Vavila POPOVICI - Filozofia, Religia, }tiin\a ]i Politica (V) Stoicismul roman

Vavila POPOVICI (Carolina de Nord)

Filozofia, Religia, stiința si Politica (V) Stoicismul roman

„Trebuie să alegem un loc sănătos, nu numai pentru corp, dar si pentru moravurile noastre” - Seneca

În eseul anterior am vorbit despre Stoicism, ca fiind o scoală a filozofiei elenistice fondată de Zeno din Citium, la Atena, la începutul secolului al III-lea î.Hr. O filozofie a eticii personale, inspirată de sistemul de logică a lumii naturale. Conform învățăturilor sale, calea către fericire a omului începe din momentul în care acceptă să nu fie controlat de dorința de plăcere sau teamă de durere, folosind mintea pentru a înțelege lumea, când oamenii lucrând împreună se comportă corect unul față de celălalt. Filozofia stoică ne vorbeste despre libertate, fericire si virtute. Scopul stoicilor era, în primul rând, libertatea interioară, sufletească - scut împotriva nedreptății si tiraniei. Ei considerau că„Virtutea este singurul bine”pentru ființele umane, iar lucrurile exterioare cum ar fi sănătatea, bogăția si plăcerea - nu sunt bune sau rele în sine, dar ele trebuie străbătute de virtuți. Alături de etica aristotelică, tradiția stoică formează una dintre principalele abordări fondatoare ale eticii virtuții occidentale. Astfel, Stoicismul promovează înțelepciunea practică, având în vedere că orice om trece prin momente grele, orice om se gândeste că într-o zi va muri, orice om este dezamăgit uneori de cineva din jurul său si orice om doreste să fie fericit. Sunt principalele sale dorințe, principalele sale obsesii. Pentru a trăi o viață bună, omul trebuie să înțeleagă că totul este înrădăcinat în natură. Stoicismul este o filozofie pentru viața de zi cu zi, care încearcă să dea un răspuns printr-un mod de gândire si acțiune. Se pune preț pe comportament, pe fapte si nu pe vorbe. Multe din problemele ivite sau închipuite le consideră ca fiind creații ale minții noastre care ne chinuiesc si care poate nici nu vor exista în realitate vreodată. În câteva cuvinte, este o filozofie a cunoasterii de sine, a împăcării cu lumea, cu întreg universul. Mereu actual pentru înțelegerea corectă a ceea ce poate însemna o înțelepciune practică, aplicabilă, curajul, onoarea, dreptatea si cumpătarea, stoicismul oferă - am mai spus - avantajele simplității față de alte sisteme filozofice mai sofisticate si mai abstracte. Când auzim cuvântul „stoic” ne gândim la o persoană care rămâne calmă, chiar în situații foarte grele, deci care are un autocontrol, ne gândim la o persoană virtuoasă, tolerantă. Gândirea stoică s-a răspândit în secolele următoare, fiind adoptată de importanți oameni de stat din Roma. Acest nou stoicism din timpul imperiului roman, a fost reprezentat în primele două secole după Hristos, prin Seneca, Musonius Rufus, Epictet si împăratul Marc Aureliu; la Roma a dăinuit chiar până în secolul VI, perioadă în care s-au stabilit unele contacte sporadice ale noului stoicism, în noua religie - crestinismul. Seneca si Epictet au subliniat că„virtutea este suficientă pentru fericire”, un om înțelept fiind rezistent emoțional la nenorociri. Această credință este similară cu semnificația expresiei „calmul stoic”. Spre deosebire de alte curente filozofice care încearcă săsi imagineze o lume ideală, stoicismul încearcă să se descurce cu lumea asa cum este ea si să ne ofere un ghid pentru viață. Cel mai însemnat reprezentant al stoicismului la Roma este Lucius Annaeus Seneca (4 î.Hr. - 65 d.Hr.), spaniol de origine. El a intrat în viața politică, strălucind prin talentul său. A fost preceptor al împăratului Nero. În vremea împăratului Tiberiu, învățatul stoic Attalus, profesorul lui Seneca, a fost alungat din Roma, ca măsură de prigonire a stoicilor. Reacția lui Seneca a fost decizia de a părăsi Capitala. A plecat în Egipt, la Alexandria, unde a rămas, până în anul 31d.Hr. A fost exilat de către Claudius în Corsica, unde a stat opt ani, după care a fost rechemat de Agrippina, mama lui Nero, pentru a-i încredința educația fiului său. În anul 62 fiind implicat într-o conjurație care dorea înlăturarea lui Nero, a fost condamnat săsi ridice viața. Seneca si-a tăiat venele fără nici o tresărire, sinuciderea sa oferind un model de stoicism în acțiune. S-a opus lui Cicero, pentru care viața socială si datoria de cetățean se aflau pe primul loc. 

