istoria ne
scoate de multe ori în prim plan asemenea monștri, asemenea criminali și trece
sub tăcere personalitatea, faptele și jertfa celor virtuoși. Pentru a obține
supremația într-o regiune a lumii, popoare mari au distrus pe cele mici, încât
azi nici nu li se mai știe numele acestora. Visul oricărui imperiu nu a fost
altul decât acela de a se întinde ,,până la marginile lumii”, de a stăpâni
lumea întreagă.
Pentru a-și împlini plăcerile, indiferent care
au fost acestea, unii oameni s-au comportat cu semenii lor ca niște bestii
ordinare. Au furat, au jefuit, au schingiuit, au violat, au răpit, au
sechestrat, au robit, au ucis pe semeni de-ai lor fără milă, fără teamă. Viața,
sănătatea, integritatea corporală, statutul de om și de cetățean ale celuilalt
nu au constituit argumente convingătoare în calea celui pornit să-și
împlinească poftele animalice. Semenii au devenit în ochii unui asemenea
pătimaș niște obiecte oarecare, niște unelte însuflețite, sclavi fără nici un
drept la viață, la libertate, la fericire.
Metodele prin care s-a produs violența,
indiferent de scopul în care a fost practicată, au fost cam aceleași
întotdeauna: junghierea, decapitarea, răstignirea, înecarea, asfixierea, otrăvirea,
tortura, sfâșierea de către fiare hămesite, strivirea, zdrobirea, ciopârțirea,
arderea, înfometarea, electrocutarea, bombardarea etc. Metode care denotă o
putere de imaginație demnă de cauze mult mai nobile.
Spaimele au venit nu numai din partea
semenilor, fie că a fost vorba de indivizi, fie de popoare. Spaimele au venit
și din partea naturii dezlănțuite. Catastrofele naturale au secerat mii și mii
de vieți. Ne referim la cutremure, inundații, erupții vulcanice, alunecări și
scufundări de teren, furtuni, trăsnete, tornade și multe altele.
Spaimele au venit de
la boli de toate felurile, care au produs suferințe imense și pierderi de
milioane de vieți omenești. Epidemii
care păreau de neînvins, precum ciuma, holera, lepra, oftica și altele
mai din zilele noastre, precum cancerul, sida, bolile infecto-contagioase,
cardio-vasculare, accidentele de circulație, de muncă, consecințele nefaste ale
unor patimi precum alcoolismul, tabagismul, desfrâul și multe altele, ne fac să
ne cutremurăm.
Apărarea a fost
înscrisă în codul genetic al fiecăruia. Ne-am născut cu instinctul de apărare,
dar n-a fost suficient. A trebuit să dăm tribut o bună parte din viața noastră,
din munca, proprietatea și puterea noastră pentru a ne pune la adăpost de
pericolele de tot felul ce ne-au pândit la tot pasul. Ne-am construit arme de
la cele mai simple până la cele mai sofisticate ca să ne apărăm ca indivizi și
ca popoare. Ne-am lipsit uneori de hrană, de îmbrăcăminte și de alte bucurii ca
să ne asigurăm că nu vom fi jefuiți, uciși, cotropiți, că nu vom fi pulverizați
de atacuri teroriste. Am susținut state și armate, instituții de forță, menite
să ne apere, să ne asigure cadrul normal de viață, de muncă, de liniște. Am
creat legislații, instanțe, pușcării și pedepse pentru infractori. Am creat
medicamente de tot felul. Ne-am străduit să domesticim natura, să-i zăgăzuim
forțele, să-i descifrăm tainele, s-o stăpânim.
Parcă niciodată omul nu
a fost amenințat de atâtea pericole ca azi. Răul s-a înmulțit în lume mai mult
ca oricând, amenințând cu dispariția biata făptură umană, specia însăși, viața
pe pământ. Poate la aceasta contribuie și mulțimea de canale care ne
bombardează cu informații zi și noapte și ne creează senzația că trăim vremuri
de sfârșit de lume, vremuri apocaliptice.
