George Anca - RAMA, HANUMAN, AND US

RAMA, HANUMAN, AND US

Colocviu – Mircea Vulcanescu – George Anca – Mihai Sora – Magda Ursache – Flori Balanescu - Stefan Dimitriu – Cornel Moraru – Teodor Mesina – gds – Cristina Cretu – Dragulanescu Nicolae – Magna Botez – Ioan Miclau-Gepianu – Daniel Verona – Octavian Soviany – Streche Nicolae Florentin – Serghei Esenin – Adrian Bucurescu – Ecaterina Petrescu Botoncea – Gabriela Tanase – Visan Dragos – Corina Dasoveanu – Marcel Visa – Lora Levitchi – Dana Logigan – Alexia Ema Ema – Anca Hirschpek – Lazar Magu – Mihaela Borzea – Stefan Silviu - Doina Boriceanu – Cezar C. Viziniuk – Melania Briciu Atanasiu

Centrul Cultural MIHAI EMINESCU

Str. Jean Louis Calderon nr. 39

Colocviile de Marți

29 octombrie 2019, 5 pm

Anul XI nr. 8 (114)

Tema:     TEHNOLOGIA  RECUNOAȘTERII

Recital Vali Pena in memoriam Puși Dinulescu

Intervenții:

Corneliu Zeana: Schimbare

George Anca: Tehnologia recunoașterii

Streche Nicolae Florentin: Eliade profanat

Vasile Menzel: Nicolae Iorga despre muzica românească

Anca Fanea: Sate disparute din Baragan

Viorel Speteanu: Codrul Cosminului 1497

Andreea Fanea:  Valori bibliofile ale Mitropoliei Târgoviștei

Teatru de poezie: Vali Pena, Liliana Popa, Gabriela Tănase,  Bianca Michi Nema, Elena Armenescu, Doina Boriceanu, Ecaterina Petrescu Botoncea, Constanța Popescu, Vasile Menzel, Corneliu Zeana, Dragoș Vișan, Alexandru Leu, Ioan Rațiu,

Lansare de carte

Labiș, 100 poezii, Editura Academiei, 2019, editor Mircea Coloșenco

Grigore Grigore,  Te văd urcând, Zven, 2019, recită Vali Pena

Otilia Zaharia, Iubirea un ecou îndepărtat, Arefeana, 2019

Coordonator: Dr. George Anca

MIRCEA VULCĂNESCU

Psychological element (soul)

Existing studies – Drăghicescu (imitative apriorism)

- M. Ștefănescu (decretive apriorism)

Dynamic precipitations of history into actuality: (Iorga)

Theory of temptations – temptations as possibilities to be

- temptations as impulses and minimal resistances

Ethos: Sui-generis structure of temptations; catalysis of historic evolution.

Poland – contrary synthesis of Slavs with Rome;

Catholics – Slavs – Poles

Latins – Ortodox – us.

National temptation: Aron Pumnul. Pârvan. Blaga. Revolt of non-Latin basis.

Iorga. Crainic. Botta.

(Scepticism, balance, obstination, patience.)

Roman temptation: legality, character, constancy, Jesuitism: Blaj. ([Iuliu] Maniu).

Mountains. Latinists.

Byzantine temptation: (Iorga, Hașdeu, Eliade).

Politics, glamour, ostentation, intrigue, robberies, altruism,

tolerance.

Slavonic temptation: (Stere – “Viața românească”).

Religiousness, carelessness, softness, excitement,

adaptability, delicacy.

French temptation: The ’48 generation. Expression.

Getting out of self as character passage (imitation).

German temptation: Junimea members. Eminescu.

Metaphysics. Return to self.

(odd aspect of German influence).

Not dislocation, but colocation.

Jewish temptation: Modernists. (Time. Now or never). Art.

Getting out of self; dislocation, no modality: trends (vide) (?).

Hungarian-Polish

temptation: form of Roman temptation, combined with a Byzantine one.

(Greek-Bulgarian)

Balcanic temptation: new form of trivial Byzantine temptation

Gypsy temptation: (excitement, tenderness, noisy attitude, charm).

Syntheses: mahalatta.

Groups (the rest): Eastern temptation (contemplation, shameless, passivity,

balance, scepticism).

Western temptation (of the city) (’48). (Activity, organization,

social mysticism etc.).

Temptation of the North (of the mountain).

Temptation of the South (of the plain, the water, the field and the

Danube).

Representative Romanians: synthetic.

French (logical) statement

German metaphysics

Slavonic religiousness

Jewish – Gypsy art

Byzantine politics

Balcanic modern life

Native – German thought

Slavonic – Gypsy feeling

French – Jewish expression

Balcanic – Byzantine action but with Roman criterium.

1. Slavonic – Gypsy (deep, tender) feeling

2. Tracian – German (hard, substantial) thinking.

3. French – Jewish (relational) statement.

4. Balcanic – Byzantine performance (individualism), but with Roman criterium (which

is cared for by the community).

We like or we do not like,

These are the real characteristics that we bear in ourselves.

As synthetic elements of the Romanian:

- the substantial Romanian dimension (qualitative) and the relational French one

(quantitative)

- the limits of assimilation of “Slavonic soul”

(does not dislocate the self).

Operation of quantitative stubborness.

- Byzantine glamour and Romanian glamour.

Predilaction for “forms”. Ritualistic sense.

- Byzantine balcanism and slavonic – Gypsy sensivity (its limits against peasants' sobriety.

Easiness of dislocation and total amorality (as criteriality) of the dislocated.

- Getting out of himself of the Romanian (Water disturbance).

Capitalist economy and Jewish ethos.

Jewish ethos in art.

Therefore, within the soul of this people, there is a temptation of Rome, one of our non-Latin basis, a Greek-Byzantine temptation, one or maybe two Slavonic temptations: a Slavonic-Balcanic one, another of Dostoievski’s Russia. There are also so strong French and German temptations, that they could alienate us. A Polish-Hungarian temptation of pride – especially in Transylvania.

All these temptations historically materialized into political and cultural currents that are important in different times.

And which continue to polarize.

The Rome temptation which generated Romania’s modern cultural history provided us with chronicle writers, religious unity and Latinist school; today it is present in Blaj, with its endless row of canonicals.

The Greek – Byzantine temptation welcomes the Bucharest citizen as well as he reaches Mogo]oaia.

The Slavonic – Byzantine temptation gave us the monasteries.

The revolt of our Tracian basis gave us Lucian Blaga, Vasile P@rvan, Nae Ionescu, the nationalists.

The French temptation? The land ’48 dimension of our whole culture.

The German temptation gave us the Junimea political reaction.

The Russian temptation – the people current and partly, Semănătorul current.

George Anca

RAMA, HANUMAN, AND US

George Anca, Romania

Sri Raam, Jaya Raam, Jaya Jaya Raam

The Ramayana comes into any child’s ear, in school, in Romania, as perhaps everywhere, as a musical name, something so old, primordial, endless tale and prayer, as well as an euphony of the country, of Rome, of Sanskrit beautful ramanya itself. A novelist, Mircea Cojocaru, may have written his second novel, Ramayana, name of a girl in love, with that rememberance of his schooling, but, very probable under some deeper spell, from various lives of his ancestry. His first novel, actually, was entitled The Lie. Ramayana may be the truth, with nama Rama.

Rajagopalachary’s retold Ramayana, in translation, was widely spread and read in Romania, otherwise in parallels to prohibition of spiritual message of India, under Soviet command, pushing only class struggle against zamindars, and, at best, singing Avara. Even before Communism burnt-washed lives-mindes, for 50-60 years, the Vedas, Upanishads, Gita seemed to be closer to Romanian soul and sears than Ramayana, if one doesn’t see in Kamadeva/Eminescu’s arrows also those of Rama, as do I. For Ramleela Ground in Delhi gave me, for some seven years, the simple show of saintness on earth of India and all countries, while tall effigies of Ravana burnt all over India at Dusshera. Discovering divine Rama is to be discovered by Rama, perhaps by grace of mother Sita, with assistance of god Hanuman.

Some Christian monks, entering by chance and curiosity praying Hindu groups, change the name of Rama with that of Jesus, feeling all right in their own law. Professor Satya Vrat Shastri lectured in Ramnicu Valcea on Christ in Sanskrit translations being blessed by local Christian Bishop, Gherasim. I have recited Hanuman chalisa, in Romanian, at Tulsi Ghat in Varanasi, in Trinidad-Tobago, Mauritius, South Africa, but especially in my own country, as a start, with Indologists, students, and any other people. When taken with other jobs, Ramayana conferences, included those unattended, recalled me on right path of Rama, and immediately after 26th January 2004 tsunami, I heard about Andaman Island as being Hanuman’s Island, how damages were less there as under our powerful protector’s care. Dr. Kirinde Assaji, from Gangaramaya Temple in Colombo, who lectured in National Pedagogical Library in Bucharest on Theravada Buddhism, saw the tsunami also as a lesson on impermanence, and, privedely, evoked a mountain in Sri Lanka belonging to Hanuman, while Ravana was imposed, according to him, only recently as a real king whose pallace to be found by archaeologists.

Visiting Bharatiya Vidya Bhavan in Bombay, I was presented by the president S. Ramakrishnan Kamba Ramayanam – an English prose rendering by Dr. H. V. Hande, a disciple of Rajagopalachari (Rajaji), published there in 1996, adding it to Ramcharit Manas, by Tulsidas, I received during Ramayana Conference in India, 1999. Professor Satya Vrat Shastri presented me, in Bucharest, his Sanskrit Mahakavya on the Thai Ramakien, Sriramakirtimahakavyam, published in 1990, closing the circle of time back to Valmiki, with episodes not to be met with in Valmyki Ramayana. Beyond books, I was attracted by the inner universal appeal of Ramayana – “truly Asian epic”, yet to be reminded by genial writing starting with adikavi (fisrst poet) Valmiki (5th century B.C.), in Sanskrit, followed by kavichakravarti (poet emperor) Kamban (9th century) in Tamil and saint Tulsidas (16th century), in Hindi, by poet-saints of India and of the world, for “As long as the mountains stand and the rivers flow, so long shall the Ramayana be cherished by mankind and save it from sin” – Lord Brahma.

Rama

“I consider myself to be a human being”, says Rama in Valmiki’s Ramayana, and Sita tells him in the XXIVth Canto: “Even if my life will be in heaven, without you, O Raghava, / O man-tiger, I will not like it.” According to Rajaji, translator into English in verse from Ayodhya Kandam of Kamban’s Ramayana, “Kamban sang the story of Rama, as of God come down on earth to suffer, chasten, upflit, help and guide men”. And so does Tulsidas in Ramcharitmanas:

“By his name of Rama do I worship Vishnu,

lord of all worlds

The all-knowing, calm and sinless,

endless peace to all souls giving,

Served by Brahma, Shiv and Shesh-nag,

known in scripture as all-glori’us,

Lord of angels, in illusive human form the heir of Raghu

(Sundarakanda – Invocation)

Here are some of poetical visions of Kamban:

“When Ganga was able to touch the entire body of Rama, how can any wordly being bathing in Ganga go to hell?” (Ayodhya Kandam. Mother Ganga).

“‘If there is dharma in this world, let Lakshmana be born as my elder brother in our next birth’. Uttering these words, Rama got ready to kill himself with a sharp sword” (Aranya Kandam. Ayomukhi)

“The one who is standing before us with a bow in his hand is God Himself in Human form with none above him”. (Kishkinda Kandam.The slaying of Vali).

“Hanuman had reached Lanka with the speed of Rama’s arrow. As a result, Rama’s fame crossed the sea, crossed the forest, and entered all parts of Lanka, like the moonlight!” (Sundara Kandam. Hanuman explores Lanka.)

“If the grief of a woman separated from her noble lover were to attain a human form, that was Seeta” (Sundara Kanda. Seeta seen.)

“If Rama does not save you from this big prison within a month, then let it be understood that the sins of Rama will transform him into Ravana; and Ravana will be transformed into Rama”. (Sundara Kandam. Choodamani).

“Like karma on one side and enlightenment acquired at the end of yoga on the other, like ignorance on one side and great wisdom on the other, like mighty sinful vices on one side and steadfast dharma on the other, Ravana and Rama opposed each other. It seemed as if the thousand hooded serpent, Adisesha, and the mighty, divine Garuda were facing one another. While Ravana resembled the night, Rama resembled the day. Like victorious handsome regional elephants standing furiously before each other, they confronted one another. Rama and Ravana looked like Lord Narasimhamurti and Hiranyan engaged in battle. They could be compared to Lord Tirumal and Lord Siva trying to find out – prompted by the Devas – whose bow was superior! Lor Siva and Lord Brahma, witnessing the fierce battle between Rama and Ravana from the sky, found their hands trembling. Ravana blew the conch which, during his earlier visits to the eight regions, used to silence the exultant Devas. Though they were still afraid of that sound, they were pleasantly surprised when they suddenly heard the self-generated blare of Lord Tirumal’s divine white Conch, ‘Pancajanyam’. The five weapons of Tirumal, the Disc, the Conch, the Sword, and the Kondandam were waiting on earth to serve Lord Rama! Just as the scriptures could not comprehend the trutful Rama, Rama did not see the weapons though he was the true substance of all the celestials. (Yuddha Kandam. The slaying of Ravana).

Hanuman

Hanuman, abode of strength unequalled,

prince of monkeys,

Body like a golden mountain,

storehouse of all virtues,

Well-known as the Son of Wind,

with truly wise ones counted,

Fire devouring demons,

serving Rama, him I honour.

(Tulsidas, Sundara Kanda)

Depicted by Kamban as mighty, sagacious, incomparable, “this is not a monkey” (Lanka Devi). Rewritten in Sanskrit by Satya Vrat Shastri, from Thai Ramakien, the first words addressed by Rama to Hanuman are (in author’s English version): “My wife has been carried off by the vile demon Ravana. In this matter render help to me”. (Sriramakirtimaha kavyam.Canto VII – The episode of meeting with Hanuman).

Us

“There is only one amongst us who can do it and that is Hanuman.” (Kamban, Kishkinda Kandam. The Mahendra Mountain). “Are you Hanuman?” I was asked in Durban, by a young man, as my Romanian version of  Hanuman Chalisa was evoked publicaly.

We are, indeed, in the situation of Hanuman, waiting to meet God Rama, to serve him, and to be asigned by him to look after our fellows, like in Kamban’s lyric Ramayana. “Tulsi, one never  knows any more if the Ganges still feels the taste of the ashes”.