Înțelepciunea lui Seneca consta în cultivarea voinței omului de a-úi găsi fericirea în virtute, úi nu în hazardul bogăției materiale. Originalitatea lui constă în pătrunderea cu care a surprins viciile si relele contemporanilor săi, de asemeni locul pe care l-a acordat milei si omeniei față de sclavi, de gladiatori. Ideile sale au făcut ca el să fie consultat nu numai de filozofi, ci si de Părinții Bisericii si de moralistii crestini. Presimțirea unui început de lume care se năstea si tonul crestin al recomandărilor sale morale, împreună cu stilul său plin de strălucire au asigurat filozofului o îndelungată supraviețuire si o puternică inrâurire atât asupra scriitorilor crestini cât si asupra Franței în secolele 16 úi 17. Scrisorile trimise de Seneca către Lucilius, procurator (magistrat roman) al Siciliei în acea vreme (domnia lui Nero), obsedat de dorința de a urca mai mult în rândurile administrației publice si de a găsi/ defini fericirea, constituie colecție superbă de sfaturi despre prietenie, plăcere, înfrânare si viață bine trăită. Este opera ultimilor ani ai lui Seneca, în care se dovedeúte a fi nu atât filozof, cât un mare moralist. Transcriu câteva idei din aceste scrisori: - Câteodată. Nu avem la îndemână puțin timp, ci pierdem foarte mult timp! - 6ă exprimăm ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm; vorba să semene cu fapta. - Viața seamănă cu o poveste. Ceea ce contează nu e lungimea ei, ci valoarea ei. - Nimic grandios nu se-mplineúte dintr-o dată, nici boaba de strugure, nici smochina. Dacă spui că vrei smochine, te voi sfătui să ai răbdare ca să-nflorească, să rodească, să se pârguiască. - Bogăția este sclava omului înțelept, stăpâna celui prost. - Ceea ce-ți rămâne nu este copilăria, ci, ceea ce este mai trist, nesocotința copilăriei. - Cei mai mulți se zbat neputinciosi între frica morții si chinurile vieții; nu vor să trăiască si nu stiu să moară. - Cine si-a disprețuit propria-i viață devine dusmanul vieții tale. - De când ne-am născut mergem spre moarte. Filosoful grec asociat gânditorilor crestini Epictetus (55 d. Hr. 135 d.Hr.) a fost sclav la Roma pe vremea lui Nero. În timp ce era încă sclav, Epictet a studiat cu profesorul stoic Musonius Rufus. Maltratat de stăpânul său din sclavie cu lovituri repetate peste picior, până la urmă rămâne schiop pentru tot restul vieții sale. Izgonit din Roma si din Italia, pe vremea când Împăratul Domițian a alungat toți filozofii de la Roma, s-a stabilit la Nicopolis, în Epir, unde a întemeiat o scoală celebră si a continuat să-si expună filozofia, numerosilor admiratori care-i căutau. Epictet, a cărui scoală de stoicism a înflorit în secolul al II-lea, spunea: „Unele lucruri sunt sub controlul nostru si unele lucruri nu sunt sub controlul nostru”. si dacă ceva nu este sub controlul nostru, considera că nu merită să cheltuim energia. Propovăduieste prețuirea esențialului interior, nu înselătoarea aparență; stăpânirea de sine care duce la adevărata forță si fericire, nu cedarea în fața poftei, a instinctului; conducerea vieții conform rațiunii, si nu după instincte animalice, adică a acționa fără a reflecta inițial asupra acțiunii.