Creștinul adevărat
nu-și pierde speranța, nu se lasă strivit de temeri. El este convins că lumea
nu este de capul ei, că există un creator și un conducător al lumii, care știe
toate și le permite atât cât știe El că este necesar. Chirurgul știe când
trebuie să facă extirparea infecției, buboiului, fără să afecteze părțile
sănătoase din jur. Creștinul are o armă mai presus de toate armele de atac și
de apărare descoperite vreodată: rugăciunea, iar regina tuturor rugăciunilor,
Sfânta Liturghie. În măsura în care va folosi această armă redutabilă, nu va
avea de ce să se teamă de cei ce ucid trupul, dar nu pot să ucidă sufletul.
Rugați-vă neîncetat
pentru voi înșivă, pentru semenii voștri, pentru lumea întreagă. În felul
acesta contribuim și noi, cu puterile noastre de oameni aflați sub vremuri, la
supraviețuirea lumii.
*
Sfaturi părintești. Din învățăturile cuviosului Paisie
Aghiorâtul spicuim câteva privind lipsa modelelor, o temă de mare actualitate.
,,-Părinte,
de ce Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că mucenicii vremurilor de pe urmă
vor fi „mai presus decât toţi mucenicii”?
-Pentru
că, mai demult, aveam oameni de talie mare. În vremea noastră lipsesc pildele –
vorbesc, în general, de Biserică şi de monahism.
Acum,
s-au înmulţit cuvintele şi cărţile şi s-au împuţinat faptele. Doar îi admirăm
pe Sfinţii atleţi ai Bisericii noastre, fără să înţelegem cât s-au ostenit,
pentru că nu ne-am ostenit ca să putem înţelege osteneala lor şi să-i iubim, şi
să ne silim cu mărime de suflet, ca să-i imităm.
Desigur,
Bunul Dumnezeu va avea în vedere vremea şi condiţiile în care trăim şi va cere
potrivit lor. Dar, dacă ne-am nevoi puţin, ne vom încununa mai mult decât cei
de demult. Odinioară, când exista duhul de nevoinţă şi fiecare încerca să imite
pe celălalt, răul şi nepăsarea nu puteau sta. Îl luau ceilalţi târâş.
Îmi
aduc aminte că, odată, în Tesalonic, aşteptam la semafor să trecem de pe un
trotuar pe altul. La un moment dat, am simţit ca un val ce mă împingea înspre
înainte, pentru că toţi mergeau în acea direcţie. Cum am ridicat piciorul, am
şi înaintat. Adică, vreau să spun că atunci când toţi merg într-o parte, unul,
deşi nu ar vrea să meargă, nu poate să nu meargă, căci îl duc ceilalţi.
Astăzi,
dacă cineva vrea să trăiască cinstit şi duhovniceşte, nu mai încape în lume, îi
vine greu. Şi, dacă nu ia aminte, o ia la vale pe făgaşul lumesc.
Odinioară,
binele era mult, multă şi virtutea, la fel şi pildele, iar răul se îneca în
multul bine şi puţina neorânduială ce exista în lume sau în mânăstiri nu se
vedea, nici nu vătăma.
Acum,
ce este? Exemplul rău este mult şi puţinul bine care există este dispreţuit. Se
fac, adică, cele dimpotrivă: se îneacă puţinul bine în multul rău şi, astfel,
stăpâneşte răul.
Când
un om sau un colectiv de oameni au duh de nevoinţă, aceasta ajută foarte mult.
Pentru că, atunci când unul sporeşte duhovniceşte, nu se foloseşte numai pe
sine, ci ajută şi pe cel care îl vede. Iar unul care este căldicel la fel face:
influenţează şi pe ceilalţi.
Când
unul slăbeşte, slăbeşte şi celălalt şi, în cele din urmă, nu rămâne nimic. De
aceea, duhul de nevoinţă va ajuta mult în moleşeala ce există. La asta va
trebui să luăm aminte bine, pentru că oamenii contemporani au ajuns, din păcate,
la un asemenea punct, încât fac şi legi moleşite şi le impun nevoitorilor să le
respecte. De aceea, cei nevoitori nu numai că nu trebuie să fie influenţaţi de
duhul lumesc, ci nici să nu se compare pe ei înşişi cu cei lumeşti şi să creadă
că sunt sfinţi, căci, după aceea, se vor moleşi şi vor deveni mai răi decât cei
mai lumeşti.