I asked a few students to speak on ‘Rama, Hanuman, and Us’. Among answers noted on the spot: also we are Rama and Hanuman, Sita and Hanuman;  Rama is God, Hanuman is human power, Sita is the mankind, we are the part which  makes whole the whole (Claudia Gurau);  God the Father can be seen as Rama, and Hanuman as Christ or Mohamed (Augustin Mitcu);  we may all wish to reach ‘the profound spiritualisation of the human’, the crown of divine aura (Minodora Milea); Is it the removal of light on another face of divinity due to the arrow? (Sorina Vissarion).

Sources (in order of quotations):

A.K. Warder, Indian Kavya Literature, vol.2 (XII – “The Earliest Kavya Literature in Sanskrit (c. -400 to -150); Valmiki), Motilal Banarsidas, Delhi, 1974, ISBN 0-8426-0734-X.

Dr. H. V. Hande, Kamba Ramayanam – an English prose rendering, Bhartiya Vidya Bhavan, Mumbay, 1996, ISBN 81-7276-047-7

Sundarakanda by Tulsidas, Richa Parakasan, New Delhi, ISBN 81-87062-31/2

Satya Vrat Shastri, Sriramakirtimahakavyam, Moolamall Sachdev Foundation, Amarant Sachdeva Foundation, Bangkok, 1990, ISBN 974-8358-51-8.

George Anca, Sanskritikon.Apokalipsa indiană V, Biblioteca Pedagogică Naţională, Academia Internaţională Mihai Eminescu, Bucureşti, 2002, ISBN 973-8306-02-7

Ex tempora works of the IIIrd year studens, Faculty of Theology-Letters, Valahia University, Târgovişte

Mihai Sora

O  teză

Din capul locului, faptul că - într-o prima parte a studiului său – autorul vorbește, nu despre Poezia lui Baudelaire, ci despre poezie în Baudelaire (care rămâne, totuși, un loc privilegiat de încorporare concret istorică a ceea ce, fără a putea vreodată dispune de o definiție stringentă care să ne asigure posesiunea ființei ei de miraj, ne-am obișnuit a numi Poezie) transformă lucrarea prezentată azi spre examinare   într-o încercare de estetică a poeziei, de a cărei consistență nu ne putem asigura prin recursul exclusiv la metodele istoriei literare, - deși un fir de istorie literară străbate de la un capăt la altul, fără licențe de metodă și fără erori faptice, studiul despre Baudelaire și poeții români.

Tipul de limbaj (neunivocizat, puternic conotativ) și de logică (nelinearizată) cu care atacă Gheorghe Anca subiectul ales impune comentariului să adopte și el aceleași demers,  și-și face drum cu curaj printre polisemii, si nu se piarde bogăția sugestiilor ce-l întâmpină la tot pasul, dar nici să se piardă pe sine printre ele, pierzându-și calea spre țintă.

Desigur, Poezia nu există nicăieri ca stare. Singura ei existență reală este aceea (proteică) a diverselor ei încorporări. Câtă vreme o gândim cu majusculă, X-ul pe care îl reprezintă nu e decât o sursă în planul posibilului (și de aceea u-topic și a-cronic). Metodele reductive de aproximare a acestui X nu ne permit să înaintăm prea mult în direcția lui; iar dacă sunt luate prea în serios, ceea ce se găsește la capătul investiției este cu totul altceva decât X-ul căutat.

Iată de ce cred că e posibil (și, aș spune, uneori recomandabil, ba chiar necesar) să ne angajăm – cu riscurile de rigoare - și pe celălalt drum: al dezvăluirii lui X, al “investirii”, al încercuirii lui atente și pline de solicitudine pe terenul însuși, cu un relief de o mare diversitate, pe care (sau prin care, sau în care) el s-a manifestat. Va trebui, în acest scop, să recurgem la toate instrumentele de apucare și de prindere (aparent întâmplătoare, dar în fapt mai riguroase, pentru că mai adecvate la obiect, decât metrul-etalon de platină menit a-l măsura) pe care, de la caz la caz, ni le va impune însăși configurația, extrem de accidentată, a terenului pe care înaintăm. Gheorghe Anca a ales această cale.

Dar cum limbajele “riguroase” îșii iau avântul din sânul umilului și fecundului, minunatului și mereu surprinzătorului, inepuizabilului limbaj de toate zilele al omului de rând și al poeților celor mai mari, limbaj mustind de conotații și cu o denotație relativ fluă, și autorul tezei de față recurge la ambele tipuri de limbaj, ceea ce-i u]ureaz` tratarea istorico-literar`, [i permite s` acumuleze material bogat, până la amănunte neașteptate, să treacă în mod util în revistă examinările anterioare ale problematicii examinate, la rându-i, și de el, - dar cu o precizare: ancheta lui schițează soluții “deschise”, ea nu conturează concluzii definitive și irevocabile, participând de la masivitatea indiscutabilă, convingătoare a faptului brut. Iată, de pildă, termenul – baudelairian, aici – de “corespondență`”. într-o logică de tip linear-reductiv, i se putea prefera termenul de “izomorfism”; într-o inductivă, model pozitivist, i se putea prefera acela de “influență”. În primul caz, părăseam țara unduioasă a similitudinii, ca să ne angajăm în imperiul sever al identității; în cel de-al doilea, ca să ne pierdem în lipsa de consistență interioară a multiplicității amorfe.

Limbajul “corespondențelor” este pretențios, în sensul că pretinde mult de la cel ce-l practică: în primul rând, și pretinde să nu se lase  furat de limbaj, ci să stea mereu cu ochii ațintiți pe, hai să spunem, “corelatul obiectal” al limbajului, singurul loc care-i e limbajului temei și în care limbajul își găsește rigoarea. Și mai e ceva: ca orice limbaj  de tip nelinear, limbajul “corespondențelor” are o limită: comuni-carea nu se poate realiza oricum; ea presupune co-naturalitate și este de tipul comuniunii (nu al simplei translații).

Teza lui Gheorghe Anca este, deci, și o invitație la comuniune. Ea nu poate fi, în materie de teze de doctorat, decât o “excepție”. Numai unui poet îi sunt rezervate uneltele poetului, solidare cu un anumit mers înțelegător printre lucrurile lumii.

Dar un poet care știe ireductibilei lui rigori vizionare, să-i alieze vigoarea comună a investigatorului corect, și izbutește să facă lucrul acesta cu grație, ca Gheorghe Anca, merită să fie încununat cu titlul științific pe care “știința lui de carte”, evidentă în lucrarea de față, îl justifică.

Magda Ursache

Jogging prin mass-media

Poezia: Prinţesă sau Cenuşăreasă?

În primul rând, ţin să-i urez „Cafenelei literare” mulţi ani , după cei 16 de apariţii lunare, din ianuarie, 2013, în 200 de înfăţişări, dar cu un singur chip. În ce mă priveşte, optez pentru revistele cu amprentă etnică, supravieţuind cu greu în „estimea” (vocabula lui Noica) noastră. Virgil Diaconu taxează permanent abuzul de valorizări (recent, lista celor o sută de presupus canonici sau canonizabili), care împlu câmpul poetic, dar şi negările violente ale valorilor sigure, de termen lung. Cum am mai spus, Nu-ul ionescian s-a multiplicat, însă şi Da-ul, în cazul non-valorilor recente, umflate cu pompa de bicicletă de critici cu sensibilitate receptivă pentru şefi USR.

Petru Ursache îi dispreţuia pe cei care acceptau fără control spusele „atotştiutorilor” care au tot vorbit (şi încă vorbesc) despre „găunozitatea” culturii române, de România ca deşert cultural, ca Siberie culturală sau ca zonă calamitată, un soi de Cernobâl toxic, deşi în Grădina Maicii Domnului au scris Voiculescu, Gyr, Crainic, acuzaţi iarăşi că ar fi „cauţionat” legionarism, fascism, fundamentalism ortodox şi alte etichetări ivite din sămânţa proletcultului. Ne despărţim huiduind de clasici, cărora le prevestim amurgul, amurgul clasicilor, îi de-clasicizăm răzbit sau am dori-o. Se găsesc pete-n soarele lui Eminescu. În replică, Virgil Diaconu scrie o poezie înaltă, în numărul unu al „Cafenelei literare”de ianuarie, 2019, sub titlul simplu, după vorbă, după port, Eminescu:„Deşi nu este un munte de om, / el îşi pune muntele în tot ce face.// El îşi astupă uşa casei cu un cântec, ca să nu intre frigul,/Poate de aceea, căutându-l de multe ori, /nu mi-a răspuns nimeni./ De pe pământ – nimeni. Din subpământ/ nimeni!/ Îmi spuneţi voi unde este? // Fără-ndoială, singurul loc/în care poate fi găsit Eminescu/ este Poezia. Altă casă nu are.// Numai cine este în Poezie îl întâlneşte pe Eminescu./ Stau faţă în faţă în aceeaşi întunecată faţă,/ pahare cu cenuşă ciocnesc.// Nu bea cu ei! Ei beau întunecime...”

Poezia nu stă pe o listă ori într-o listă. Suntem obligaţi să nu-l închidem pe Eminescu în debara, chiar dacă pâcla ideologică (a corectitudinii politice) coboară iarăşi, cum am spus, peste literatura cu amprentă etnică. Eminescu, cel mai puternic contrafort al literaturii române, e declarat „totalmente nul” de analistul politic Cristian Preda; Coşbuc şi Goga îi stânjenesc pe avangardişti; Voiculescu e „nul stilistic”, Crainic dezamăgeşte, ca inert şi suficient. Călinescu e considerat nul ca poet, dar şi demonetizat ca istoric literar, monedă calpă, calpuzan de Istoria literaturii române, Arghezi e o nulitate, „marele zero”. Caraion? Un colabo. Andrei Ciurunga? Omul lui Antonescu. Pe mine, un istoric de şcoală nouă m-a mustrat că l-aş ţine sub pernă pe „fascistul” Vasile Militaru, mort martiric în puşcărie, la Ocnele Mari, dar mi-l recomanda, din ignoranţă pură şi simplă, pe ...Ezra Pound, cel pus şi purtat în cuşcă pentru convingeri fasciste. Şi asta într-o publicaţie intitulată „Revista Română”.

Mai ieri, s-a încercat înlocuirea lui Eminescu cu A. Toma şi cu Dan Deşliu, „naş Eminescu”, aşa cum îi spunea Novicov, în româneasca lui stricată. Acum au apărut şi mai mulţi înlocuitori, stând la coadă pentru primul loc. Ni se spune că întâi vin înnoitorii Fondane, Tzara (despre care o domnişoară critic literar spunea că e „tzara mea”) şi Voronca, abia pe urmă Eminescu; nici Bogza nu scapă de epitete ca grandilocvent, teatral, deoarece punea o floare pe soclul lui Eminescu. I-am scos din manuale pe Coşbuc şi pe Goga (doar Mircea Platon are curajul reabilitării lui Al. Vlahuţă, cu riscul de a fi declarat un patinat de sămănătorism).Se elimină din curricula şcolară valori fundamentale; o pulbere (şi nu de aur) se aşterne peste nume cu adevărat mari.

Critica de întâmpinare e un focar de negări şi enervări; invectivele şi contestările sunt extrem de violente, mai ales valahiadele Centrului nu mai contenesc. Putem vorbi de trădarea criticii de întâmpinare, care a cedat locul criticii piaristice, „critifictorii” (mulţumesc, A.D. Rachieru!) făcând portrete inexacte, începând cu autoportrete iremediabil penibile. „Criticii aiurează uneori mai rău decît poeţii”, scria Radu Voinescu, tot în „Cafeneaua literară”.

Dar câte scrisori pierdute şi găsite n-a publicat CNSAS! Doinaş a fost „demascat”, s-a iscat apoi cazul Cezar Ivănescu, pentru ca inconvenabilul polemist să devină failibil şi să fie împins în moarte. Până şi Blaga a fost incriminat că a adresat un memoriu la CC. A făcut-o şi Andrei Pleşu, la ceas greu, am fost şi eu gata s-o fac, îl scrisesem chiar, dar s-a opus Petru: „Lasă-l încolo! N-o să-ţi facă dreptate CC-ul lui Iacoban.”

M-am gândit de multe ori de ce toate astea. Ca să se dovedească golul cultural de la Est de Vest sau să rămână locuri goale pe liste de „canonici”? Demolăm ierarhii în numele ierarhiilor noastre, îi contestăm pe consacraţi în numele celor consacraţi de noi, în numele canonului revizuit, al nostru. Dar care noi?

E greu când revizuirea (normală) dă în revizionism absurd; cu siguranţă, reabilitările sunt necesare, dar nu şi când se transformă în răşluirea unora în favoarea altora. Ethosul, nota postsocialist Sami Damian, e „antiintelectual”; pe timpuri, ca lampadofor comunist, susţinea că Blaga era „antiproletar”.

Da, toate pornesc din aceeaşi sămânţă, proletcultismul, şi mă tem că şansa de a intra în normalitate etică şi estetică se tot îndepărtează. Cât pe ce să demolăm statuia lui Kogălniceanu, cum a fost demolată cea a esteticianului Maiorescu: aruncată în curtea lui Nădejde, apoi topită, ca bronzul să se prefacă în clanţe de uşi rectorale. Iar Maiorescu a fost o instituţie. Despre aplecarea lui Alecsandri spre poezia populară a scris elogios: „Cu această mlădiere a pătruns poezia populară în sufletele noastre. Eminescu s-a inspirat de-a dreptul de la ea, Coşbuc şi Goga se dezvoltă pe urmele lui, iar miile de şcolari şi studenţi ai generaţiei de astăzi lucrează mai departe formele acestor poeţi astfel învioraţi, şi încetul cu încetul rădăcina populară împlântată de Alecsandri creşte şi rodeşte în toate direcţiile.” (Critice, III).

Nichita Stănescu se află în topul celor injuriaţi, făcut de 2 lei la legătură cu Cezar Baltag şi cu Tomozei. Brumaru e ceva mai subtil în denigrare: „Foarte mulţi au avut nenorocul să-l cunoască pe Nichita. Este fascinant. Chiar când te momeşte (verbul detectivului Arthur, subl. mea), când nu spune nimic formidabil.” Numai că Nichita şi nu Cărtărescu a făcut primul reverenţă lui Anton Pann, „tată de cuvinte”. Iar Şerban Codrin, cu Baladierul, concurează serios Levantul.