Numele său original nu este cunoscut, Epictetos fiind cuvântul grecesc care înseamnă „dobândit”. Din câte se stie, Epictet nu a scris nimic. Învățăturile sale au fost transmise de elevul său, în două lucrări: „Disertațiile” si„Encheiridion” sau „Manualul lui Epictet”, o versiune condensată a principalelor doctrine. Dacă Stoicismul se ocupă de trei domenii majore; logică, filozofie naturală (fizică) si etică, Epictet a fost cel care si-a concentrat învățătura pregnant asupra eticii. Lucrarea principală a lui„Disertațiile” afost publicată de elevul său, si din opt cărți s-au păstrat doar patru, concentrate pe viața stoică, însă, învățăturile sale despre logică, filozofie naturală si etică nu diferă mult de ideile originale prezentate cu aproape 400 ani mai devreme, de Zeno de Citium si Chrysippus, fondatorii scolii stoice, dar meritul lui Epictet este acela că a dezvoltat un nou sistem de predare practică a stoicismului.„Eudaimonia” („fericirea” sau „o viață înfloritoare”), pentru Stoici însemna o viață motivată de virtute. O caracterizare succintă si edificatoare a personalității si filozofiei lui Epictet o găsim în prefața unei traduceri recente: „La Epictet totul este linie dreaptă. O singură mântuire: filozofia; o singură putere: voința; o singură noblețe: rațiunea; o singură atitudine: demnitatea; o singură direcție: idealul; o singură metodă: lupta; o singură poziție: constiința; o singură strategie: retragerea în tine însuți; un singur model în toate: natura; un singur rău: viciul; o singură siguranță: datoria; o singură armură a personalității: caracterul; o singură frumusețe: gândul bun în fiecare clipă; o singură dorință supremă: perfecțiunea si apropierea de Dumnezeu, de care ne leagă pururea esența noastră rațională ”. Câteva idei din „Manualul lui Epictet”: -Ce este al nostru si ce nu este, în care recomandă munca încordată, efectuată în sfera putinței, luând în considerație úi renunțarea sau amânarea. - Nu în lucruri ci în păreri stă răul: „În orice piedică, durere sau nenorocire, nu da vina pe altul decât pe tine, adică părerea ta. Căci prostul la toate dă vina pe alții; cel ce începe a se lumina dă vina pe sine; iar înțeleptul nici pe altul, nici pe sine. - La orice ademenire exterioară răspunde cu o virtute interioară. -Pune frâu dorințelor tale: „Acela este domn peste toți si peste toate, care, si când vrea si când nu vrea ceva, găseste în voința lui si energia de realizare si frâna de renunțare. - Fii pururea cu gândul la ce este al tău, ca să fii de folos si altora si Patriei. -Gândeste-te bine înainte de a te hotărî, si apoi rămâi la ce ai ales. - Fixeazăți un model de purtare: „... la petrecere cu oameni străini si neciopliți nu te pune. -) fă bine si să nu-ți pese de nimeni. Ca o paranteză, aceasta îmi aminteste de aforismul Fericitului Augustin: „Iubeste si fă ce vrei”, care ar trebui să-l înțelegem în modul următor: Dacă-L iubesti pe Dumnezeu te vei ruga Lui, si dacă te vei ruga, El îți va arăta calea, vei putea discerne binele de rău si vei dobândi libertatea de a face ce vrei în numele Binelui. Acest cuvânt „Binele” ar putea servi drept deviză si adulților, dar si adolescenților care trebuie să separe binele de rău din dragoste pentru Dumnezeu, pentru a păsi în viată pe calea crestină. - ) fă din rațiune si filozofie cârma si lumina vieții tale; dar acum, căci mâine va fi prea târziu. - În filozofie practica e decisivă, nu teoria. si câteva fragmente care