În
viaţa duhovnicească, nimeni să nu pună pe cei lumeşti ca prototipuri, ci pe
Sfinţi. E bine să iei o virtute şi să afli pe Sfântul care a avut-o, să
cercetezi viaţa lui şi atunci să vezi că n-ai făcut nimic şi vei merge înainte
cu smerenie.
Cei
ce aleargă în stadion nu privesc înapoi, să vadă unde sunt ultimii.
Când
încerc să imit pe cei sporiţi, conştiinţa se subţiază. Dar când privesc la cei
dinapoi, mă îndreptăţesc pe mine însumi şi spun că greşelile mele nu sunt aşa de mari,
în comparaţie cu ale lor. Mă odihnesc la gândul că există şi unul mai jos decât
mine. Astfel, îmi înec conştiinţa sau, în cel mai bun caz, sfârşesc în a avea o
inimă împietrită, nesimţitoare.”
*
In memoriam: Arhim. Pavel Nicolaescu. S-a
stins zilele acestea ca o lumânare, când abia împlinise 56 de ani, în plină
putere. Avea lucrări în desfășurare, avea proiecte, planuri pentru șapte vieți,
dar toate s-au risipit ca fumul într-o clipită! Vestea plecării lui dintre noi
ne-a lovit pe toți cei care îl cunoșteam ca trăsnetul. Și nu eram puțini!
Aproape tot județul îl cunoștea, atât preoți, cât și laici. Mulți îi eram
prieteni. Și cum să nu te împrietenești cu un om care iradia bucurie, stare de bine,
care-ți risipea tristețea și teama de viitor cu o vorbă, cu un sfat, cu o
mângâiere părintească. Începuseră să-i încărunțească pletele și barba, dar
sufletul și trupul îi erau încă tinere și pline de viață.
S-a născut într-o
familie numeroasă, ca fiu al lui Dumitru și Maria Nicolaescu din satul
Godeanu(Mehedinți). Erau trei băieți și o fată. Părinții sperau ca fata să se
mărite într-o bună zi și să meargă la casa ei, iar băieții să-și întemeieze
familii și să rămână în sat, cât mai aproape, ca să le fie de ajutor. Sperau,
cu siguranță, că la vremea potrivită în curtea și la casa lor vor fi patru
nunți mari și frumoase, așa cum se obișnuia la familiile celor mai înstăriți
din sat. Sperau, cu siguranță, că într-o
bună zi își vor vedea curtea plină de nepoței, de bucurie, de râsete, de jocuri
copilărești. Sperau, cu siguranță, că flăcăii lor își vor ridica niște case
noi, frumoase, cu acareturi, cu tot ce trebuie la casa unui gospodar. N-a fost
așa!
Băiatul cel mare, Nicolae, deși ajuns la
liceu, dădea semne tot mai evidente că ar vrea să se apropie de mânăstire și de
viața monahală. Orice încercare de a-l abate de la acest gând era
neputincioasă. Îmi amintesc că era prin 1979, la hramul Mânăstirii Schitul
Topolnița(29 august). Eram preot de trei ani și mă dusesem și atunci, așa cum
făceam din copilărie, de hram, la acea mânăstire. Slujba s-a oficiat afară pe
un podium improvizat. După slujbă m-am simțit tras de mânecă de cineva. Era un
copil firav, îmbrăcat modest. Nu-l cunoșteam. M-a întrebat: ,,- Părinte, vă rog
dați-mi și mie un sfat! Ce să fac eu, să mă călugăresc sau nu?” Nu este ușor să
dai un asemenea sfat unui copil. Poate de cuvântul tău atârnă toată evoluția
lui ulterioară și-i poți strica viața. Copilul acela voia să se călugărească la
Schitul Topolnița. Era o mânăstire mică, săracă, cu ziduri coșcovite de vreme
și de intemperii, cu pereții acoperiți de un strat gros de fum. Starețul,
Grațian Rădac, venise acolo de prin Ardeal și de multe ori voise să plece în
lume de sărăcie. De mila lui i se alăturase un țăran de pe la Izverna albit de
vreme, Părintele Vichentie și mai era, pare-mi-se un îngrijitor, care făcea și
pe cântărețul. Aceștia erau viețuitorii mânăstirii. Să îndrumi pe acel copil să
se călugărească, nu era ușor. Cu două decenii înainte mânăstirile fuseseră
golite de viețuitori de către autorități, multe fuseseră închise sau
transformate. Viitorul mânăstirilor și al călugărilor era foarte incert. I-am
răspuns acelui copil, dar cred că răspunsul n-a fost al meu, ci doar a trecut
prin gura mea: ,,- Dacă tu simți în sufletul tău chemare spre mânăstire,
călugărește-te, chiar dacă toată lumea ar zice să nu te călugărești.