Să mai spun că marile valori sunt puncte de rezistenţă? Eminescu rezistă. şi Arghezi. şi cei trei B: Blaga, Bacovia, Barbu. Iar cultura noastră, mică, dar nu minoră, cum am tot repetat şi eu, şi Petru Ursache, le are. Avem ce traduce. Christian Schenk are parte de admiraţie şi de iubire pentru munca de deschidere a poeţilor spre Vest, prin cele două antologii, chiar dacă unii îl sfătuiesc să nu-i mai traducă pe români. Se traduc singuri pe ei înşişi spunând asta. Neîncrederea zâmbăreaţă în cultura noastră înseamnă neîncredere în noi înşine. Cu curaj, încă ne putem recăpăta stima de sine. Asta dorim? Derută axiologică, ocultarea şi negarea valorilor? Nihiloliteratură ? Cei vechi, de care vrem să ne descotorosim, i-au spus patriei moşie, adică pământ, cu moşii dedesubt, iar noi dispreţuim eroi şi morminte; nu le acoperim cu ale laurilor foi, ci cu pungi negre, destinate gunoaielor menajere, ca în Valea Uzului.

„Dacă nu impune o recitire (Bloom, în decupajul lui Adrian Dinu Rachieru), opera nu poate dăinui”. Totuşi, generaţia mea nu l-a avut în programa Facultăţii de Filologie din Iaşi pe Lucian Blaga. şi uite că a rezistat. După ce a plecat în SUA, timp de opt ani, mai pomenea cineva de Mihai Ursachi? A rezistat. Au rezistat şi marii exilaţi, marii evacuaţi din ţara RPR, Vintilă Horia, Ştefan Baciu, Horia Stamatu...

De ce e canonic Jebeleanu? Pentru că a fost un canon să învăţăm, în liceul anilor 50, În satul lui Sahia? Remus Furduian opinează, în „Cafeneaua literară” nr. 8, că sunt canonici pentru că i-am învăţat la şcoală. Generalizare greşită. În plus, nu-i mai învăţăm. Ministrul Educaţiei, Pavel Năstase, ne-a liniştit: cică n-ar exista pericolul dispariţiei clasicilor din programa şcolară, deşi sunt cadre didactice care se laudă că i-ar fi scos deja (martie, 2017). Dar cum s-a ajuns la problema asta, nătărăilor? Iată cum: prin distorsionarea istoriei adevărate (că n-am avea istorie mare, doar bătălii pierdute); prin generalizare reductivă: românii sunt laşi (nu-l mai citez pe Patapievici cu urina seculară, sub care ar fi stat permanent poporul), au caracter instabil; însăşi formula lui Iorga, Bizanţ după Bizanţ, a fost interpretată negativ (ah, levantinii!). Asupra românilor s-a abătut constant şi concertat potop de circumscrieri negre, conotări depreciative, ba despre munteni, ba despre moldoveni, ba despre transilvăneni. Basarabenii aproape că nu mai intră în discuţie. Ce-i drept, s-au găsit destui duplicitari (pouvoir-ul ţi se urcă la cap ca un alcool contrafăcut), dar nu sunt de acord că toşi românii ar avea un instinct de autodistrugere.

Cât despre absenţa notorietăţii (chestia cu vitrina), iarăşi e discutabilă. Altfel am putea crede că Mihaela Rădulescu, prima „vitrinieră” şi filosoafă în chiloţi roşii pe acoperişe, e cea mai cea, uzitând limbă dă limbă română.

Ce a mai rămas din prea vizibilii oficiali ai proletcultismului, Tulbure, Frunză, Porumbacu, Brad, adevăraţi lupi de stepă, hăpăind premii de stat şi subvenţii pe timpul tuturor posibilităţilor pentru cei aliniaţi doctrinei comuniste? Zero virgulă zero, cât cifra din buget pe care ar merita-o, după guvernanţii actuali, cultura. Numai că politicienii trec, poeţii rămân. Fireşte, nu „şarlatanii care se dau drept poeţi şi nu-s decât versificatori”, cum le spune Leo Butnaru, disperat de „conspiraţia grafomanilor”. De ce nu le-am spune mitomani impostori, cu un orgoliu sans rivages, găşcari care se laudă şi se interpremiază colegial, desigur, confratern şi consororal. Atitudinea tranzacţionist-concesivă (laudă-mă să te laud!) a criticilor de succese fabricate este de-a dreptul iresponsabilă.

Din păcate, în folosul lui Beniuc, MRP, Banuş, Cassian, autori de „ode pâcârâului”, cum ortografiază Vladimir Udrescu, au fost diminuaţi poeţi importanţi. Fără proletculţi, Şerban Foarţă era pe prima coloană şi tot acolo Gheorghe Grigurcu şi Mihai Ursachi. Cum or fi ajuns doar în coloana a treia? ICR a dat Ninei Cassian destule prime de reparaţie, ca să nu mai ocupe şi un loc pe lista imposibil canonică a navei amiral „România literară”, în fapt o listă a poeţilor buni, nu canonici. Din prima coloană lipsesc Coşbuc, Goga, Sandu Tudor, Vintilă Horia (buni şi Horia Stamatu şi Ştefan Baciu). Din coloana a doua, puteau lipsi Zaharia Stancu, cel care declara generaţia lui Eliade „praf şi pulbere”, Ion Horea, N. Prelipceanu (dar n-ar fi trebuit să lipsească Denisa Comănescu), Sorin Mărculescu (dar n-ar fi trebuit să lipsească Paul Aretzu); din a treia coloană, Alexandru Miran (absent: Daniel Corbu) , Gabriel Chifu (absent: Nicolae Dabija), Florin Iaru (şi cârtitor USR , şi canonic nu-i cam mult pentru Iaru?) şi mai ales vărul lui Shakespeare. Nu m-a convins admiraţia lui Ştefan Ion Ghilimescu pentru „creaţia gârbiană”. I-o fi plăcut criticului o mostră din Celălalt ţărm: „femeile/ din oraşul cu luminile stinse/ au în loc de sex o gură cu buze umflate de silicon/ în loc de gură un sex femeiesc roşu/flămând...”; „urechile sunt sexuri deschise”, „coapsele – butelii de aragaz” etc. etc. Doar dacă m-ar cuprinde un întuneric total mi-ar fi plăcut şi mie. În contrapartidă, trebuia listalizat (nu pe lista canonicilor, repet, ci a poeţilor buni) Claudiu Komartin: „şi uite-mă încă scriind poezie, sau ce o mai fi asta/ în timp ce în lume prin poezie se înţeleg/o mie de lucruri/şi uneori parcă nimeni nu mai înţelege nimic”(Moon Ribas). Titlul său, Nichita Sorescu, m-a câştigat definitiv, deşi nimic nu este absolutamente definitiv în poezie. Poate că pegasul va întrece dragonul roşu; poate că ţestoasa va atinge linia de sosire înaintea iepurelui, iar melcul lui Vasile Gogea va ieşi câştigător. Asta peste 20 de ani, când vom fi altundeva şi vom vedea. Mai ştii?, se întreabă şi un poet de re-citit, Dan Anghelescu: „...nu ştim nimic/ şi parcă totuşi// am şti/ neştiind”.

În ce mă priveşte, nu-i gust pe scriitorii de metrou, uşor de răsfoit, spre care aspiră douăzeciştii. Eu i-aş adăuga pe listă (nu, nu canonică, e prea devreme pentru asta, doar o listă de lectură, atât) pe Horia Zilieru, pe Emil Nicolae-Nadler, pe Liviu Antonesei, pe Gellu Dorian (da, îi părtinesc pe moldavi), neapărat pe Radu Ulmeanu, pe Andrei Zanca, Aura Christi, Daniel Corbu, Tzone Magnificul, Eugen D. Popin, Octavian Soviany, Robert Şerban şi Şerban Codrin, iar lista ar rămâne aperta, ca şi opera lor. Ei, nu-s enumeraţi chiar toţi cei pe care îi citesc! Eu îi prefer, ca Ioan Moldovan, pe inseriabili: Lucia Negoiţă, Vladimir Udrescu, Octavian Doclin, Radu Cange, Virgil Diaconu, Lucian Alecsa, Nicolae Grigore Mărăşanu, Alexandru Ovidiu Vintilă... Mai ales pe Adrian Alui Gheorghe, şi el e inseriabil, eliberat de canoanele momentului literar, chit că se vrea de gen postmodernist, deşi e de gen poet de mare talent.

Liste vor fi câtă frunză, câtă iarbă, fără ca vreuna să mulţumească în întregime pe toată lumea. Postsocialist, am cam devenit „listaţi”. Am listat pentru Punctul 8 de la Timişoara, care ar fi rezolvat multe (scriitorii iliescani, emilişti, băsişti, iohannişti ar fi înţeles lecţia despre l’indignité des intellectuels a lui Ignatio Silone, din Pen-Club, 1947 şi nu s-ar fi lăsat orbiţi de politicieni; Gellu Dorian a înţeles-o şi-l citez din memorie: Puterea nu-l face, ci-l des-face pe autor). Am mai listat pentru o televiziune liberă şi uite cu câte canale ne-am ales. Aşa cum avertiza „Vatra”, hă-hăt, în decembrie 1991, red. şef Cornel Moraru: incultura conduce cultura. Şi ce ironizat a fost poetul Marin Ifrim, autorul unui „curent marin”, pentru că lucra la o Casă de cultură a sindicatelor! Va fi ruşine oare, peste puţină vreme, să lucrezi cu cartea, într-o librărie sau într-o bibliotecă sătească?

Sper să nu devină un „sacrilegiu” să-ţi spui punctul de vedere. Doar nu-i vorba de Tezele din iulie ’71 sau de cine ştie ce mangalii (mangaliţe) comuniste de direcţionare. N-om fi condamnaţi la frică sau la vreo listă de indexaţi, ca aceea a lui Ali (Al.I. Ştefănescu), puişorul de tigru al Ninigrei Cassian sau la lista macabră a lui Oscar Lemnaru, intitulată Morţi la 23 August. Numai că toleranţa pentru cei care gândesc diferit e minimă. Reconciliere? Iată ce scrie H.-R. Patapievici în Omul recent: „Căci, în definitiv, de ce să nu extermini câteva gâze limbute care se agită inutil?” Şi-i posibil, cum merg lucrurile, ca tăcerea impusă în forţă să răsune mai tare decât cuvântul. Să devină asurzitoare. Mă aştept ca un băiuţel cu iz de aroganţă, care nu vrea să îmbătrânească la clasici (deşi ei nu îmbătrânesc, oricât ar dori-o junii primi) să mă amendeze: „Du-te-n poezia ta!” Mă duc.

Ce-i ofensator în ancheta lui Virgil Diaconu? Nimic. Doar că opinia ofensează pe unii care au alta. Evaluatorii – 35 la număr – au şi ei dreptul la judecăţile lor. Nu şi Horia Gârbea, aflat în juriu, dar şi ultimul pe listă. Cam nu dă bine asta, cam nu-i onest să fii şi jude, şi judecat, să fii doi în unu, precum nessul cu zahăr. Gheorghe Grigurcu nu s-a dorit în juriu, deşi este cel mai fin şi afin comentator al poeţilor cu adevărat importanţi, dar, în acest caz, din disputa poet-critic a câştigat poetul. Şi ce Imagini iveşte în „Acolada” de april, 2019: „a ars o mare şi-a rămas fumul ei”; „aripa fluturelui s-a ascuţit ca un brici”; „o carte stă cu gura deschisă”...

Nu cred că ar fi pledoarii competente pentru exigenţă estetică acelea venite dinspre critici neexigenţi cu sine, ce nimic nu au a spune în propria-le operă. Şi-i mai confortabil să scrii convenabil despre toţi, să ai numai listă albă sau roză, să elogiezi fără răspundere şi fără măsură, să fii nu critic, ci un soi de agent literar contra cost. N-avea dreptate Arghezi spunând, în discurs academic, la 80 de ani: „e de preferat înjurătura cu zvâcnire şi stil oricăror elogii mălăieţe”? Ba da.

Ce înseamnă poet canonic? Grea întrebare! Mai degrabă aş răspunde la întrebarea ce nu este. Nu este opera unui singur critic, oricâtă autoritate ar avea.

Închei cu un vis al eseistului Vianu Mureşan (în opinia mea, ar fi trebuit să figureze în juriul celor 35), vis care este şi al meu: criticul să fie independent, să depindă numai de carte.

Flori Bălănescu

Unii intelectuali români, creatori de opinie, lideri de curente etc. sunt de un umor apăsat penibil. Se pare că suntem blestemați să mâncăm rahat (dar cu lingurița de argint, așa, distins, elegant) și să bem apă rece, să mai cerem, că așa impune ceasul "istoric", asta e necesitatea materialist-dialectică e epocii, de noi avânturi blabla.

Cu speranța că la un moment dat li se va face și rușine, mai zic doar atât: Ei, ce o să facă dl Tismăneanu (după ce a făcut tot posibilul să nu fie Goma în Comisia prezidențială pentru condamnarea - hă, hă, hă! - comunismului), o să pună mâna pe kalașnikov și o să-i dea o mână de ajutor domniței care-și sacrifica viața pentru ilustrul soț? O să-i execute pe cei care nu respectă ce iubește el/ea sau o să-i asasineze "doar" principial, pe ici-pe colo, cu o etichetă funcțională-două?

"Pentru mii si mii de oameni cinstiti din România, numele lui Mihai Șora inseamnă sperantă. A-l murdări este un gest obscen. Un sacrilegiu. Să nu se mire pângăritorii de mânia noastră. Să știe că nu au dreptul moral să insulte un om de o cinste exemplară. Nu cu aprobarea noastră. Nu cu consimtământul nostru! O spun direct, tranșant si limpede: Nu vom uita! Credit: Luiza Șora"

Pe doamna Șora nu o putem lua în seamă, am văzut că recent e preocupată de "puțele" contracandidaților lui Barna. Țara arde și "luptătorii" joacă-n filme comerciale. Se spetesc pentru binele cetățenilor.

  

Ștefan Dimitriu

LECȚIA LUI PETRE PANDREA (1904-1968)

Prin mărturiile sale

de un curaj aproape sinucigaș, ca niște transmisii

în direct de la locul supliciului a milioane

și milioane de oameni – sute de mii dintre ei,

intelectuali eminenți, asasinați fără vină în

închisorile comuniste –, Petre Pandrea răscumpără

într-o oarecare măsură lașitatea confraților

săi, care fie au tăcut vinovat, fie au pactizat pur

și simplu cu asasinii. El s-a dorit doar mandarin

valah, dar pilda sa este de-a dreptul voievodală.

El este conștient că, prin suferința lui, va birui

peste veac. Ne-o spune, de altfel, fără echivoc:

„Mandarinul preferă înfrângerea ca pe o premisă

a victoriei de mâine. Un deceniu sau două

sunt clipe în rotația universală.” Ce lecție de

morală! Ce lecție de istorie!