mi-au plăcut, adăugate la„ Manual”, având titlurile: - Fericirea ta este darul voinței tale. Sava Hen Ġia - Casă la marginea orasului - Nu te ridica în contra mersului lumii: (…) ceea ce este o nebunie si nu poate duce decât la zbucium desert, urmat de durere si amărăciune. - Linia despărțitoare între sfera noastră si sfera lumii exterioare: „Din lucrurile lumii, Dumnezeu a pus o parte în puterea noastră, iar alta nu. El a dat tot ce a avut mai înalt si mai sublim, ca un etern fericit ce este, ideea. si unde este ea locul întâi, acolo este libertatea, fericirea, seninătatea si stabilitatea, urmate apoi de dreptate, legalitate, cumpătare si toate virtuțile. Restul nu mai este în puterea noastră.” Frumoase sunt cuvintele dintr-o scrisoare: „...Să facem, rogute, Lucilius, asa ca viața noastră, ca si metalele de preț, să atârne în greutate, nu să aibă volum mare. S-o măsurăm după fapte, nu după durată. (...) Să-l lăudăm deci si să-l socotim printre oamenii fericiți pe acela care si-a drămuit bine timpul, oricât de puțin a avut, căci el a văzut adevărata lumină. N-a fost unul dintre cei mulți, ci a trăit si a fost plin de viață. Uneori a avut parte de zile senine, alteori, cum se întâmplă, strălucirea puternicului astru i-a apărut printre nori. Ce întrebi cât a trăit? A trăit prelungindu-si viața în urmasi si stăruind mereu în amintirea lor.” Despre Marcus Aurelius, împărat al Imperiului Roman din anii 161-180, am vorbit într-un eseu anterior. Amintesc cuvintele lui:„ Spuneți-vă la începutul zilei, mă voi întâlni cu oameni amestecați, nerecunoscători, violenți, trădători, invidiosi si nesportivi.” Desi această observație nu pare a fi foarte utilă, în măsura în care se con-centrează atenția asupra tuturor acestor posibilități negative si a greutăților, este totusi un punct important stoic. Epictet oferă un răspuns care ne poate ajuta să anticipăm posibilitățile si să ne pregătim pentru ceea ce poate veni. El spune în „Enchiridion”: „Când sunteți pe punctul de a întreprinde o acțiune, amintiți-vă ce fel de acțiune este. Dacă iesiți (în lume) pentru baie, puneți-vă în minte ceea ce se întâmplă la băi - există oameni care se strecoară, oameni care se zbat, oameni care insultă, oameni care fură...”Dacă Epictet ne spune să fim pregătiți să facem față situațiilor cu o atitudine realistă față de lucrurile care sunt cu adevărat asemănătoare, Marcus Aurelius oferă orientări mai specifice privind modul de reacție:„ Eu, deci, nu pot fi niciodată rănit de acesti oameni, nici nu mă înfuriez pe cineva care este apropiat de mine, nici nu-l pot urî, pentru că am venit să lucrăm împreună, ca picioarele, mâinile, pleoapele sau cele două rânduri de dinți în maxilarul nostru superior si inferior. Pentru a lucra unul împotriva celuilalt este, prin urmare, contrară naturii si să se mânie cu o altă persoană si să se întoarcă de la el este cu siguranță să lucreze împotriva lui.” Toate aceste gânduri spuse sau scrise de către filozofi ne sunt transmise pentru a înțelege că trebuie să trăim în acord cu natura, să recunoastem că si cel mai dificil dintre cei pe care i-am putea întâlni în cursul unei zile ar putea fi cineva ca noi - cineva care se poate lupta cu cei care nu înțeleg rostul omului pe acest pământ de a face tot ce poate pentru a trăi fericit. Recunoscând acest lucru, este mai usor să iertăm si să fim iertați de cei cu care nu suntem de acord. Dar mai mult decât atât, poate că este mai usor să ne mai iertăm