Dimpotrivă, dacă nu simți această chemare, nu te călugări, indiferent ce te-ar
îndemna alții!”
Copilul timid cu întrebarea de la acel hram
s-a călugărit și exemplul lui a fost urmat de al doilea frate, apoi de al
treilea. Ce-o fi fost în sufletul părinților lor nu știu, dar cred că numai o
credință puternică în Dumnezeu a putut să le dea reazimul necesar ca să nu se
prăbușească.
Fiul cel mare, Nicolae,
a devenit Nicodim, monah, apoi ieromonah, apoi stareț al Mânăstirii Schitul
Topolnița, apoi stareț al Mânăstirii Vodița, apoi episcop al Severinului și
Strehaiei, iar în paralel profesor universitar. Mânăstirea Topolnița a înflorit sub conducerea
Părintelui Nicodim; Mânăstirea Vodița a
renăscut din cenușă sub conducerea și cu munca Părintelui Nicodim. Mai târziu,
pământul Mehedințiului a fost împodobit cu zeci de biserici noi în sate care nu
avuseseră biserici niciodată, cu mânăstiri,
prin grija și cu strădania Preasfințitului episcop Nicodim. O catedrală
imensă este în fază finală în centrul Severinului. Slujbe se fac în toate
bisericile și mânăstirile, postul de radio ,,Lumina” emite permanent; corul
Chinonia concertează pe scene naționale și internaționale, cărți și reviste
bisericești sunt roadele editurii Didahia și multe-multe alte activități se
desfășoară azi prin strădania ierarhului mehedințean.
Cel de-al doilea fiu,
Petre, a devenit la scurt timp fratele Pavel, apoi ieromonah, apoi stareț la
Schitul Topolnița, apoi arhimandrit. A construit o biserică nouă la mânăstire,
o biserică nouă în satul Schitul de Sus și alta cât o catedrală în Balotești.
Era bun gospodar, îi plăcea să slujească, dovadă că în cei peste 30 de ani cât
a fost stareț la Topolnița s-a săvârșit zilnic Sfânta Liturghie… Scria cărți și
articole, pe care le răspândea în presa bisericească și laică. Avea emisiune
permanentă la radio ,,Lumina”, avea o bibliotecă foarte bogată. Era om de
cuvânt, frățos, era o bucurie să discuți cu dânsul. Dar câte nu s-ar putea
spune despre el…!
Cel de-al treilea
flăcău al familiei, Ioan, și-a urmat frații și a devenit fratele Ioanichie,
apoi monah, apoi stareț la Mânăstirea Vodița, continuând munca fratelui său mai
mare. L-am văzut acolo muncind ca un om de rând, conducând mașini, utilaje,
punând umărul la greu și rezultatele sunt vizibile.
Ceea ce a fost mai
surprinzător s-a produs după moartea mamei, când tatăl, Dumitru, s-a călugărit
și el și s-a retras la Vodița să-și petreacă ultimii ani ai vieții lângă fiul
său cel mic.
Părintele Pavel și-a
câștigat un binemeritat respect pretutindeni din partea tuturor celor ce l-au
cunoscut. Aceasta s-a văzut cu prisosință și la înmormântare: patru ierarhi din
țară și din străinătate, peste 100 de preoți și călugări și aprox. 1.000 de
enoriași veniți din toate colțurile județului l-au prohodit.
Dumnezeu să te ierte
și să te așeze în rândul prietenilor Săi, drag coleg și prieten!