Într- o „lume de amurg și viermi”, când „pe

un umăr se uită Securitatea, pe altul istoria”, el

poate să se retragă, la nevoie (ceea ce, de altfel,

și face), nu numai în „paradisul” său vegetal de

la Periș, dar și în Turnul său interior de ivoriu,

de unde are privilegiul să privească departe,

dincolo de granițele timpului său, pentru a ne

striga cu durere, de-acolo, de la înălțimea

conștiinței sale de trist învingător: „Sunt singurul

și ultimul om liber din țara valahilor!”

Cornel Moraru

Comentariile și însemnările critice ale lui Ion Predescu, adunate în vol. Stil, scriitură, sentiment livresc (Scrisul Românesc, Craiova, 2014), dincolo de marea diversitate a temelor în discuție, se remarcă printr-un mod de a scrie mai puțin obișnuit. La primul contact, deși nelipsit de o reală originalitate (sau, poate. tocmai de aceea), autorul îți lasă impresia pe care probabil o produceau latiniștii ardeleni la vremea lor, prin distanțarea voită de limbajul comun, colocvial. După ce te obișnuiești însă, îți dai seama că propensiunea pentru neologism și pentru demersul critic conceptualizat este la Ion Predescu ceva natural, firesc: un exercițiu intelectual nelipsit de substanță, exersat poate încă din adolescență (sub influența bunicului său, asistent o vreme al esteticianului Mihail Dragomirescu). În spatele acestui limbaj exegetic, destul de ermetic prin aglomerarea de concepte și abstracțiuni pe spații restrânse, se deschide însă un orizont cultural vast, parcă încercând să cuprindă simultan toate cărțile și teoriile accesibile la un moment dat. Rar întâlnești atâta erudiție critică și teologică (în unele articole), risipită generos până și în cea mai banală pagină de foileton literar. De fapt, totul pare o replică, un mod ostentativ de a refuza însăși banalitatea. Autorul experimentează cu fervoare „eseul ca jurnalism” și nu se teme de riscul „suprainterpretării” sau al ipostazierii „livrescului” ca entitate autonomă, de contemplat în sine. El ia totul în serios (poate, prea în serios uneori), orice lucrare sau eveniment artistic la care participă (lansare de carte, expoziție de pictură, spectacol de teatru). Scrisul pare să aibă pentru I. Predescu o miză uriașă, decisivă în planul existenței. Patosul aprecierilor, oricât de pretențioase și supralicitante pe alocuri (ținând seama de context), și mai ales temperatura înaltă a trăirii interioare însuflețesc fiecare rând pe care-l așterne pe hârtie. Scara de valori după care se ghidează este una la fel de generoasă, la înălțimea ideilor și conceptelor pe care le invocă, nu pentru a coborî, ci pentru a ridica la un nivel cât mai convenabil faptul de cultură (fie și unul mai modest în realitate). De aici impresia că autorul e, nu o dată, mai exigent cu sine decât cu alții. Intervențiile lui jurnalistice (nu tocmai ușor de receptat) aduc un aer tonic de încredere în sensul și rostul înalt, de excepționalitate, al spiritului creator în cultură.

Nu lipsesc, firește, nici formulările concise și limpezi, mult mai la îndemână în exercițiul foiletonistic de zi cu zi. Iată ce scrie despre bunicul său, care, sub înfățișarea de rapsod popular de odinioară (mi-l amintesc de la serbările școlare de prin anii 50 - 60, îmbrăcat în straie țărănești și însoțit de nelipsita vioară), descopăr acum cu surprindere figura unui intelectual rasat, întors prin cine știe ce accident al vieții și al istoriei, înapoi la vatră, renăscând parcă din indistincția matricială a satului tradițional: „Peste 40 de ani la catedră, Gheorghe Bobei înseamnă coerență, metodologie exemplară, erudiție și informație. Dar informația, la asistentulul esteticianului M. Dragomirescu, se structurează într-o umanitate profundă. A creat zeci de generații, scriind o operă exemplară, literară și filosofică.” La fel de inspirat se pronunță în legătură cu profesorul Gibescu, un alt posibil model din anii formației sale din liceu: „Crezând în «celula românească»... Constantin Gibescu producea un discurs într-o retorică elocventă, persuasivă și memorabilă, care năștea sensuri și generații”. Aprecierile despre cel care ne-a fost multora dintre noi dascăl (pentru unii, poate, de-a dreptul providențial) sunt prilejuite de apariția volumului postum antologic, Profesorul de ideal, îngrijit cu devoțiunea fostului discipol, dar și cu exemplară acribie filologică de colegul Gh. Deaconu.

Asemenea exemple am mai putea spicui destule - din aceeași culegere de articole sau din volumul cu profil aproape identic Metamorfozele fișei de lectură. Eseul ca jurnalism (Editura Rotipo, Iași, 2014). Titlul acesta din urmă ne atrage o dată în plus atenția asupra jurnalisticii de tip eseistic (de care aminteam și mai înainte) pe care o practică neobosit, cu tenacitate, de câteva decenii Ion Predescu, prezent cândva și în paginile revistei Vatra din Târgu-Mureș, oraș în care și-a făcut o parte din studiile filologice. Formule precum „morfologia interculturalității”, „retorica privirii”, „politropia mitului”, „civilizația ochiului” etc., folosite ca titluri pentru scurte, dar dense fișe de lectură și analiză critică, spun totul despre statura intelectuală a celui căruia nu-i scapă nimic important din ce se întâmplă în viața cultural-artistică a urbei în care trăiește. Toți scriitorii vâlceni se bucură de atenția lui echidistant valorizatoare. Am putea reproduce aici multe pagini din comentariile sale critice, mai întotdeauna aplicate și nelipsite de pătrundere intuitivă, pe care le publică de regulă în presa locală. De astă dată toate acele formule teoretice (de tipul celor de mai sus), având un suport exemplificator consistent (cei mai avantajați fiind poeții din care citează abundent), se închiagă într-adevăr într-un stil distinct. Altfel spus, prind viață, nu râmân doar niște locuri comune, simple poncife izolate ale criticii și eseisticii teoretice.

Mult mai în largul lui se simte Ion Predescu în eseul monografic Cezar Baltag, conceptul și privirea (Scrisul Românesc, Craiova, 2013). Poate că la bază e vorba și de unele afinități spirituale, dacă avem în vedere caracterul prin excelență epifanic al poeziei lui Baltag, criticul intuind – pe cât ne dăm seama - revelația transcendenței sensului și a semnului divin în imanența stilului și a imaginii poetice. Pe acest fundament intuitiv el construiește o exegeză credibilă, coerent articulată, deși alege să comenteze fiecare volum în parte al poetului, în ordinea editării textelor. Excepție face capitolul Discurs sintetizator asupra operei lui Cezar Baltag, un fel de concluzie, spre finalul volumului. De remarcat încercarea de a schița pe parcurs un cadru teoretic adecvat, comprehensiv, care cuprinde aproape tot ce poate fi relevant în materie de critică, istorie literară, poetică, estetică, filosofie - „pentru a fi în acord, cât se poate, cu erudiția poetului Cezar Baltag”. De unde, o oarecare ostentație în alcătuirea bibliografiei finale atotcuprinzătoare, peste necesitățile subiectului, la care se adaugă aparatul de note și referințe critice (destul de selectiv, totuși), însă cu deplină acoperire de astă dată, credem noi, în valoarea operelor comentate, scrieri aparținând unui poet contemporan de primă mărime, pe nedrept trecut în plan secund (de nu, chiar în uitare) în vremea din urmă. „Poet al fervorilor abstracte”, cum l-a definit Mircea Martin, autorul „răsfrângerilor” (spirit mai degrabă cerebral) scrie o poezie cu tentă ermetică, intelectualizată, de o tensiune spirituală intensă, fără limite, pe fondul unei religiozități difuze, subtil mascată pe alocuri în ludic, într-o notă grațios manierizantă (cu ecouri lesne identificabile din lirica românească și universală). Toate acestea convin – putem spune - unui exeget experimentat ca Ion Predescu, capabil să perceapă „magia” care face să fuzioneze în poem conceptul și intuiția, abstracțiunile cu imaginea („conceptul și privirea” – sintagma cu iz barbian din titlul cărții). Nu e deloc simplu să ai acces la un asemenea univers de teme și modalități lirice de un rafinamet incontestabil. Pe cât se vede, miza demersului critic întreprins de Ion Predescu nu e doar una de natură didactică. Autorul aspiră, cu îndreptățire, la mult mai mult... El se angajează într-o cercetare serioasă, realmente dificilă, inițial teză de doctorat (sub conducerea lui Eugen Negrici, care semnează și prefața cărții), probând certe calități de fin analist de texte, precum și mijloacele necesare unei realizări exegetice de ținută. Meritorie ni se pare încercarea de a identifica și semnala în mod explicit elementele de religiozitate din lirica lui Cezar Baltag (multe trecute cu vederea, din varii motive, în comentariile critice anterioare). Ion Predescu nu are nicio reținere în acest sens. El scrie fără echivoc despre „bucuria poetului de a descoperi cosmosul, om și natură, ca expresie a creației divine”, despre „vizionarismul” consubstanțial mai tuturor poemelor, despre „un limbaj al revelației, un sens criptic” din unele texte, despre „un complex tematic esențial: jertfa, imitatio Christi spre translatio Christi”, despre „poezia ca Logos, o formă de revelație” în concepția lui Cezar Baltag, alături de multe alte elemente recurente și configurații metaforice, de sugestie mitică și religioasă, culminând cu „idealitatea goală și idealitatea transcendentă” (cu referire fără dubii la Hugo Friedrich, cel care vedea în Baudelaire, în esență, un poet al „transcendenței goale”). La o privire de ansamblu, Ion Predescu a realizat un studiu temeinic, util despre opera lui Cezar Baltag, poet mai puțin frecventat astăzi. Se pare că cercetarea este mult mai amplă, deocamdată autorul ne-a oferit editorial doar o selecție din lucrarea propriu-zisă. Destul însă pentru a ne forma o imagine exactă asupra posibilităților criticului, fie atunci când scrie scurt și concentrat în articolul de ziar (cum am văzut în celelalte cărți), fie în exegeza de tip academic de mari dimensiuni. Riscul de a contraria uneori bunele intenții prin exagerare și aprecieri excesive, hiperbolice, e atenuat în bună măsură de justețea intuiției și calitățile analitice dovedite, dar mai ales de pasiunea intelectuală ce întreține viu entuziasmul și interesul constant pentru cultură.

Teodor Meşină

Despre Caritate și Puritate

Cuvântul latinesc „Caritatem” înseamnă dragoste.

Thomas D’Aquino (sec. XIII) spunea despre „caritate” că „… nu este doar iubire față de Dumnezeu, ci prietenie cu El, și asta înseamnă iubire și cooperare reciprocă”

Un precursor al fericirii este „caritatea”, în nici un caz binele suprem care, după opinia lui Aristip, se manifestă prin satisfacerea plăcerilor particulare, suma lor definind fericirea.

Caritatea este iubire, este un sentiment altruist… Caritatea ne îndepărtează de principiile filozofului francez Claude Adrien Helvétius care era de părere că „egoismul constituie resortul principal și unic al faptelor omenești. Egoismul reprezintă o pasiune omenească obștească, a-l înăbuși înseamnă a extirpa din om forța creatoare de progres și rafinament pe linia vieții. Egoismul ca și viciul sunt condiții indispensabile ale progresului omenesc. Fapta în aparență dezinteresată constituie și ea doar un egoism deghizat…

Marie Anne de Vichy-Chamrond, marquise du Deffand, o ferventă patroană a artelor, spunea despre egoism că este „secretul lumii întregi”.

Medicul și filosoful francez Julien Offray de La Mettrie era împotriva independenței sufletului, considerându-l dependent de stări corporale. Susținea că senzațiile sunt materia de bază a cunoașterii. „Unde nu există senzații, acolo nu există nici idei” Mobilul tuturor acțiunilor omenești este plăcerea. La Mettrie a fost adeptul hedonismului.

Benjamin Solomon Carson, neurochirurg și scriitor american, a spus: „Cu toții ne dorim fericire, dar poate nu toți știm unde să o căutăm”

Iluminismul poate fi delimitat de cele două revoluții, engleză din anul 1688 și cea franceză din anul 1789. Amândouă revoluțiile au evidențiat burghezia orășenească în ascensiune. Această clasă socială a preluat puterea politică. Secolul luminilor, revoluționar, umanitarist a fost și progresivist, dar… nu a punctat principii mântuitoare. De unde putem concluziona că uneori progresul poate fi un regres, depinde din ce unghi privim. Doar Puritatea este mântuitoare. Puritatea este nevinovăția copilului din noi. „Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.” (Marcu 10:14,15)

Noi, oamenii, putem acționa doar între extreme, între frumos și urât, între bine și rău, dincolo de ele este dificil să ne menținem.

Unii oameni se rezumă doar la intenții. Intențiile pline de puritate nu sunt mântuitoare. Ca în anecdota cu cele trei broaște ce stăteau pe o buturugă pe malul unui lac. Una a vrut să sară în apă, întrebarea este: câte au mai rămas? Răspuns: Trei. Una e să sari și alta e să vrei…

Veșmântul orgoliului ne face neputincioși să ne vedem nimicnicia. Uneori, cultura ne îmbogățește mintea în dauna inimii atunci când tot ce facem nu punem în slujba lui Dumnezeu. Puritatea inimii se poate estompa până la dispariție. Cu discernământ, nu este incompatibilitate între duhovnicie, puritate și cultură.

Unii sunt de părere că Sfinţii Apostoli, Ucenicii lui Iisus, au fost ignoranţi. Inteligența, cultura, nu pot coexista cu puritatea? Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti Matei şi Ioan erau de o cultură deosebită. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan avea preocupări filosofice. Sfântul Pavel avea o minte strălucitoare. Epistolele Sfinţilor Apostoli Petru şi Iacob sunt rezultatul celor mai subtile cugetări filosofice.

Cultura nu i-a oprit pe Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut ca Vasile cel Mare, pe Grigore de Nazianz sau pe Ioan Gură de Aur să-și păstreze puritatea și să urce pe treptele cele mai de sus ale desăvârșirii… Cultura reală, adevărată și temeinică ne ajută să vedem că în cunoaștere este o limită, dar asta nu ne împiedică să ne păstrăm puritatea sufletului. Dumnezeu ne-a îngăduit să gândim la ce se poate gândi dar nu la tot ce se poate gândi. Doar casnicilor Lui, având sufletul pur, le-a revelat multe adevăruri pe care noi cu greu le-am purta

Fericirea nu se găsește în ce adunăm, ci în ce dăruim. Când vom găsi plăcere mai mare în a oferi, aproapelui, ajutor pentru existența lui fizică dar și spirituală, mai mare decât în a ni se oferi nouă (mai ales plăceri senzuale), vom păși pe calea mântuitoare.