pe noi însine. Ne ajută să recunoastem o parte a suferinței úi de a fi umani. Cât priveste Suferința si soluția sa, ideea este reluată atunci când Epictet explică sursa suferinței umane: „Ce tulbură oamenii nu sunt lucrurile în sine, ci judecățile lor despre lucruri.”Remediul, potrivit lui Epictet, este într-adevăr o schimbare a atitudinii față de lucrurile care se întâmplă. Cât priveste oamenii demenți, dezechilibrați mintal, nemernici care produc grave suferințe, Epictet spune:„Nebunii sunt incorijibili si cum spune proverbul, mai degrabă ucizi un nebun decât să-l schimbi”. Am luat cunoútință de o recenzie a cărții lui Runar M. Thorsteinsson, profesor la facultatea de Studii de Teologie si Religie a Universității din Islanda, editată în 2010: Crestinismul roman si stoicismul roman.Comparația este făcută în Roma, în primele două secole d.Hr., se compară Noul Testament cu filosofia morală elenistă. De altfel stoicismul si crestinismul au fost considerate de mulți ca având mari asemănări, în special în ceea ce priveste etica. Învățăturile etice ale celor două sisteme le consideră deosebit de asemănătoare: observă că ambele subliniază că închinarea este modul corect al vieții umane, atât gândul logic cât si virtutea practică, că ambele sisteme îsi bazează etica pe imitație (a lui Hristos si, respectiv, a înțeleptului stoic) si că ambele subliniază dragostea si non-represaliile. Cu toate acestea, într-un capitol evidențiază diferența dintre cele două sisteme: în timp ce stoicismul învață iubirea universală (bazată pe viziunea sa asupra omenirii universale), crestinismul circumscrie iubirea în interiorul comunității crestine, îndemnând la alte poziții virtuoase față de exterior (respect, răbdare etc.) Scotocind trecutul putem descoperi perspectiva cu ajutorul stiinței, studiind relațiile lucrurilor în spațiul respectiv, sau adresându-ne istoriei se pot investiga relațiile dintre evenimente de-a lungul timpului. Nietzsche spunea că orice filozofie a cedat în fata istoriei. Nu cred că este vorba de cedare, ci de colaborare în scopul definirii adevărului pentru a ajuta la progresul omenirii si a împrăstia ceața de pe alocuri. Or, istoria, ascensiunea Romei, de la un simplu oras asezat la răscruce de drumuri care se ridica până la un imperiu universal, cele două secole de prosperitate si de pace pe care a stiut să le gestioneze făcând să triumfe un spațiu atât de larg, expansiunea civilizației clasice pe care a răspândit-o în lumea mediteraneană si în apusul Europei, lupta sa pentru păstrarea unui imperiu înzestrat cu instituții stabile, contra valului barbar ce îl înconjura, precum si lunga si lenta ei decadență până la catastrofala prăbuúire finală reprezintă cea mai mare dintre toate dramele ce s-au petrecut vreodată, dacă nu cumva acest statut, observă profesorul, îi revine celei care a început atunci când, la pretoriul lui Pilat, Cezar si Iisus au stat față în față, drama ce a continuat până când, în timp si cu răbdare, o mână de primi indivizi crestinați a trecut amarnica probă a terorii si a persecuțiilor, pentru a deveni mai întâi aliații, apoi stăpânii si, în cele din urmă mostenitorii celui mai vast imperiu din istorie, arătând omenirii „Calea, Adevărul si Viața” ce trebuie urmată. Roma închidea cercul fatidic, cunoscut de noi si deopotrivă de Platon: monarhie, aristocrație, exploatare oligarhică, democrație, haos revoluționar, dictatură. Istoria cunostea legănarea ei continua.