*
File de jurnal – 18 iul. 1982(I). ,,Unchiu-meu Ion Pârvănescu, întâlnindu-mă la benzină, mi-a spus că
Andronie Vișan, redactor la ,,Viitorul”, a exclamat cu entuziasm: ,,Domʼle,
dacă mitropolitul Olteniei a venit într-un cătun ca Bârda, înseamnă ceva!”
Probabil.
La magazinele de oraș cu profil
,,materiale de construcții” și ,,fero-metal” nu se mai dau mărfuri decât celor
cu buletin de oraș. Cei de la țară trebuie să cumpere astfel de materiale de la
magazinele sătești, dând în schimb 60% din valoarea lor sub formă de
achiziții(animale, produse agricole etc,).
Tricu Sfetcu, achizitor, mi-a spus că
a primit dispoziții ca la 10 kg de mure predate să dea un kilogram de făină de
porumb. Urmează acum să-i vină pâine cu care să stimuleze pe cei care predau
statului cantități mai mari de produse.
Vineri, la benzină, am așteptat la
coadă vreo șase ore și am intrat de două ori. Am luat 42 litri. Am vorbit cu
fostul meu coleg de clasă de la Malovăț, Negrescu Constantin, activist pe la U.
T. C. Mi-a spus că a fost deplasat câteva luni în Gorj cu un grup de tineri pe
un șantier de muncă patriotică. Era stupefiat
de faptul că avusese de-a face cu tot felul de derbedei, deși, oficial,
grupul respectiv era considerat că-i format din elita tineretului mehedințean.
Mi-a relatat, de asemenea, că în licee e o adevărată debandadă. Exigențele și
nivelul la învățătură au scăzut îngrijorător de mult. Profesorii îi lasă pe
elevi să treacă fiecum prin școală pentru a nu-și face probleme, iar elevii
profită de această slăbiciune și-și fac de cap.
Am vorbit, de asemenea și cu un
cetățean din județul Sălaj. Lucra la Hidrocentrala ,,Porțile de Fier” – II. A
spus că-n Ardeal și Banat aprovizionarea este mult mai bună decât în Oltenia.
Pâinea se vinde acolo la liber. Încercaseră și în Cluj, spre exemplu, să
raționalizeze pâinea, dar populația ar fi făcut o amplă manifestație în fața
primăriei, iar unii au strigat de au dârdâit ferestrele. Imediat s-a dat
dispoziție să se dea pâine la liber. Pământul rodește mai bine în Ardeal și
Banat și oamenii trăiesc mai ușor.
După-amiază a venit pe la noi
unchiu-meu Ion Pârvănescu cu nevastă-sa. Îi făcusem observație la benzină cu
privire la recenta sa aventură amoroasă și, ca să-mi dovedească faptul că e-n
relații bune cu tanti Lenuța, a venit pe la noi. Mi-a spus că la liceu unde
predă au fost mobilizați toți membrii de partid și li s-a pus în vedere să
intervină, atunci când aud comentarii nefavorabile privind programul de alimentație științifică.
*
Răufăcătorul. Era prin anii 1955 - 1960. Erau vremuri
tulburi. În Bârda se înființase încă din 1949 ferma de stat, care acaparase o
bună parte din hotarele satelor Bârda, Bobaița, Malovăț și Colibași. Se auzea
că în multe localități se înființaseră întovărășiri agricole, în altele și
gospodării agricole colective. Bătrânii care fuseseră în prizonierat în Uniunea
Sovietică spuneau că viitorul agriculturii românești nu este altul decât colhozul, așa cum văzuseră ei acolo. Decretul
308 din 1958 îi determinase pe mulți fruntași ai satelor noastre să-și cedeze
pământul personal statului ,,de bună voie și nesiliți de nimeni”, așa cum era
formula ,,stas”, ce trebuia repetată pe fiecare cerere de acest fel. Cei care
nu se conformaseră luaseră drumul instanțelor, pușcăriilor sau
Bărăganului. Miliția și securitatea își
racolaseră informatori prin metode specifice în toate mediile sociale. Îți era
frică să vorbești liber și în propria familie. Nu neapărat că te turna soția,
copilul, părintele, dar nu se știe unde ,,scăpa” vreo vorbă nepotrivită, care
putea fi transmisă, interpretată, cântărită. Și din Bârda erau unii dislocați
în Bărăgan, alții condamnați la ani de detenție pentru că ,,ciripiseră” ceva,
pentru că fuseseră etichetați ca ,,dușmani ai poporului”. În sat era o stare de
frică, de teroare. Nu știai în cine să ai și în cine să nu ai încredere, pe
oricine bănuiai că poate fi un informator. Mde! Pădurea nu se teme de topor,
cât se teme de cozile de topor!