Caritate, milă, milostenie…

Milostenia să fie făcută din dragoste pentru Dumnezeu. „Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25:35,36)

Mila este de două feluri: trupească și sufletească. De multe ori este mai importantă mila spirituală. Ca să avem forță de a hrăni sufletul aproapelui nostru trebuie să fim noi înșine bine hrăniți. Întâi să hrănim sufletele noastre cu rugăciuni și fapte bune, pentru ca din prea plinul lor să avem ce oferii aproapelui. Să oferim iertarea celor care ne-au greșit. „Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte.” (Matei 18:21,22)

Celor milostivi li se oferă miluire de către Dumnezeu!

„Și ne iartă nouă greșealele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6:12)

Din păcate, noi ne raportăm doar la lumea văzută. Unii oameni spun: „Noi suntem mici, trăim într-o lume mare.” Nu este chiar așa. Dacă ne gândim la lumea nevăzută, vom constata că omul e mare și lumea e mică. Lumea nu are rațiune proprie. Omul e grandios prin înzestrarea lui de către Creator. Omul are: Rațiune, voință și sentiment! Puritatea nu este o iluzie. Puritatea stă în nevinovăția gândurilor. Puritatea este iubirea care nu pizmuiește. Prin Pronie, Dumnezeu ne ajută să ne regăsim puritatea pe care am continuat să o menținem pierdută, interpretând pragmatic „Liberul arbitru”. De la păcatul lui Adam, noi, oamenii, ne naștem cu înclinația spre păcat. Dumnezeu i-a alungat pe Adam și Eva din Rai pentru a nu înveșnicii păcatul. „Păcatul este o infidelitate si o nedreptate fată de Dumnezeu și semenii noștri.” Tot ce este negativ poate fi conștientizat și controlat cu ajutorul harului Duhului Sfânt.

„Psihologul repară silogismul, preotul vindecă sufletul!” Cu ajutorul preotului, prin Spovedanie și Împărtășanie ne recăpătăm puritatea, dar din păcate… pentru foarte puțin timp. Omul, de cum a pășit în lumea laică, tentațiile îl inundă și robotizarea lui, căpătată de tehnica ce pretinde ușurarea vieții — de fapt, este doar o îndepărtare de firesc, de natural — îl face vulnerabil.

Sfinții Părinți, Asceții, care au trăit în concordanță cu Legile Divinității au demonstrat că puritatea nu este o iluzie, doar că e greu de atins...

Unii oameni, pur și simplu, nu vor. Alții, își doresc a fi inundați de razele Dumnezeirii, dar pentru că nu reușesc să descopere în inima lor, adevărul, sunt dezamăgiți și uneori renunță, fără să conștientizeze că Razele se lovesc de multele straturi opace ale păcatelor care le împiedică sfințirea. Alții, nu numai că renunță, dar învinuiesc emițătorul de inexistență, luând ca aliat știința… fără să caute cauza la ei, la receptor, și devin egocentriști. Unii oameni nu sunt capabili de a discerne mișcarea interioară a lor, a gândurilor, a dorințelor, a iubirilor ce le manifestă cu toate simțurile. Dacă toate sentimentele sunt pline de mirosuri pestilențiale, sunt îmbibate cu egoismul, cu răutatea și cu pragmatismul exacerbat, nu se va crea o cale liberă spre inima lor până nu le va converti la generozitate.

Iubirea de aproapele nostru se poate exprima în două feluri: iubire sentimental platonică și iubire ziditoare. Autoritatea Iubirii milostive este recunoscută în cea de a doua formă de manifestare.

Caritatea trebuie să fie însoțită de discernământ spre a nu dăuna. «Sfântului Ioan Gură de Aur a spus: „să asude banul milosteniei în palma ta” Acest sfat nu intră în contradicţie cu îndemnul Mântuitorului: „Celui care cere de la tine, dă-i;…” (Matei 5:42) Trebuie să-l ajutăm pe om, dar să ştim pe cine ajutăm. Să ne interesăm un pic de situaţia lui, să vedem dacă într-adevăr are nevoie şi merită efortul nostru.»

Să dăruim ceea ce trebuie nu ceea ce se dorește. Cine stabilește trebuința? Dacă e vorba de cele materiale, logica poate stabili prioritățile. Dacă e vorba de cele sufletești, morala creștină este diriguitoare.

Puritatea la fel ca și Harul sunt greu de câștigat, dar ușor de pierdut.

COMUNICAT DE PRESA - GRUPUL PENTRU DIALOG SOCIAL (GDS)

Dragă Laura Codruța Kövesi,

Când sute de mii de oameni au strigat pe străzile din România pentru dreptate, dumneavoastră erați - pentru cei mai mulți dintre ei - imaginea dreptății.

Era incredibil pentru noi, cei din stradă, că se poate construi, într-o Românie a nedreptății instituționalizate, ceea ce ați construit dumneavoastră: o instituție a dreptății.

Această uimire admirativă a făcut posibil un slogan precum DNA / Să vină să vă ia! - împreună cu România, trezește-te! și de PSD / Ciuma roșie!, au rezumat cel mai fidel ceea ce simțea intens strada: că motorul prim al răului era politica PSD împotriva justiției; că DNA, instituția condusă de dumneavoastră, are forța să oprească acest motor prim al răului; și că, abia astfel, România se va trezi.

Răul, la rândul lui, a intuit fără greș că forța dumneavoastră simbolică e cea care dă deopotrivă străzii și încredere, și eficiență; și, în consecință, v-a îndepărtat - printr-un gest de o mizerie care va rămâne în istoria marilor noastre rușini instituționale - de la conducerea DNA.

Însă, când crezi până la capăt în dreptate, dreptatea există - și funcționează.

Așa încât acum sunteți - grație acestei balanțe eficiente a dreptății - primul procuror-șef al Parchetului European.

E, pe de o parte, un precedent istoric absolut pentru România - și vă felicităm din toată inima pentru că, prin înzestrările dumneavoastră profesionale și umane, l-ați făcut posibil.

E, în același timp, șansa de a face pentru Europa ceea ce ați făcut deja pentru România: anume să dați speranță că dreptatea există - și că ea poate fi eficientă.

Aceasta a fost, de altfel, și semnificația Premiului Grupului pentru Dialog Social pe care l-ați primit în 2014.

Vă mulțumim, așadar, pentru toată speranța construită până acum în România - și vă suntem alături în construcția speranței viitoare pentru Europa.

Grupul pentru Dialog Social

Cristina Cretu

Femei necăjite

În vale, lângă gârlă, se afla cazanul. Cumpăna fântânii, ridicată spre cer, părea o săgeată uriașă a unui arc nevăzut. Puțin mai încolo, lângă Câlniște, se vedea fruntea de stuf a unei căsuțe de lut, cu un singur ochi de geam. Căsuța Stănuchii. Stănuca era o țigancă bătrână, puțină la trup, încălțată cu niște calevri grei, pe care-i târșâia ridicând praful uliței. Fața îi era brăzdată de riduri, iar ochii fumurii își pierduseră aproape de tot lumina. Umbla îmbrăcată în haine negre, care, de la atâta spălat, deveniseră gri ca apa Câlniștei. Peste fustă, purta un șorț creț cu un buzunar, cu trei pliuri spre tiv, cusut la mașină.

-Buna ziua, dadă Stană! Ce mai faci? o întreba vreo femeie.

-Să trăiești, mămușoară! Să trăiești, fetița mamii! răspundea blajin bătrâna, ducându-și mâna streașină la ochi.

-A cui ești? Că nu mai văd…, și odată glasul îi da în plâns. Am să mă duc la domnu’ doftor Cal Bălan, (numele adevărat era George Calalb), și-am să-i cer o doftorie de ochi, să mai văd și eu, mămușoară …

-Păi, să te duci, dadă Stană, să te duci.

Avusese un fecior, Ionel, pe care-l iubise mult, dar murise. Și-l amintea când fusese mic.

- Avea părul bălai ca raza soarelui! Ionelul mamii!

Ochii săi nu mai puteau să plângă.

Bătrâna trăia din amintiri, era săracă, dar nu cerșea, iar în acele timpuri lumea parcă era mai bună, mereu găsea un ajutor sau poate că ea se mulțumea cu puținul pe care îl avea, singura dorință fiind să mai vadă oamenii lângă care trăise.

*

Fana, o femeie curată, cu părul des, acoperit cu o basma înflorată, îmbrăcată cu un fâș decolorat, venea câteodată la noi. Stătea pe marginea patului, mai mult sprijinită, de parcă nu voia să deranjeze. Mama îi da mălai, făină, de-ale casei, ce putea, iar ea mulțumea și pleca precum o umbră, de parcă nici nu fusese la noi. O bătuse bărbatul și de la atâta bătaie, uneori vorbea în dodii. Mama, chiar dacă nu înțelegea tot ce zicea, o aproba din cap. O priveam cum i se lumina fața că un om o ascultă, un om o înțelege și o vede om intreg…

*

În gară, o bătrână cu ochi albaștri întindea mâna teafără către vreun bărbat:

-Boierule, dă-mi și mie un franc, se ruga ea.

Care îi da, care nu îi da.

- N-am, Fănico, n-am! îi zicea vreunul.

- Să dea Dumnezeu să ai, boierule, să dea Dumnezeu să ai! repeta bătrâna aceste vorbe ca o binecuvântare.

Fănica nu se supăra pe nimeni și călca anevoie peste dalele de mozaic, târându-și piciorul paralizat.

Trenul venea de la Giurgiu și pleca spre București. În urma lui, bătrâna cu basmaua legată cu un nod pe creștet rămânea în gara pustie, așteptând ceasuri bune să mai vină alți boieri și un alt tren să mai treacă prin satul de câmpie.

Dragulanescu Nicolae

  

Top 10 cele mai bune școli din București la Evaluarea Națională (EN) 2019 după criteriile de performanță - de Mihai Peticila

Clasamentul celor mai bune școli gimnaziale din Capitală, după criteriile de performanță, s-a modificat față de anul trecut, potrivit raportului ISMB din 2019, consultat de Edupedu.ro. Pe locul I a rămas Colegiul Vianu, dar pe locul al doilea a urcat Colegiul Grigore Moisil, iar Școala Ioanid, care era pe 3 anul trecut, în 2019 nu a mai prins top 10. Analiza arată și căderea Colegiului Gheorghe Lazăr de pe locul al doilea în 2018, până pe locul al IV-lea în 2019, precum și intrarea Colegiului Caragiale pe locul al V-lea în acest clasament realizat de Inspectoratul Municipiului București și CMBRAE. În top 10 se află o singură școală particulară - Liceul Teoretic Școala Europeană București.

În TOP 10 școli gimnaziale din Capitală nu se regăsește nicio unitate de învățământ din Sectorul 3 al Capitalei, potrivit raportului citat. Sectorul 1 are 4 școli în clasament, Sectorul 2 are 3 școli, Sectoarele 4, 5 și 6 câte o școală.

TOP 10 Școli gimnaziale în București după analiza EN 2019

1. Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu” 4,94 (Sectorul 1)

2. Colegiul Național „Grigore Moisil” 4,93 (Sectorul 6)

3. Liceaul Pedagogic „Anastasia Popescu” 4,92 (Sectorul 2)

4. Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” 4,83 (Sectorul 5)

5. Colegiul Național „Ion Luca Caragiale” 4,73 (Sectorul 1)

6. Liceul Teoretic Școala Europeană București 4,66 (Sectorul 1)

7. Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” 4,61 (Sectorul 2)

8. Școala Gimnazială nr. 79 4,60 (Sectorul 4)

9. Colegiul Național „Spiru Haret” 4,56 (Sectorul 2)

10. Școala Gimnazială „Ioan Heliade Rădulescu” 4,56 (Sectorul 1)

Clasamentul este bazat pe analiza unor criterii de performanță, după cum le numește raportul ISMB. Aceste criterii sunt detaliate la finalul articolului.

Anul trecut nicio școală din Sectoarele 3 și 4 nu se afla între primele zece din Capitală. Iată care erau școlile din acest clasament în 2018:

TOP 10 Școli gimnaziale în București după analiza EN 2018

1. Colegiul Național de Informatică “Tudor Vianu” 4,94

2. Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr” 4,89

3. Şcoala Gimnazială ”Ioanid” 4,88

4. Colegiul Național ”Grigore Moisil” 4,75

5. Liceul Teoretic ”Școala mea” 4,72

6. Liceul Teoretic ”Șfinții Trei Ierarhi” 4,72

7. Liceul Pedagogic ”Anastasia Popescu” 4,71

8. Colegiul Național Bilingv ”George Coșbuc” 4,65

9. Colegiul Național ”Spiru Haret” 4,65

10. Colegiul Național ”Cantemir Vodă” 4,63

Punctajele sunt obțiunute din corelarea a șapte criterii numite ”criterii de performanță și succes” la fiecare școală în parte.

Criteriul 1 – Rata de promovare la Evaluarea Națională – adică numărul candidaților cu media la Evaluarea Națională mai mare sau egală cu 5 raportat la numărul de candidați prezenți.

Criteriul 2 – Rata de succes a absolvirii. Asta înseamnă numărul candidaților cu media la Evaluarea Națională mai mare sau egală cu 5, raportat la numărul de candidați înscriși în clasa a VIII-a.

Criteriul 3 – Rata de absolvire – Nr. absolvenților clasei a VIII-a raportat la numărul de candidați înscriși în clasa a VIII-a.

Criteriul 4 – Rata de prezență la Evaluarea Națională de clasa a VIII-a – Numărul absolvenților prezenți la Evaluarea Națională raportat la numărul de candidați înscriși.

Criteriul 5 – Rata mediilor între 9 și 9,50 – Ponderea mediilor mai mari sau egale cu 9 și mai mici decât 9,50 din numărul candidaților prezenți

Criteriul 6 – Rata mediilor între 9,50 și10 – Ponderea mediilor mai mari sau egale cu 9,50 și mai mici decât 10 din numărul candidaților prezenți

Criteriul 7 – Rata mediilor de 10 – Ponderea mediilor de 10 din numărul candidaților înscriși prezenți

CARE SUNT SI CUM SUNT FORMULATE ASTAZI CELE MAI IMPORTANTE DREPTURI SI OBLIGATII ALE ELEVILOR/ SCOLARILOR

Fiecare elev ar trebui sa stie care sunt drepturile sale, dar si obligatiile pe care trebuie sa le respecte intr-o unitate de invatamant.