Pe fondul acesta de
nesiguranță și teamă s-a ridicat în sat un tinerel foarte curajos în sensul cel
mai rău al cuvântului. Prinsese curaj în mod progresiv, observând că nimeni
nu-l pune la punct, că toți îi suportă obrăzniciile și fărădelegile fără să
riposteze. Ba chiar se simțea mai respectat, cu cât făcea mai mult rău. Era un
respect al oamenilor fals, prefăcut, o
atitudine care urmărea pacea cu orice preț. Părinții nu-l mai puteau controla. Pentru
el, faptele rele erau semne ale maturității, ale puterii, bărbăției. Făcea mult
rău consătenilor mai ales cu animalele. Își lăsa vitele să pășuneze în
recoltele oamenilor. Le distrugea culturile de grâu, de porumb, de lucernă, le
tăia pomii fructiferi doar din plăcerea de a face rău. Căuta cearta și
scandalul cu lumânarea și se mira că nimeni nu răspunde pe măsură. Voia cu
orice preț să se bată cu cineva, să omoare pe cineva, să arate la tot satul ce puternic este el.
Oamenii se temeau de rău, se temeau de complicații, de reclamații, de dușmani
și dușmănii și din cauza aceasta mai bine suportau paguba și batjocura. Singura
mângâiere rămânea blestemul ca apel la instanța supremă.
Părintele Ionică își
cedase pământul la stat și păstrase pentru sine o bucată de vie în Braniște de
aproape o jumătate de pogon. Era vie altoită, bine întreținută. Când se coceau
strugurii îți era mai mare dragul să-i vezi. Erau de toate culorile și
mărimile, iar gustul era fără seamăn.
Mai ales toamna, părintele se ducea zilnic pe la vie. Parcă simțea nevoia s-o
vadă, parcă vorbea cu ea. Într-o zi, când via era aproape de cules, a găsit pe
,,viteazul” Petrică în vie cu boii, cu vacile și caprele. Aproape se săturaseră
de struguri, dar mai erau câțiva bușteni care mai trebuiau doborâți, tăvăliți,
călcați. Petrică era în vie, lângă vite și bătea de zor un buștean mai încărcat
de struguri cu boata. Părintele a văzut stele verzi în fața ochilor.
Luciditatea însă nu l-a părăsit o clipă. Știa bine în ce situație se află.
Preoții din parohiile vecine sau apropiate fuseseră dislocați(Gheorghe Sfetcu),
închiși(Tămâș, Izverceanu, Doman), alții erau fugiți(Pantelie Sfetcu). El încă
nu fusese deranjat după ce-și dăduse pământul, iar cei trei copii ai săi nu fuseseră eliminați din școli. Era
suficient însă ca să adauge o picătură și paharul se putea vărsa. Cu o putere
interioară rar întâlnită s-a stăpânit. ,,- Ce faci, tată Petrică? De mine îți găsiși ca să-ți bați joc?” ,,-
Ha, ha, ha, ce, vrei să mă bați?” ,,- Nu, tată Petrică, nu te bat eu! Ne judecă
Dumnezeu pe toți și El ne bate!” ,,- Ha,
ha, ha, crezui că vrei să mă bați, că-ți arătam eu!”
Părintele a plecat
plângând și l-a lăsat pe Petrică în vie cu vitele. În anul acela n-a avut ce să
culeagă. În primăvara următoare, Petrică și-a reluat activitatea cu mai mult
curaj, cu mai mult tupeu și obrăznicie. Cu cine ședeai de vorbă avea câte ceva
de spus despre relele ce i le făcuse
Petrică. Într-o zi a venit o furtună mare. Petrică era cu vitele în câmp.