Va prezentam mai jos un Top 5 obligatii ale elevilor.

1) Invatare constanta

Una dintre cele mai importante indatoriri ale elevilor este "de a frecventa toate cursurile, de a se pregati la fiecare disciplina de studiu, de a dobandi competentele si de a-si insusi cunostintele prevazute de programele scolare”, dupa cum precizeaza art. 14 (a) din Statutul Elevului.

2) Atentie la folosirea telefonului mobil

Elevii au obligatia sa nu foloseasca telefonul mobil in timpul orelor, examenelor si concursurilor. Interdictia folosirii telefonului mobil se aplica doar in aceste cazuri amintire anterior, in rest elevii pot purta asupra lor telefoanele mobile la scoala.

3) Tinuta decenta

Elevul trebuie sa respecte deciziile unitatii de invatamant preuniversitar, sa aiba un comportament civilizat si de a se prezenta la scoala intr-o tinuta vestimentara decenta si adecvata si sa poarte elemente de identificare in conformitate cu legislatia in vigoare si cu regulamentele si deciziile unitatii de invatamant.

Totusi, chiar daca aceasta obligatie nu este respectata, elevilor nu le va fi refuzat dreptul de a intra in scoala.

4) Informarea dirigintelui

Atunci cand elevii se imbolnavesc si nu merg la scoala, ei au obligatia sa informeze dirigintele si sa mearga la medic.

Mai exact, elevul trebuie sa anunte, in caz de imbolnavire, profesorul diriginte, direct sau prin intermediul parintilor, tutorilor sau sustinatorilor legali, de a se prezenta la cabinetul medical si, in functie de recomandarile medicului, mai ales in cazul unei afectiuni contagioase, sa nu puna in pericol sanatatea colegilor sau a personalului din unitate.

5) Respectarea regulamentelor si deciziilor unitatii de invatamant

Aici intra multe aspecte, de la faptul ca elevul trebuie sa respecte curatenia, linistea si ordinea in perimetrul scolar, pana la faptul ca trebuie sa foloseasca in mod corespunzator, conform destinatiei stabilite, toate facilitatile scolare la care are acces. Mai mult, elevul va plati contravaloarea eventualelor prejudicii aduse bazei materiale puse la dispozitia lor de catre institutia de invatamant, in urma constatarii culpei individuale.

Elevul mai are si obligatia de a sesiza autoritatile competente despre orice ilegalitati in desfasurarea procesului de invatamant si a activitatilor conexe acestuia. De asemenea, are obligatia sa sesizeze reprezentantii unitatii de invatamant cu privire la orice situatie care ar pune in pericol siguranta elevilor si a cadrelor didactice.

In situatia in care nu sunt de acord cu deciziile unitatii de invatamant, elevii au drept la protest, insa doar in afara orelor de curs.

Va prezentam un Top 5 drepturi ale elevilor, intens dezbatute in scoli.

1. "Iesi afara" - au profesorii voie sa dea elevii afara de la ore?

Daca elevii deranjeaza ora, sunt cazuri in care profesorii vor sa ii dea afara. Au voie? Raspunsul este "nu".

"In unitatile de invatamant sunt interzise masurile care pot limita accesul la educatie, cum ar fi […] interzicerea participarii la cursuri”, este mentionat in Regulamentul-cadru de organizare si functionare a unitatilor de invatamant preuniversitar.

2. "Stai inauntru" - pot fi tinuti elevii obligatoriu in scoala?

Prin urmare, minorii nu vor fi lasati sa iasa din scoala, insa elevii majori pot iesi cand vor din petrimetrul scolar, iar paznicii sunt obligati sa le permita parasirea scolii.

3. Ora de religie - este obligatorie?

Ora de religie este optionala. Conform Legii Educatiei Nationale, art. 18 (2), "inscrierea elevului pentru a frecventa orele de religie se face prin cerere scrisa".

De asemenea, este mentionat faptul ca "elevilor care nu frecventeaza ora li se vor asigura activitati educationale alternative in cadrul unitatii de invatamant".

4. Pedepsele - cum pot fi pedepsiti elevii?

Elevii primesc note doar pe evaluarea cunostintelor – scaderea notei la o anumita materie ca mijloc de pedepsire a elevilor este interzisa.

De asemenea, nu pot primi absenta decat in cazul in care nu sunt prezenti la ora – absenta nu poate fi trecuta ca pedeapsa.

Sanctiunile care pot fi aplicate elevilor sunt:

- observatie individuala

- mustrare scrisa

- retragerea bursei

- mutarea la alta clasa

- preaviz de exmatriculare

- exmatriculare

5. Temele - li se pot da teme excesive elevilor?

In 2016 a fost emis un ordin privind temele pentru acasa.

"Timpul necesar realizarii temelor pentru acasa este de cel mult 2 ore [pe zi], insumand toate disciplinele", prevede art 1 (3) al ordinului.

De asemenea, art. 9 precizeaza ca "se interzice utilizarea temei ca instrument de pedeapsa (cantitate mare de teme, exercitii repetitive)".

Magda Botez

Varsta a 4-a/relatiile extraconjugale la romani

Vorbesc cu un bun prieten care si-a inselat nevasta din ziua 1-a.

Incerc sa inteleg dece.

El imi explica rar,asa cum explici la idioti,este o logica intrinseca..daca o cauti cu lumanarea.

Prima explicatie ar fi...ca un barbat cauta la alta femee ceea ce nu gaseste acasa.

Asta ar fi o explicatie cat de cat plauzibila,daca infamia nu s-ar fi produs din prima zi.

Inteleg ca (inselatul) este un sport national.Barbatii vorbesc intre ei si se falesc cu cuceriri in dreapta si in stanga.

Femeile pe de alta parte trebuie sa stea cuminti acasa,sau eventual sa se vada cu prietene,nici pomeneala sa se angajeze in relatii sexuale cu barbati (altii decat cei oficiali)

Aceasta “practica” este atat de raspandita si impamantenita incat multe femei ridica din umeri….asta este...barbatii ...de cand lumea si pamantul sunt asa...etc

Avem prin urmare jumatate din populatie care are cu entuziasm si avant relatii extraconjugale in timp ce cealalta jumatate sta la cratita.

Asa sa fie oare?

Nu cumva barbatii zburdalnici isi insala nevestele “cuminti” cu alte neveste “cuminti”...?

Greu de spus...

Ioan Miclău-Gepianul

Stimate Domnule Dr. GEORGE ANCA

Bună Dimineața din Australia!

Domnule ANCA,

Iar m-am entuziasmat în inspirațiile mele literare, de aceea doresc această ”Restituire” de versuri sub titlul ”Atlantis și Sahara” să o trimit prestigiosului Blog al Dumneavoastră.

Eu citesc/scot deseori din subconștient(nebun nu sunt,cred) teme care vin deseori de departe, din vremi. Zic asta fiindcă, citind studiul istoric atât de documentat dar și extraordinar al dlui. Adrian Bucurescu, mă duc cu gândul la Mihai Eminescu, ce numea țara sa ”Dulce Românie”, apoi vede cum ”Nilul mișcă valuri blonde”, vede India cu Vedele începute a fi scrise cândva în Carpați, vede barbarismele moderne, adevăruri pe care istoricii le-au ocolit! Dece oare? Scriind Eminescu despre Cavalerii Danubieni, cu ziguranță că Poetul ca autodidact, avea studii enorme, pentru care a plătit ca un Hristos fiindcă își recunoștea măreția istoriei neamului său Românesc! Dar ”Drumului de mătase” oare care i-o fi fost menirea, nu cumva tot a servi interesele unui imperiu? Că mai spre vremile moderne se zicea cum ”toate drumurile duceaula Roma”, iată că cu zeci de mii de ani în urmă ”toate drumurile duceau spre Dunărea Dacilor”. Am și eu voie să-mi contemplu frumusețea de Neam, chiar dacă sunt legat de surse folclorice și mitologice, căci aici se găsesc cheile dezlegării multor adevăruri demult trecute sub praful planetar și celestial, de unde încă ne străbate acea voce frumoasă /universală al Limbii noastre Românești.

Mult ași dori să savurez scrierile de protoistorie a dlui. A.Bucurescu.

Poate ajung să le citesc acum la ai mei 80, înainte de a mă duce și eu acolo unde s-au dus strămoșii strămoșilor nostrii ROMÂNII!

Cu drag și multă prețuire,

Ioan Miclău Gepianu

10/24/019

ATLANTIS  ȘI  SAHARA

Când era Sahara o grădină,

Și-n râuri răsfrângea a cerului lumină,

Când lacul și izvorul cu fețe cristaline,

Șopteau un basm idilic în tainice suspine,

Atlantis spre adâncuri porni să se încline.

Sahara grațioasă privea cu ochi gingași,

Netulburată încă, de-ai sorții vitregi pași,

Ce apăsau spre moarte Atlantisul voios,

Cum large guri de ape de sânge însetate,

Sorbeau viața dulce a unui stat frumos.

”O, tu Sahara verde, când lacrimile mele,

Seca-vor la izvor, stingând și-al nopții stele,

Acoperindu-mi fruntea cu-al apei greu suspin,

Din cerurile-nalte un foc dogorâtor,

Va coborî să-ți ardă gingașul chip vergin!”

”O, tu Atlantis, zău, de ce mă mai blestemi,

De ce-n al tău păcat vrei azi tu să mă chemi?

Doar tu ziceai că-n viață mă vei iubi mereu;

Și cât e universul ce astăzi ne înghite,

Nu văd de ce-aș putea să fiu de vină eu?

Din neștiute adâncuri, prin gură de vulcani,

Țâșnea magma topită de milioane de-ani,

Și înspre cer zvârlea sinistre limbi de foc,

Cutremure porniră să crape continentul,

Trăgând spre fund de ape geograficul său loc.

Sahara pârjolită de foc și uscăciune,

Privea spre cerul galben cu multă amărăciune!

Iar ploile musone opriră-ncet, încet,

Pân-ce câmpia-i verde cu râuri cristaline,

De vânturi năpădită, devine un deșert!

Daniel Vorona

:într-o zi am dormit într-un câine de lemn care dormea la umbra unor păsări

care se aflau la un pas de a fi repede prinse în lanț ----- le-am stins clopotul

---- trezește-te

să adormi în acest moment medicul

infirmiera ateul procurorul târfa tâlharul pescarul

numărătorul de păsări și cântărețul la mandolină

protestează în fața ministerului afacerilor interne

trebuie să fim duri și să nu ne lăsăm

călcați pe cap ----

sistemul e compus din vapoare de carton ----- eu am fugit zice un copil piele

și os în betleemul meu cineva are nevoie de transfuzii și de furnici și de jazz

*

:nu exista nici bine nici rău suplimentar aveam buzele mușcate de molii

în familia noastră copiii și animalele

nu poartă izmene de pomană și nu

au gură de aceea nu ne este rușine

ne-am născut bătrâni bărbile albe le-am schimbat cu unele sau cu altele

*

:a vrut să îmi rupă capul dar m-a lovit cu pumnii după ce am adormit am văzut

alt nebun care mergea întins pe o parte pe fundul unei ape cu o țigară aprinsă

în gură --- altcineva dintr-o țară aproape străină

a ridicat din aer

un mare semn de întrebare --- când m-am trezit

din somnul meu n-am zis uite un mort care până la vârsta de treizeci și trei de ani nu a vrut să lupte n-a ridicat un perete pentru o casă a primit viața veșnică

*

am ieșit din foc mi-am luat crucea şi am venit să-mi ating stratul inferior

.

azi mâna mea dreaptă

nu mai știe să te ucidă

.

sentimente fanatice mă însoţesc nu este retorică și nici nu a început să

plouă ca prin minune am scăpat de ideologia

unui stat boșorog --- un pește cu mustăți și copite căruia i

se zbate ochiul drept atunci când cântă doine și balade ---

tatuat pe dos --- este rândul meu să fac daruri ---

am deschis umbrela cu spiţe de argint parcă aș fi un sihastru şi nu sunt

*

:să îmi amintesc prima dragoste mi-am dat cu gel am plantat o sută de cruci

și încă una care era rătăcită și avea o formă nedefinită (luna este casantă?)

există un popor răcoros ale cărui granițe au un caracter preerotic

acolo morții se îngroapă unii

pe alții în

a șaptea zi vin toți grămadă

la cină și stau dezbrăcați doar lângă femeile care nu se piaptănă

ps

ieșind de sub piatră alta zice am hotărât vreau să cobor vreau să mă doară

iartă-mă acolo nu plouă niciodată și uite-mă îmi apune o vulpe printre pulpe

Octavian Soviany

 Ca Nimrod odată

Îmbrăcați în blăni

Dincolo de Tigru

Mergem să vânăm

-Haideți sus în nuc

Fluieră un cuc

Scara asta are

Șapte stinghioare

Stau la pândă șerpii

Pe sub foi de mentă

Și s-au luat cu Iacov

Îngerul la trântă

Cucul sus pe cracă:

-Raiul e-o prisacă

Matca face scară

Fetelor din ceară

Ne privesc stăpânii

Stați și pașteți spânz

Noi la Turnul Vavel

Am șezut și-am plâns

Cucul dintre ramuri:

-Nu veniți cu flamuri

Scara vă va duce

Până sus pe cruce

Se zbicesc pe masă

Azimele-n pripă

Iar stăpânii-și vâră

Pliscul sub aripă

Noi primim la vamă

Sulițe de-aramă

*

rimbaud - traducerea mea

Vârsta de aur

Câte-un glas cu vorba-i

Veşnic îngerească

Vrea – de mine vorba-i –

Să mă lămurească.

Întrebări o mie

Ce mi te-au robit

Duc doar la beţie

Şi la bolunzit

Vesel şi uşor e

Să tot cânţi aşa;

Sunt doar unde, flore

Şi sunt stirpea ta.

Cântu-i se aude:

-Vesel şi uşor,

Lesne de văzut e –

Cânt cu ea în cor

Vesel şi uşor e

Să tot cânţi aşa;

Sunt doar unde, flore

Şi sunt stirpea ta.

Încă-un glas cu vorba-i

-Iarăşi îngerească-

Vrea – de mine vorba-i –

Să mă lămurească.

Şi-o dă-n cânt pe dată,

Asudând puţin,

Cam nemţeşte, iată,

Dar focos, deplin.

Lumea-i vicioasă:

Şi-asta îţi căşună!

Focului îţi lasă

Neagra infortună.

Mândru e castelul!

Soarta-ţi este clară!

Din ce veac vii oare,

Fire princiară

De frăţân mai mare? etc...

Cânt şi eu în cor:

Mii de voci-surori

Dar nu oarecare

Îmi dau slava lor

Plină de pudoare.

Streche Nicolae Florentin

NU VAD NIMIC, NIMIC IN JURUL PEISAJULUI - Salvador Dali

Lui Ferrán și Mayoral, Salvador Percarnau și

Manuel Brunet; cu respect.

"Câte, câte lucruri sunt la prânz în peisaj

atât de multe că nu se pot povesti

unele într-un loc, celălalte în altul, toate sunt acolo

dar toate aceste lucruri, mici și mărunte,

se află în pietre

și în măslinele nemișcate uscate gata de a adormi sau a zbura

și în bastoane uscate

și în alge uscate

și în fiarele uscate

și în rahaturi uscate

și în mucus uscat

și in muste uscate

și în tangouri uscate

și în valencieni uscati

și în muzicieni uscați sub o iarbă mică

și în coafurile uscate sub un stilou

și în degetele uscate atrase de largul mării

și în nasuri uscate aliniate

și în sardine uscate subțiri ca un fir care ar dori să meargă

[undeva

dar ochii lui sunt pe un baston uscat

solzii din fundul unei bălți uscate

spinii ridurile nasurile și prepelițelr

pierdute într-un mic anus uscat purtat de adiere

ca o broască țestoasă

sau ca o sămânță.

Anus mic

ai trăit aproape de sexul unei frumoase înotătoare tinere

te-ai jucat

ai citit romane instructive

ai plecat si ai venit

te plimbai

te rătăceai pe drumuri

iar acum ești uscat și adierea te poartă ca o sămânță."

*

Pieritul nu-i un capăt - Nick Cave & the Bad Seeds

Când eşti trist şi fără sprijin,

şi nimeni nu îţi este prieten,

adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.

Si când tot ce-ai mai sfânt,

se năruie şi devine vânt,

adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.

Nu-i un capăt, deloc...

adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.

Când eşti la o mare răscruce

ce n-o poţi clar înţelege,

adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.

Si când visele s-au făcut pulbere

şi nu desluseşti ce te poate ridica,

adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.

Nu-i un capăt, deloc...

adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.

Cand nori sumbri te-nconjoară

si ploi din plin coboară,

adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.

Si nimeni nu-i acolo pentru tine,

sa-ti dea o mană de ajutor,

adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.

Nu-i un capăt, deloc...

adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.

Căci pomul vieţii creşte

unde spiritul va fi mereu viu,

şi lumina caldă a mântuirii

străluceşte în zări goale, cenuşii,

când oraşele-s vâlvătaie

şi cu trupurile aprinse de oameni,

adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.

Şi când îţi cauţi, în zadar, dreptatea printre oameni,

adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.

Nu-i un capăt, deloc...

adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt."

Сергей Есенин / Serghei Esenin

"Я обманывать себя не стану..." / "Să mă înşel pe mine nu încerc..."

Să mă înşel pe mine nu încerc,

Ascunzându-mă-n ceaţa inimii grijuliu.

De ce-oi fi trecut drept şarlatan?

De ce-oi fi trecut drept scandalagiu?

Nu sunt ucigaş şi n-am prădat în codru,

N-am împuşcat în temniţi niscai nenorociţi.

Cel mult sunt numai un ştrengar,

Zâmbindu-le-n faţă celor întâlniţi.

Sunt un moscovit zburdalnic şi chefliu.

Prin toate împrejmuirile din Tversk,

Toţi câinii de pe ulicioare

Mersul meu sprinten îl ghicesc.

Fiecare cal răpciugos

Dă din cap când mă întâlneşte.

Pentru vite sunt un prieten bun,

Orice vers din sufletul meu le lecuieşte.

Mă port cu joben nu pentru femei -

Patimi prosteşti inima nu pricepe, -

Mai bine din el, cu oarecare tristeţe,

Ovăz auriu dau la iepe.

Între oameni prieteşuguri nu am,

Altă împărăţie am cucerit.

Oricărei iepe cravata mea cea mai bună

La gât să i-o leg sunt pregătit.

Şi de-acum n-am să stau să bolesc,

În ceaţa inimii mi-a sclipit un foc viu,

De aceea am trecut drept şarlatan,

De aceea am trecut drept scandalagiu.

Переводчик: Адриан Букуреску

Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Ecaterina Petrescu Botoncea

Floare de țară

Astăzi mi s-a părut

că am cunoscut

o floare de țară...

m-am salutat cu parfumul ei

și am întrebat-o cum o cheamă,

Floarea Răului,

mi-a spus,

apoi s-a uitat în ochii mei lung,

cum se uită Luna la Demiurg,

punându-mi din mișcarea petalelor

aceași întrebare,

Floarea Binelui,

i-am răspuns.

Am mirosit-o-ndelung,

iar ea, obosită și fericită

că mi-a trimis atâtea esențe și doruri

din ființa ei plăpândă și otrăvitoare,

s-a închis în propriul ei cerc...

Tristă de despărțire,

mi-am șters ochii de lacrimi,

și mi-am văzut limpede,

imaginea mea în oglindă...

Gabriela Tanase

Se veștejesc coroanele de sfinți

sub pașii mult prea repezi

hăituiți ca două holograme însingurate

pășim absenți pe frunzele brumate

Strivim sub tălpi culorile de jad

ca niște ochi hipnotici frunzele tot cad

pe două umbre turnuri de mătase

ce se ating din când în când sfioase

Culori incendiate dispar sub pașii reci

și știu acum că ai dori să pleci

s-a stins în frigul toamnei ca-n sicriu stelar

toată căldura clipelor de jar

E frig și-aș vrea să intru-n umbra ta încet

dar se deschide ochiul meu secret

și când sa-ți spun că ai miros de frunze

mi-apasă toamna degetul pe buze.

Vişan Dragoş‎

Un nebunesc do

.

Cel mai nebunesc do

l-am simțit imediat

după ce-am revenit de prin Moldo

"va fi a urmașilor" of course

mei? asta nu mai știu deloc

mai precis din Suceava Putna

Sihăstria de Neamț a lui Ilie Cleopa

Tg.Neamț Târgu Frumos Iași

.

V-aș aminti de acel de sus do

căci i se spune și Țara lui do de Sus

.

Do de ce e mai curat

do de munții cei mai lați și neumblați

do de rătăciri prin sihlele bătrâne codrii veșnic tineri

do de primul care m-a afurisit pe bune

.

Eram prea satiric la 19 ani

și scrisesem un pamflet în "Infractorul"

apoi prea cuviosul părinte Ignatie

cel dintâi duhovnic de la Putna

m-a iertat dezlegat înnoit

pentru că găsisem plânsetul cel sincer și amar

pe do prelungit

de jos

Corina Dașoveanu

pentru neiubiți

ar trebui să se inventeze creditele de dragoste. s-ar elimina pe o perioadă fixă

singurătatea.

vrei sentimente?

împrumută din viitor. trebuie eradicată tristețea prin trucuri, chiar și bancare.

da, aveți dreptate,

pentru câți prăpădiți de suflet sunt, o bancă de dragoste trebuie să aibă rezerve substanțiale.

firește,

ar face profit din dobânzi. vă dați seama câtă iubire ar trebui dată înapoi în plus?

paradoxal,

nu s-ar înghesui nimeni.

există proasta aia de frică: dacă nu sunt în stare să achit creditul? dacă îmi falimentează inima între timp?

de fapt

principala problemă la o astfel de bancă, e că nu ai ce să pui

gaj.

(așa că rămânem săraci.

taci și rabdă de foame.

și eu am buzunarele pline de vânt)

Marcel Vişa

Sara pe deal

Umbrele imită prin corturi acte sexuale

Plec la marginea pădurii ca să mă rog,

sau să mi-o frec.

După două zile put și sper să plouă

Berea căpătă gust de timbru,

e caldă și te piși mult după ea.

Noaptea mi-e frică să ies,

am pregătită o sticlă goală.

Pastorul a luat o dușcă bună într-o dimineață

crezând că e alcool.

La doi pași de mine e cortul Sarei

Are o păpușă cu ochi albaștri care spune MAMA

enervant de des

(citesc în cort, iar păpușa aia mizerabilă repeta MAMAMAMAMAMAMA)

Când eram copil le ridicam fustele,

eram dezamăgit de faptul că le lipsea sexul,

reparam greșeala cu lama de ras a tatălui.

Uneori le desenam penis.

Sor’ mea mă pâra că i-am „stricat” păpușa,

sau mă dădea cu capul de pereți (în funcție de stare)

Ne împăcam atunci când tata și mama se certau iar,

plecam la câțiva pași distanță de casă

și desenam cu degetele în nisip o liniște mare.

Când plec în tabără mă trezesc devreme să prind

trenul de 5 AM,

în rest dorm mult,

sunt un leneș, iar asta îi irită pe ai mei.

Fug departe de certurile lor (și asta îi irită)

acolo unde se vorbește mult despre Dumnezeu,

iar sexul păpușilor nu contează

doar cine le trage de sfori.

Tot ce îmi doresc aici e să plouă torențial,

iar Sara, înfricoșată de tunete, să mă cheme la ea în cort

și, ca să nu plec, să mă lase să-i privesc sexul

până când, obosit, adorm cu mâna între picioarele ei

(dimineața participăm cu pioșenie la ora de rugăciune).

Niciodată nu facem mai mult de atât,

nu vrem ca Dumnezeu să se supere pe noi și să ne ucidă.

El te iubește până când faci sex

apoi ești pe cont propriu.

Lora Levitchi

TRANSCEDENTALUL FLORILOR

Florile, dragă pelerinule, nu plâng în faţa ta,

Doar capu-şi pleacă-ndurerate când, cu nepăsarea ta,

Le iei din a lor viaţă, le calci cu-a ta cruzime în picioare,

Şi uiţi de-a Domnului făgăduinţă,

Că, Om şi Animal şi Floare,

Sunt dăruite să vieţuiască-n armonie, nu în umilinţă,

Să fie unul pentru celălalt spre ocrotire şi-nţeleaptă folosinţă.

Florile, dragă pelerinule, nu ştiu pe ele a se apăra,

Fragilitatea lor le face de-o frumuseţe transcedentală pe pământ,

În miezul lor sunt puse chei sublime, de înălţare către D-zeu,

Ateul nu-ntârzie însă a le blasfemia,

Iară, creştinul, le rupe să isi satisfacă al său crud ego.

Florile, poartă- a pământului genetic cod de regenerare,

Multiplicand sămânţa cu mult rod a noilor vlăstare, de sacru ADN sunt purtătoare,

Prin vântul care le ridică polenul într-o ploaie de aur pân' la soare,

După săruturi îndelungi în ale sale braţe de fuioare, le lasă să-nflorească gingaşe pe pământ.

Florile sunt mici răvaşe de la Dumnezeu,

În care poţi citi-n lumina lunii, mesaje hieroglifice a lumii din mormânt,

Poartă şi simbolistică a dragostelor ce apar ca pătimaşe,

Pe coapse de poiene scăldate-n aur, când mândrii feciori şi frumoase Cozânzene,

Curate suflete-şi unesc, în candoarea lor, prin sfânt legământ.

Florile au prinse-n ele vise reîncarnate, ce s-au preumblat în vânt mereu,

Şi -asteaptă salvatorii de suflete, să fie puse-n sfere de cristal, ferite de cel rău,

Ascunse între a lor petale, parfumuri strânse de milenii din vremi cu Zeus, Cronos, Prometeu,

Pun dulce mir în aer, apă, sfinţesc cu trăinicie oceanele-n imensitatea lor, îmbălsameaza pământul,

S-aducă aminte că pe-acolo trecut-a Dumnezeu.

Florile, aceste magestice regine ce în tăcere ne privesc,

Cum strâmb în îngâmfarea noastră, călcăm pe alţii, ne-impiedicam, tot noi cădem,

Ne-arată calea spre mântuire prin a lor covor multicolor plin de iubire,

Ce imprumutat-a curcubeului din cer culori,

Pentru a ne fi spre învăţare aicea pe pământ.

Margaretele, dragă pelerinule, sunt flori ce poartă-n ele sfinţi,

În puritatea lor, mirese-au devenit în cer, în ele au argintul sigiliului lui Dumnezeu,

Iar macii roşii de pe câmpuri, poartă în ei martiri ce au păstrat făgăduinţi,

Rupti in bucati -au fost de fiarele de oameni, ce-au sufletul recunoscut ateu.

Florile sunt cântece de sărbătoare, doinite prin păduri şi prin livezi,

Zăvoaiele-ar fi sterpe, reci, neprimitoare,

De n-ar fi trandafirii cei sălbateci, lumânărelele şi albăstrelele cu brâie verzi;

Păşunile-ar fi pale, molcome şi monotoane,

De n-ar şti ruga florilor ce -nvie dimineaţa,

Când poţi prin roua- sticlă a cerului să vezi,

Că viaţa şi cu moartea au taine şi mistere, dincolo de ochii nedeschişi ai lumii,

Iar tu, un pelerin pe-acest pământ,

Eşti temporară "sămânţă", de "floare",

Adusă pe-a timpului de foc ireversibil aripi

Caci D-zeu crezut-a-n tine si mi te-a pus la "incolţit".

Dana Logigan‎

  

Puf alb, puf gri

bunica ştia că eu voi fi visătoare

şi-mi dăruia la fiecare pumn de zmeură

coaptă în toată dragostea ei

câte un pumn de puf

puf alb smuls de pe piepturile gâştelor

ce-şi uitau gâgâitul la ascuţirea cuţitelor

bunica ştia că visele sunt imagini

care ies noaptea din pernă

şi mi le dorea pe toate cu aripi albe

aripi de îngeri

de porumbei

de fluturi

iernile albeau acoperişurile cu păcură ale bunicilor

noi îngrămădiţi pe cuptorul unde moşul cocea poveşti cu Ulise

albeam închiderea genelor

Ene ne colinda în fiecare seară

adus de acel uriaş pe braţele-i vânjoase

care mai lesne căra bolovanul şi butoiul cu vin spre gura peşterii

decât pe moşul viselor de copii

chicoteam până la ultimul trosnet al focului din vatră

atunci bunica scotea coşteiele albe din lăzile de zestre

cu miros de levănţică

şi de ţigări fără filtru

moliile nu puteau să-mi atingă visele

aşa credea bunica

ochii albaştri

mâinile de filofteie

adunau în patru firele de aţă albă

şi cu semnul sfintei cruci

îndesa pentru visele mele

puful acela alb

în coşteiele apretate

la primele pâlpâiri de candelă

din perna bunicii ieşeau inorogi

şi zâne şi cai de lemn

copilăria îmi curgea prin puful acela alb

ca spuma laptelui

mulţumind bunicii

………………………………………………..

acum bunica e cel mai frumos vis

puful pecetluit de ea în pernă nu mai e alb

timpul l-a înrobit în purtarea griului

bunica nu ştie acum

visele mele odată ninse

s-au ponegrit cu aripi

de molii

de cuci

de corbi

Alexia Ema Ema

nici anul acesta

nu m-ai invitat de ziua ta

și totuși voi veni îmbrăcată obișnuit

cu mici riduri apărute chiar

în dimineața asta

intru în piața de flori

și cumpăr un trandafir negru

nu-i tăiați spinii doamnă

lăsați-l să se apere de mâna mea

îl voi duce în cimitirul trandafirilor

acolo unde

fiecare trandafir are un mormânt

sau fiecare mormânt are un trandafir

tăcerile se amestecă cu toate tăcerile

singurul loc

unde mi se face milă de mine

și nu-ți pot spune cum aș vrea

că am învins

nici măcar nu știu exact ce trebuie să învingă

un învingător

poate pe tine

poate pe mine

poate chiar lupta asta pe care o duc

cu nimicuri care construiesc

ce tu ai pierdut.