N-avea timp să ajungă acasă. S-a adăpostit sub un pom. Tuna și fulgera
îngrozitor. Parcă cerul își revărsa toată mânia asupra pământului. La un moment
dat un trăsnet înfricoșător s-a prăbușit asupra pomului sub care se afla
răufăcătorul. Parcă toate blestemele primite în ultimii ani se concentraseră în
acel trăsnet. Atât pomul cât și omul de sub el au fost sparți în bucăți de forța
uriașă ce s-a descărcat într-o fracțiune de secundă.
Despre Petrică, despre
faptele lui și felul cum Cerul a făcut dreptate oamenilor păgubiți și umiliți
de el se mai vorbește și astăzi, deși a trecut de atunci mai bine de o jumătate
de veac!
Toți au înțeles că
Dumnezeu nu doarme și nu se lasă batjocorit.
*
Ajutoare și
donații. În această
perioadă, parohia noastră a primit câteva ajutoare și donații astfel: Domnul Bak Cristian din Timișoara și Domnul Bălan Viorel din Șagu(AR): câte 150 lei;
Doamna
Popescu Mirela din Malovăț a
mai adăugat 200 lei pentru
contribuția de cult, totalizând până acum 295
lei; Domnul Ciobanu Cătălin-Claudiu din
Malovăț a achitat prima sa contribuție de cult: 200 lei; Doamna Motreanu Elena din
Bârda a mai achitat 50 lei pentru
contribuția de cult, totalizând până acum 150
lei.
Dumnezeu să le
răsplătească tuturor!
*
În cursul lunii
septembrie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbe, astfel: 1
Sept(Bârda): 219 pâini; 8 Sept.(Malovăț):
198 pâini; 14 Sept.(Bârda): 85 pâini; 15 Sept.(Bârda): 66 pâini; 22 Sept.(Malovăț): 195 pâini; 29 Sept.(Bârda): 66 pâini. Așadar, în luna septembrie
s-au donat 829 pâini. În luna
septembrie s-a vândut pâine credincioșilor la prețul de achiziție de 0,70 lei/buc., astfel: 1 Sept(Bârda): 481 pâini; 8 Sept.(Malovăț): 52 pâini; 14 Sept.(Bârda): 215 pâini; 15 Sept.(Bârda): 634 pâini; 22 Sept.(Malovăț): 105 pâini; 29 Sept.(Bârda): 634 pâini. Așadar, în luna septembrie
s-au vândut 2.121 pâini.
*
Contribuția
de cult. La 30 septembrie situația contribuției de
cult pe 2019 se prezintă astfel: în Bârda:
au achitat 92,27%; în Malovăț au achitat 88,48 %. La nivel de parohie au achitat
89,65 %. Precizăm că în parohia
noastră contribuția de cult nu înseamnă o sumă fixă, ci fiecare achită cât vrea
și dacă vrea. Indiferent dacă și cât ar achita cineva, preotul este la
dispoziția tuturor 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an, iar serviciile
religioase sunt gratuite pentru toți, fără deosebire. Precizăm, de asemenea, că
mai este timp la dispoziție până la 30
noiembrie, când încheiem anul financiar.
*
Plăți. În cursul lunii septembrie am efectuat
câteva plăți mai mari, astfel: 4.000 lei
tipografiei pentru cărți; 3.580 lei protoieriei
pentru lumânări; 614 lei impozit; 300 lei vopsea și diluant pentru gardul
bisericii din Bârda; 280 lei poștei
pentru timbre; 140 lei poștei pentru
colete; 60 lei curentul electric; 56 lei internetul;
*
Publicații.
În această
perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai
publice câteva materiale, astfel: Măria
Ta, Țăran Român(III), în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an.
XXI(2019), nr. 989(1 aug.), p. 11; ,,Scrisoare pastorală” – 404, pe
blogul Domnului Ben Todică, directorul secției românești a radio-ului din
Sydney(Australia), 14 sept. 2019(http://bentodica.blogspot.com);
în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 26 sept. 2019, ediție și on-line(http://www.observatorul.com); Mânăstirile la români, în ,,Națiunea”,
București, 18 sept. 2019, ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro/category/religiespiritualitate); ,,Scrisoare pastorală” – 405, pe blogul Domnului Ben Todică, directorul
secției românești a radio-ului din Sydney(Australia), 27 sept. 2019(http://bentodica.blogspot.com); în ,,Armonii culturale”, Adjud(VN), 29 sept.