‎Anca Hirschpek‎

Golul

Când vine,

deschide larg usile

și nu te grăbi să-i dai nume.

Vezi, deja a dispărut

iar tu nu simți nici măcar un vânt în celule.

Auzi doar un tir, un oarecare visând cu putere-n volan,

mai târziu, pe autostradă, va accidenta mortal.

Înșir-te păstăi goale de oameni, e toamna,

se-aruncă-n borcane diverse și cerul ne trage de limbă,

e vin derizoriu sub lucruri, clipim și pe vârfuri

nu punem decât până la coșmarul înghițit următor.

Toti suntem medici la primele ore, sau poate arhitecți,

strivind în buzunare mecanica viciatului aer

unde nitriții îngână oxigenul iar blândețea-i păgână

intră în alveole cu armuri sfintițe

și urlă tăcerea printre dinți.

Doamne miluiește, șoptim, legănând biserica

pe genunchi,

e făcută din cranii la fel ca al nostru în care simțim

lungindu-se oase fără folos și-o lungă arcadă.

Până la urmă înalta geometrie este totul-

spațiul dintre atomii dragostei și-ai morții,

dintre molecule fecunde și altele răsucite

ca o paiață

debilă.

Și-atâția descifrând mirajul înghesuit între artere și vene,

cu degetul arătând obrazul obtuz, mângâind pe el goluri

și-un puls derizoriu împletit

ca în fire de paing.

Mama se ghemuiește în pântecul meu

și mă crește de-acolo,

ademenitor,

sunt doar cu un copil mai mare,

un prunc tot mai neglijent, bătând step,

sărind șotronul înțelepților,

lovindu-și zalele greu identificabile

de alterarea orașului

înverzit până la putrefacție

doar în jurul acelor albe dreptunghiuri

în care nu se mai petrece nimic.

Lazăr Magu

hornul

de fumul toamnei mi se umplu ochii,

sunt ca un horn zidit în două lumi.

leg lumea mea de frunze și cărbuni

de cerul lui - un bărăgan cu dropii.

privesc în sus, și cât de blânzi sunt norii,

nu se agită, nu se enervează...

și dorm adânc, dorm ziua în amiază

iar noaptea varsă apă-n scocul morii.

cad frunzele - vremelnice cocarde

ce-au strălucit cândva pe piepturi late.

cărarea plânge de singurătate,

frunzișul toamnei fără flăcări ărde.

și fumul lui se urcă-n cer prin mine.

Mihaela Borzea

LĂCRĂMIOARE ROŞII

- poezie adamică -

Mă troienesc zăpezi în agonie

Şi-mi pun pe tâmple colţi de Perseide,

Se-mbolnăveşte clipa-n veşnicie

Şi-un ultim zeu, râzând, se sinucide.

Odaia se dezbracă de-aşternuturi,

În ea lumina seva şi-o goleşte,

Iar farmecul eternelor săruturi

Pe ziduri amintirea-şi zugrăveşte.

Te intuiesc cerşindu-mi adorarea,

Zeiţă cu sprânceana încruntată,

Adamă plămădindu-şi íntristarea

În miez de pâine albă şi curată.

Mi te răpesc din primăveri grăbite,

Din orologii cântărind Pământul,

Din slove în peniţe răstignite

Care-n tăcere-şi spânzură cuvântul.

Că suntem sau nu suntem o scânteie

Ce spintecă-n păcate credincioşii,

Te-aş omorî trăindu-te, femeie,

Pe-un pat mustind de lăcrămioare roşii!

Ștefan Silviu‎

Zece cuvinte frânte

Mă lovesc în tâmple.

Vor să se așeze într-un antipsalm

Urlat cu calm

Într-o biserică-n ruine.

Nouă stele cad pe nevăzute

În zile tăcute.

Sunt speriate de gâlceava zeilor

Din parcul unei nopți prea mici.

Mai fulgeră, dar rar.

Opt flori s-au grăbit să înflorească

Pe corpul, ce se face iască,

Al unicului om

Ascuns sub rădăcina unui pom.

Se-nchină-nclină ofilite.

Șapte glasuri au uitat limba

Corului din strană

Și cântă ode inverse...

Ecouri izbindu-se pe dos.

Hristos stă azi cu capu-n jos.

Șase gânduri mici de hulă

Ard eternitatea.

Azi, paritatea

E impară.

Adam si Eva nu au mușcat din rodie...

S-au otrăvit c-o pară.

Cinci dimineți

Au făcut genocid.

Mi-au ucis nopțile

Și m-au lăsat lucid.

E doar un apostolic suicid.

Patru pereți au închis apusul

Iar pe podea

Un trib de șoareci își dă cu presupusul

Privind răspunsul

La o-ntrebare grea:

A fi sau... a uita?

Trei tinere fecioare

Își bat cuie înalte în picioare

Și se îmbracă-n rochii scurte, negre.

A fost o noapte grea si lungă...

Au alăptat un prunc ce nu știa să plângă.

Două pahare goale plâng apă

Peste hârtia stearpă.

Groparii sapă

O infintă groapă.

Lumea a obosit.

Unu este poetul cu tâmpla spartă

De-un țipăt, o artă,

O poezie moartă.

Coșmar construit din cuvinte.

Eu mă opresc aici... am obosit.

Continuă tu numărătoarea spre minus infinit.

Numărătoare inVERSă - Absurdul și...

Doina Boriceanu

ieh!

Ieh! Vreme nebună

Ce-ți joci giambaralele

Peste pași de suflete,

Și lumea să te vadă năglabie,

Să te arunce în traistă,

Să te viului pe umăr ducă… ducă…

Și te mersului mers duuuci

Pe unde apuci,

Rest, mireasma suplă de foșneală

Și-un ceasornic cu ochii din cerneală.

Pe muchia gândului

Se anină din nimic aburoși fluturi

Și atunci viața ți-o aduni

Și o sorbi din căuș de pumni…

Pe tăiș aprins în candelă

De tămâie întremurat aer…

Cade stepa frântă-n șoapte,

Strigă ierbi că sunt pierite pământului

Dar se fac aievea de vânt bate.

Ehehei! Clipă îndărătnică de jar!

Potcoviți îmi stau inorogii

Gata să ia drum de sub felinar

Să mi-l pună în bâiguit sertar.

Picură, picură melodia vieții

La fiecare altfel, la fiecare,

Inorogii se rup paginii poveștii

Și se adună în clipa de zvonire.

Sub brațul timpului

Curg viroage cu munții alături

Și luna bate la poarta zidului…

S-ar da pe mâna grădinii de rai,

Acolo, gânduri fără scaieți aflai

Și nu știu cum, dar mi le povesteai…

Saltă, iuțit vine zvon că în timp

Se deșiră diminețile ca valuri,

Se rup-zdreanță tăriile ce sughit

Așteptând la masa morții noi zaruri.

Pe felia asta de pârloagă

Priponită iapă în senin stepa veghează.

Ehehei! Saltă val sub zbor meduzei

Și sărutul tău mi s-a prins de gură

Și arsura vremilor cum mai ustură…

Ce umbre îmi aduce vremea

De mă înconjoară?

Mă spăl de visare în chemarea ta,

Afară se pornește să vremuiască…

Viscole se prind de părul tău

Cerul se învață cu bolovăniți norii

Ca zmeuriș, stele roșii se trag din hău

Și ne înfloresc neașteptânzi privirile…

Ești plecat oare din locul?

Botul cald de inorog freamătă

Și gust, întâiași poate!, lacrima de inorogul

Ce ba e zbor, ba moară ce apa zdrumică.

Și eu pe trepte de-un străvechi altar

Să-mi botez timp ce am

Cu sfinții uscați și goi ca un maidan

De față, întinzând poale cum cristelniță.

Mi s-au sălbăticit în tării puterile,

Mi s-au creștinat ferestrele

Și izvoarele în odăjdii de argint

Aduc luna în hambar de stele dinadins.

Inorogul pășește prin aprinsă lună,

Se îmbată din fructul cerului adus,

De sus plouă luciri scăldând ungherul,

Căci în căutătura lunii te-ai ascuns.

Cezar C. Viziniuck

JAMILENA

Prolog

2

[el]

vino

îmi ziceai

cu inima potir de iubire

vino

intră în mine

posedă-mă

trupul meu îți va fi casă

sânii mei îți vor hrăni buzele

mireasma mea te va îmbrățișa

îți va mângâia tăria cu vibrațiile plăcerii

(aceasta era jamilena

în clipele sale de extaz

când el

iubitul ei era departe)

acum

jamilena

iubirea viselor mele

te-ai pierdut în nopți negre

în munți fără înălțime

în oceane fără sfârșit

(acesta era el

veșnicul amant

dorit doar pentru o noapte

visat de fete tinere

în timpul propriilor mângâieri

de femei măritate

călărite de soți transpirați

plictisiți

obosiți de aceiași imagine

veșnic fardată)

Melánia Briciu Atanasiu

Podul lui Singer

burghiu amintirea

sfredelește lemn tare

plutitor pe bulboane de apă

Roșia după ploaie

în care țopăiam fără grijă

când premeditam ori recidivam

tot spectrul boacănelor din Lobstein

ciocanul dogarului Aron

„nagytata” al meu din Ștefan colonia minerească

poc-poc poc-poc poc-poc

niciodată familiei noastre

nu i-a lipsit vreo doagă

cercurile erau mereu prinse la locul lor

cât aer de sfințenie aveau mâinile sale de funingine

cum luminau când sorbeau

supa alburie de salată

Rebeca i-o servea mereu cu o față

ursuză și neagră

așa arăta huila furată de Zghemberi după Cox

Hedi era specialistă în remaiat de ciorapi

se poticnește dintr-o dată burghiul

nu mai știu dacă locuia la Nivelt

în blocul artiștilor

ori undeva lângă Tora

cât de mult iubeam ciorapii de plasă ai mamei

pesemne n-aveam bani de buzunar destui

pentru remaiat

cele mai arătoase corsete

le cosea Bőzsike în minuscula-i garsonieră

din blocul turn de la Braia

damele bine din oraș

o puteau căuta până noaptea târziu

avea Bőzsi o mare slăbiciune

pentru parfumul exotic al amorurilor clandestine

atunci își lua o pauză de „doua prune” la Hager

mai jos de centru la Cucu

stăteau Poborena

polonezi cu vechime în urbea noastră pestriță

la alimentară

un băiețel venit din sus de Mătășelele momârlanilor

cu un cap mai scund decât tejgheaua

cerea vânzătoarei pâine și marmeladă

stâlcea înadins cuvintele românești

pentru că-și dorea să devină ungur

mândria noastră

calea ferată pe care trecea maiestuoasă

precum o mireasă în rochie cu trenă

locomotiva cu aburi

chiar prin mijlocul orașului între cei trei P

primărie, policlinică și palat

scrâșneau fără odihnă funicularele deasupra preparației

Jiul negru de trudă verde de silicoză

abia se târa de la Maternitate spre Viscoza

ori invers

tot neastâmpărul mi-l înmuiam în Canaliș

ori în ștrandul Mineru’ dacă aveam bani de intrare

acolo nicio o săritură în cap nu era destul de înaltă

nici suficient de adâncă

pe drumul spre casă îl întâlneam

pe Chichi Buratina cel mereu fericit

își căra cu sârg permanent

roaba cu bulendre și cartoane

ningea uneori în plină vară

cu fulgi de funingine

peste oraș se așternea o liniște sumbră

ca după o explozie în subteran

doar strigătele țiganilor „sticle borcane”

și bocetul sirenelor

adevereau că orașul mai respiră încă

chiar și din uitarea adâncă

a morții

cele mai multe puțuri aveau nume de femei

Victoria Carolina

cel orb de lângă Scoaba lui Matei

era Maria

așa orbește uneori memoria

Juliska nénje împinge undeva vagoneți

într-o altă dimensiune

mă sfredelesc și acum cuvintele ei simple

„szép volt nehéz volt igaz volt”

care vin după ani dinspre ea înspre mine

apoi se așează toate în straturi

să-mi fie abataj să-l pot săpa mai târziu

cu târnăcopul ori pickhamerul

ca într-o galerie de coastă vor sta știurțurile

cu sterilul adunat din viața mea

și casele cu ochi orbi precum iapa lui Gârlopan

cea care ducea cu ștrafu

mobila pentru case noi

și sicrie pentru case de veci

golite de suflet înghițite pe jumătate de pământul

cu gura știrbă și lacomă

după ani

când am lăsat în urmă

poiana copilăriei sub Dőglesztő

la mină deasupra gheretei portarului

urla Dictatorul

sub vocea spartă a neadevărului

se fisura și piatra pe Oboroca

amintirea burghiu mai sfredelește o dată

până dincolo de rana neacceptării

la poarta 5 sud

au ieșit minerii din șut

ochii lucioși de huilă

întunecă mai mult șanțul feței

praful de cărbune a crescut în fiecare rid

mai jos cimitirul așteaptă

să le acopere

oasele zbuciumul trecutul

lecțiile de vioară pe strada Oficianților

supliciul zilelor mele de joi

trebuia să-mi legăn păcatele toate

reale ori închipuite

pe puntea șubredă cu doaște lipsă

spunea mama

cine trece pe podul lui Singer

și nu-și recunoaște minciuna

hrană va deveni broaștelor hâde și verzi

care-l vor trage pe veci

în mâlul cel negru al Jiului