2019, ediție on-line(http://armoniiculturale.ro/category/scrisoare-pastorala); în
,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia-Mare(MM), 30 sept. 2019, ediție on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.
wordpress.com); Tristețea ca un mod
de a fi, în ,,Națiunea”, București, 30 sept. 2019, ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro/category/editorialele-natiunii); în ,,Omniscop”, Craiova, 1 oct. 2019,
ediție on-line (http://www. omniscop.ro); Ofertă de carte – octombrie 2019, în
,,Armonii culturale”, Adjud(VN), 1 oct. 2019, ediție on-line(http://armoniiculturale.ro/category/scrisoare-pastorala); Telefonul,
în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIX(2019), nr. 7448(5-6 oct.), p. 14; Generația lui ,,Huooo!”, în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIX(2019), nr.
7448(5-6 oct.), p. 14; Scrisoare către
Europa, în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XXI(2019), nr. 999(10
oct.), p. 11;
Parohia noastră a
publicat ediția a IV-a a cărții Prof. Sofia Dobrescu, Justiția supremă. Fiica autoarei, Doamna Dr. Ionescu Mihaela-Aritina din Curtea de Argeș a cumpărat
întreg tirajul. De asemenea, am tipărit o nouă tranșă din cartea Părintelui D.
Bălașa, Țara Soarelui.
*
Lucrări la
biserică. La biserica de
la Bârda se lucrează la placarea soclului de la gard cu gresie. Lucrarea o execută Domnul Stănciulescu Florin din Bârda,
gratuit. Dumnezeu să-i răsplătească!
*
Excursii – pelerinaj. Joi,
31 Oct., vom organiza o excursie-pelerinaj pe următorul traseu: Tr. Severin – Malovăț – Bârda - Tg. Jiu -
Mânăstirea Lainici – Petroșani – Hațeg - Mânăstirea Prislop cu mormântul
Părintelui Arsenie Boca – Caransebeș - Mânăstirea Teiuș - Mânăstirea Piatra
Scrisă – Orșova - Tr. Severin-Bârda. Costul va fi tot de 45 lei/pers. S-au înscris deja 27
persoane.
*
Nunți. Înmormântări. În ziua de 20 Sept. am oficiat Taina Sf. Cununii
pentru Domnul Popescu Alin – Constantin
din Malovăț și Domnișoara Chiurtu
Georgiana-Mădălina-Mihaela din Oprișor; în ziua de 28 Sept. pentru Domnul Ciobanu Cătălin-Claudiu din
Malovăț și Domnișoara Mihai
Alina-Marinela din Motru, cât și pentru Domnul Asaftei Florin din Dolat™ și Domnișoara Băleanu Liliana din Malovăț. Dumnezeu să le ajute! În ziua de 30 sept. am
oficiat slujba înmormântării pentru Manolea
Nicolae(80 ani) din Malovăț. Dumnezeu să-l ierte!
*
Program. În cursul lunii noiembrie avem următorul
program de slujbe: 2 Nov. (Malovăț-Bârda);
3 Nov.(Malovăț); 8 Nov.(pomeniri dimineața la Bârda; slujbă la Malovăț); 9 Nov. (Bârda-Malovăț); 10 Nov.(Bârda); 16 Nov.(Malovăț-Bârda); 17
Nov.(Malovăț); 21 Nov.(slujbă la
Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 23
Nov. (Malovăț-Bârda); 24 Nov.(Bârda);
30 Nov.(pomeniri dimineața la Bârda;
slujbă la Malovăț, la ora 12). În restul
timpului, la orice oră din zi sau din
noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă,
la telefon: 0724. 99. 80.
86, ori pe adresa de e-mail: stanciulescubarda
@gmail.com.
Sănătate, pace și bucurii în casele și în sufletele
Dumneavoastră!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu