IMPULSUL TICALOS
Arhimandritul Sofronie Saharov
Sa
presupunem ca numai odata în întreg cursul existentei mele am avut un impuls
ticalos, de moment, spre crima. Pâna când nu voi alunga aceasta idee din inima
mea printr-un act de cainta, ea va ramâne în mine ca o pata întunecata cu
neputinta de ascuns. ,,Caci nimic nu este acoperit care sa nu se descopere, si
nimic ascuns care sa nu fie cunoscut” (Luca 12, 2).
Arhimandritul Sofronie Saharov,
Rugaciunea – experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr.,
Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 93.
BUNUL TUTUROR
Cuviosul Bonifatie de la Teofania
Sa fii
smerit înseamna sa nu te lauzi cu stiinta ta: cei smeriti socot ca adevarul, ca
si lumina, este bunul de obste al tuturor.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania,
Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 106
FRATERNITATE
Arhiepiscopul Iustinian Chira
Când cineva
îsi potriveste pasul dupa inima lui Hristos, înseamna ca s-a înfratit cu toti
oamenii de pe pamânt.
Arhiepiscopul Iustinian Chira,
Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca,
2009, p. 46.
R U I N E L E
Parintele Arsenie Boca
Bobul care
nu vrea sa moara, fie chiar si de grâu, nu mai aduce nici o roada. Mântuirea se
lucreaza numai pe ruinele egoismului.
Parintele Arsenie Boca, Parintele
Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost,
Cluj-Napoca, 2002, p. 112.
Scrisoare pastorală
Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul XIX(2019), nr. 407(1 –15 Octombrie)
Dragii
mei enoriași!
Jocul de-a cartea. Când am plecat în clasa întâia, tata mi-a spus:
,,Dacă vrei să ai o viață mai ușoară și mai frumoasă, pune mâna pe carte și
mănânc-o! Dacă nu vrei să înveți, mai cumpăr o sapă și mergi cu mine la fermă!”
Prima poezie pe care am învățat-o când m-am dus la școală a fost aceasta: ,,Carte
dragă, de la tine,/Eu pot multe învăța!/Tata tot mereu îmi spune/ Și eu cred că
este așa./Vino, dară, și mă-nvață/Și eu te voi asculta!”
În școala primară, Doamna Învățătoare Elena
Sfetcu s-a străduit să ne învețe nu numai noțiunile elementare ale cunoașterii,
ci și rigoarea muncii, ordinea, disciplina, conștiința datoriei. A fost foarte
dură experiența, de multe ori era însoțită și de bătaie, dar a fost de folos.
În
școala generală am avut privilegiul de-a avea o echipă de profesori, care și-au
făcut datoria în mod conștiincios. Nu mai practicau bătaia, dar aveau o rigoare a lor, pe care știau să o
impună, știau ce și cât să ne dea să învățăm, pentru ca învățătura să nu ne fie
o povară insuportabilă. Știau să aprecieze munca fiecăruia, știau să dea
valoare și greutate notei ca răsplată a muncii depuse, așa încât învățam cu toată râvna. Regretatul meu
profesor de limba română, Marius Buzatu, ne amintea mereu: ,,Cu cât veți băga
mai multă carte în săcuielul minții voastre, cu atât veți trece mai ușor peste
obstacole în viață; cu cât săcuiul va fi mai gol, cu atât mai ușor vă veți
poticni!” Eram convins până în măduva
oaselor că în școală se învață carte, că ,,nu se trage mâța de coadă pe
rogojină nouă”, cum spunea tot Domnul
Marius. În virtutea acestei convingeri, drumul din Bârda până la Malovăț și
retur îl parcurgeam citind, cartea nu-mi lipsea când mergeam cu vitele la
păscut, iar programul de pregătire a
temelor se prelungea în mod regulat cu mult după miezul nopții.
În
timpul școlii generale am rămas surprins, contrariat și descumpănit totodată,
când am aflat că mai există și o altfel de școală, de învățătură, de carte.
Venise un decret sau ordin ca să fie eradicat analfabetismul din țara noastră.
Pentru asta, toată lumea trebuia să aibă șapte sau opt clase. Profesorii au
fost puși pe drumuri, au umblat prin sate și au dus muncă de lămurire cu
localnicii ca să vină la școală. Nu li se cerea mult bieților oameni: câteva
prezențe și era de ajuns. Se mergea pe principiul: ,,Dumneavoastră vă trebuie
adeverință, nu știință!” Și au devenit toți, peste noapte, dotați cu
certificate de absolvire a șapte sau opt clase, deși, poate, ca semnătură,
continuau să pună degetul, cum făcuseră și până atunci.
Am
avut norocul să ajung la seminarul teologic din Craiova. În acea școală s-a
făcut cu adevărat carte. Am învățat pe rupte. Erau și multe obiecte, dar și
materie multă la fiecare. Pe lângă plăcerea firească de a învăța, exista și
interesul. În funcție de rezultatele la învățătură obțineai bursă sau
semibursă. Asta însemna că plăteai doar jumătate din taxa de școlarizare sau nu
plăteai deloc. Nu realizai cel puțin media generală opt, trebuia să plătești
taxa integrală de două mii cinci sute lei. Asta în timp ce părinții erau
retribuiți cu 2-3 lei/zi-muncă la ceape. Cele însușite în seminar au constituit baza formării mele într-ale
teologiei. La facultate a fost ușor, fiindcă aveam fondul acumulat din seminar.
Am
fost foarte surprins, contrariat și dezamăgit, când am descoperit o altă formă
de școală, prin care se putea trece fluierând, sau, după o expresie, ,,ca gâsca
prin apă”. Doream să urmez facultatea de istorie; nu pentru a abandona
teologia, ci pentru a-mi completa cunoștințele, pentru a putea apoi să fac
cercetare, să scriu istorie. Seminarul nu era învățământ ,,de stat”. ,,Poți să
ai zece doctorate în teologie, în fața
legii figurezi cu opt clase!” mi-a spus directorul Nicolae de la Ministerul
Învățământului. Trebuia o altă soluție. După ce am reușit la Teologie, mi-am
ridicat de la seminar dosarul de înscriere. În el era și diploma de opt clase. Cu
ea am dat examen de admitere la liceu, curs de zi, apoi m-am transferat la
,,fără frecvență”. Mi-am cumpărat manualele și am învățat și pentru liceu.
Unele discipline le făcusem în seminar, altele erau complet noi. Mi-au folosit,
inclusiv Materialismul istoric și dialectic sau Socialismul științific. Eram
student la București și veneam în vacanțe sau cu învoire la Severin și-mi
dădeam examenele. Mi-am dat repede seama că puțini dintre colegii mei luau
lucrurile în serios. Cei mai mulți aveau nevoie de adeverință, nu de știință.
Pe unii nu i-am văzut niciodată la examene și, totuși, au absolvit. Erau
situații la examene, când supraveghetorii de sală aduceau unora dintre
candidați fițuici cu ceea ce trebuia să scrie în lucrări. Îmi amintesc de un
coleg, căruia i-a căzut la filozofie determinismul.
Era un subiect subtil și aveai nevoie de o gândire destul de solidă ca
să-l pătrunzi. Bietul om, după câteva
încercări nereușite de a copia, s-a ridicat când i-a venit rândul și a spus:
,,Domnule profesor, partidul și guvernul se străduiesc permanent să ridice
nivelul de trai al oamenilor muncii! Să trăiți, domnule profesor!” A ieșit din clasă, dar a luat examenul. Am
terminat și eu liceul, dar la Istorie n-am putut să mă înscriu. Îmi trebuia recomandarea
organizației de bază a uteceului sau a pecereului și, cum nu eram membru, nu
puteam s-o obțin.
După
Revoluție, s-au înființat și în Severin
mai multe filiale ale unor universități. Unele aveau secții ,,învățământ
la distanță”. M-am bucurat. Îmi venise o poftă de carte fără precedent. Vream
să fac Dreptul, apoi Istoria, apoi Literele. Ce mai! Până la optzeci de ani
cred că nu le terminam pe toate. M-am înscris la Drept. Speram să pot discuta
cu profesorii, să pun întrebări, să cer lămuriri. Mi-am achitat taxa, mi-am
cumpărat cursurile și m-am pus pe treabă. Era un domeniu fascinant. Chiar îmi
plăcea. A venit prima sesiune. Erau câteva săli de examen. În fiecare sală erau
10-15 calculatoare. Te așezai în fața unui calculator și-ți introduceai CNP-ul
și parola(prenumele mamei). Se deschidea programul și-ți alegeai disciplina la
care dădeai examen, apoi sesiunea. Îți apăreau câteva zeci, uneori și o sută de
întrebări. La fiecare întrebare erau două, trei sau patru răspunsuri.
Candidatul, ca unul care cunoștea materia, bifa răspunsul sau răspunsurile
bune. La sfârșit, calculatorul îi afișa pe ecran nota obținută. Supraveghetor
de sală era secretara sau femeia de serviciu. Îi vedeam pe cei din apropierea
mea cu fițuici, îi auzeam spunând că au luat zece pe linie. Eu nu reușeam
asemenea performanță. M-am interesat mai atent asupra problemei. La intrarea în
magazinul BIG era un xerox. Te duceai acolo și-i spuneai proprietarului la ce
ai examen, pentru ce an și pentru ce sesiune. Imediat, din ,,arhiva” lui îți
scotea fițuica necesară. Pe o bandă de doi-trei
centimetri lățime erau scrise
toate întrebările și toate răspunsurile, fiind bifate cele corecte. Am
terminat facultatea, am luat licența, ba chiar și diploma, dar la altă
facultate de acest gen nu m-am mai dus. M-am vindecat. Problema este că mulți
dintre colegii care luau zece la acele examene au ocupat apoi funcții în baza
diplomei de licență, diplomă recunoscută de Ministerul Învățământului. Unii
dintre ei au ajuns și profesori…
Am
predat în învățământ de la clasa pregătitoare până la anul IV de facultate.
Douăzeci și opt de ani am avut prilejul să cunosc pulsul învățământului. De la
an la an am avut senzația că a scăzut mereu nivelul de pregătire al elevilor,
dar și interesul pentru școală, pentru carte. Statutul cadrului didactic s-a
degradat. Cei aprox. 20 de miniștri ai învățământului, care s-au succedat de la
Revoluție, au tot reformat învățământul. Fiecare a ținut morțiș să dea o lege
nouă, să schimbe cât mai mult. Fiecare a căutat să impună un sistem străin,
susținând că astfel ,,modernizează” învățământul. La decăderea nivelului
învățământului a contribuit din plin însăși moralitatea sistemului
politic. Oameni fără pregătire
corespunzătoare au fost puși în funcții străine de competențele lor, oamenii
capabili au fost marginalizați fiindcă nu s-au încadrat politic. Oameni care nu
erau în stare să rostească 2-3 vorbe fără să emită și câte o ,,perlă” de
vorbire agramată au ajuns în funcții înalte, respectiv primari în București,
europarlamentari etc., oameni semianalfabeți au devenit peste noapte adevărați
prinți ai aurului, președinte de țară, care spune în gura mare la deschiderea
anului universitar: ,,- Ha, ha, ha, eu am avut șase, bă, și am ajuns
președinte! Ha. Ha. Ha!” Acestea și multe alte exemple întâlnite la tot pasul
au schimbat mentalitățile. ,,Nu numai cu carte trăiește omul!” și-au zis mulți.
Clasele au fost suprapopulate, cu 25-30 de elevi, ceea ce a îngreunat mult
munca profesorului. Metodele de lucru s-au schimbat. I se cere profesorului să
transforme lecția în ,,joc didactic”, adică lecția să devină o joacă. Nu are
voie profesorul să dea teme pentru acasă elevului, nu are voie să ridice vocea,
nu mai vorbim de metode mai dure. S-au înmulțit telefoanele mobile cu acces la
internet. Aceasta a făcut ca interesul elevilor să fie deviat spre aceste
aparate. Cazurile de indisciplină s-au înmulțit simțitor. Auzim de elevi care
și-au bătut profesorii, și-au înjunghiat colegii. Nu se mai citesc cărți. Totul
se rezumă la câteva rezumate luate de pe internet. Asta în timpul școlii, fiindcă aflăm că unii
și-au luat tezele de doctorat de pe internet, dar asta nu-i împiedică să fie
profesori universitari, mari demnitari, ba chiar și prim-miniștrii.
Așadar, au fost și sunt două școli paralele
la noi: în una se face carte, în alta se joacă de-a cartea. Celor care se
joacă, crezând că astfel vor realiza ceva, le spun doar atât: Anghel Saligny,
inginerul care a construit podul de la Cernavodă, nu s-a jucat de-a cartea.
Dacă ar fi făcut astfel, n-ar mai fi rămas în viață când, împreună cu familia
sa, a stat în barcă sub pod, în timp ce pe pod a trecut primul tren; copiii
noștri, care se întorc cu medalii de la olimpiadele internaționale, nu s-au
jucat de-a cartea, când s-au pregătit de olimpiade; cei ce au construit și
utilizează reactorul nuclear de la Măgurele, cel mai puternic din lume, nu s-au
jucat de-a cartea, când au învățat meserie.
Prin joacă nu se învață lucruri temeinice.
Orice
în viață se învață prin muncă asiduă, inclusiv cartea. Cei care spun că
învățătura e o joacă, ei înșiși s-au jucat la vremea când trebuiau să învețe
carte! Este vreme pentru învățătură,
este vreme pentru muncă, este vreme pentru joacă. Dacă acestea se confundă, se
suprapun, se înlocuiesc reciproc, rezultatul este dezastruos și el duce cu
siguranță la îndobitocirea unei generații.
*
Sfaturi părintești. Redăm mai jos o primă parte din Omilia despre
invidie a Sfântului Vasile cel Mare, fiindcă ni se pare a fi de
mare actualitate și necesară pentru mulți:
,,Invidia este o
boală a prieteniei, după cum mălura este boala grâului. Invidia este învăţătura
şarpelui, născocirea demonilor, sămânţa duşmanului, arvuna iadului, piedică
evlaviei, cale spre gheenă, lipsire de Împărăţia cerurilor.
Bun este Dumnezeu şi dătător de bunătăţi celor
vrednici; rău este diavolul şi făcător a tot felul de răutăţi. După cum lipsa
de invidie vine de la Cel bun, tot aşa invidia urmează diavolului.
Să ne păzim, deci,
fraţilor, de patima invidiei, ca nu cumva să ajungem părtaşi faptelor celui
potrivnic şi să fim osândiţi odată cu el. Dacă cel mândru suferă aceeaşi osândă
ca şi diavolul, cum va scăpa invidiosul de pedeapsa pregătită diavolului?
Nu se naşte în sufletele oamenilor o
patimă mai pierzătoare decât invidia; supără foarte puţin pe cei din jur, dar pricinuieşte în primul rând un rău
personal celui stăpânit de această pornire nestăpânită. După cum rugina mănâncă
fierul, tot aşa şi invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus,
după cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la naşterea lor,
pântecele care le-a zămislit, tot aşa şi invidia obişnuieşte să sfâşie
sufletele celor care au odrăslit-o.
Invidia este o întristare
pentru bunăstarea aproapelui. Din această pricină pe invidios niciodată nu îl
părăseşte nici supărarea, nici mâhnirea. A rodit mult ţarina vecinului? Este
plină casa vecinului de tot ce-i trebuie pentru viaţă? Nu-l părăseşte veselia?
Ei bine, toate acestea întreţin boala şi măresc durerea invidiosului. Aşa că se
aseamănă cu un om gol, lovit din toate părţile.
Este cineva voinic,
sănătos? Starea lui îl răneşte pe invidios! Este altul mai frumos la chip? Altă
rană pentru invidios! Cutare depăşeşte pe mulţi prin talentele sale? Este
cineva cinstit şi admirat pentru înţelepciunea şi darul vorbirii? Este un altul
bogat, îi place nespus să dăruiască şi să împărtăşească din averea sa pe cei
săraci? Este lăudat mult de cei cărora le face bine? Ei bine, toate acestea
sunt lovituri şi răni care-l lovesc drept în inimă. Şi grozăvia bolii stă în
aceea că nu poate să şi-o mărturisească; dimpotrivă, stă cu capul aplecat, cu
ochii în pământ, este buimac, plângăreţ, mistuit de răutate. Dacă-l întreabă
cineva de ce suferă, îi e ruşine să-şi mărturisească tot chinul sufletului şi
să spună: ,,Sunt un invidios şi un amărât; mă roade fericirea prietenului meu; bunăstarea
fratelui meu mă face să plâng de durere; nu pot suferi să văd faptele bune ale
altora; orice bunăstare a altui om mă face nenorocit!” Aşa ar grăi dacă ar vrea
să spună adevărul. Dar nu vrea să mărturisească nimic din toate chinurile lui;
ţine boala în adâncul sufletului şi boala îi roade încetul cu încetul
măruntaiele şi-l topeşte.
Nici nu caută doctor
pentru boala lui, dar nici nu poate să descopere un leac vindecător, deşi sunt
pline Scripturile de astfel de leacuri. Aşteaptă o singură uşurare a bolii lui:
să vadă căderea unuia dintre cei invidiaţi.
Ura i se termină numai
când îl vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era; când vede ajuns
vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea. Numai atunci se împacă cu el,
numai atunci îi este prieten, când îl vede lăcrimând, când îl vede jelind. Nu
se bucură cu cel vesel, dar plânge cu cel îndurerat. Îl căinează că i s-a
schimbat soarta, că a căzut într-o stare atât de jalnică; ridică în slava
cerului, prin cuvinte, starea lui fericită de mai înainte nu din dragoste de
om, nici din simpatie, ci pentru a-i face şi mai grea nenorocirea. Pe copil îl
laudă după ce a murit şi-l slăveşte cu nenumărate elogii, că era frumos la
chip, că era deştept, că era destoinic în toate; dacă ar trăi, n-ar întrebuinţa
un limbaj atât de elogios. De vede însă că şi alţii îl acoperă cu laude, se
schimbă iarăşi şi pizmuieşte pe cel mort. Invidiosul admiră bogăţia altuia după
ce-a pierdut-o; laudă şi preaslăveşte frumuseţea, vigoarea şi sănătatea cuiva,
după ce s-a îmbolnăvit. Şi, pe scurt, invidiosul este duşman al celor prezente,
dar prieten al celor pierdute”.
*
Unii şi alţii! Am găsit pe internet o poezie
interesantă, plină de miez, cu acest titlu:
,,Unii vor iubire, alții vor
putere,
Unii doar un umăr pentru-o
mângâiere,
Unii casă mare şi maşină nouă,
Alții doar o umbră unde să nu-i
plouă,
Unii să audă, alții să
vorbească,
Unii doar o clipă cerul să
privească,
Unii o moşie mare şi bogată,
Uni-ar vrea o mamă, alți-ar
vrea un tată,
Unii haine scumpe şi pantofi
mai mulți,
Alţii vor picioare şi-ar umbla
desculți,
Unii vor la munte, alții vor la
mare,
Unii doar să aibă cele
necesare,
Unii vor avere, faimă, bogății,
Alții sănătate pentru-ai lor
copii,
Unii vor să aibă propriul
răsărit,
Alții doar să uite ceea ce-au
iubit...
Pelerini prin lume între nu şi
da,
Fiecare suflet are rana sa!
Nu tot cel ce râde este
fericit,
Cum nici cel ce plânge totul a
sfârşit!
Luptă pentru tine, uşurează-ți
chinul,
Iar de nu se poate să-ți
accepți destinul;
Fii cu gânduri bune şi să crezi
mereu:
Când nu vine nimeni, vine
Dumnezeu!”
*
File de jurnal – 18
iul. 1982(II). ,,Ieri am avut
servicii în Malovăț. Am făcut un parastas la familia Alexandru Popescu. Acolo
am cunoscut familia Ing. Neagu, funcționari din cadrul Ministerului C. F. R. Am
discutat pe larg cu soții Neagu noul program de alimentație ,,științifică”.
Domnul Neagu a spus că-n București este o atmosferă foarte încordată cu privire
la acest lucru. ,,Nu se știe cum va ieși până la urmă”, a zis dumnealui. Pentru
Domnul Neagu nu este necesar un program de alimentație pentru un om sănătos.
Regimul dietetic este al bolnavilor, rețeta culinară este specifică unor
instituții cu cantină, unor restaurante, dar nicidecum unor oameni liberi și
stăpâni pe produsul muncii lor.
Punându-i omului restricții alimentare, i-ai înfrânt tot elanul muncii
și creației. Îi răpești dreptul la o plăcere binemeritată, aceea a
diversificării alimentației, aceea de a respecta niște obiceiuri încetățenite
la poporul nostru, obiceiuri legate de viață și de moarte. Mai mult, ,,eu nu
pot să-l primesc în casă pe fratele meu, pentru că nu am ce să-i pun pe masă,
domʼle!”
Domnul Neagu a comentat
îndelung asupra unor măsuri contradictorii ce au fost date la intervale scurte:
în timpul vizionării televizorului să ai/să nu ai lumină aprinsă; să consumi/să
nu consumi carne grasă etc. Există și în legislație anomalii. În timp ce
infractorii și borfașii sunt tratați cu clemență, în spirit umanist, omul care
a întârziat două minute de la serviciu este terfelit de i se face acru de
viață.
După-amiază am fost în
Slatina și am făcut o cununie la doi bătrânei de prin Tg. Jiu, pripășiți în
părțile noastre. M-au rugat foștii mei profesori, Ion și Natalia Vlăduț din
Valea Boierească, care au fost și nași.
Până la venirea nunții de la starea civilă din Tg. Jiu, am stat de vorbă cu un
frate al miresei. Lucra în Petroșani. A spus că la Petrila au avut loc câteva
accidente minere, în care și-au pierdut viața numeroși mineri, deși,
oficial, s-a spus că doar 47 au murit.
În Petroșani magazinele sunt bine aprovizionate. Acolo nu se simte prea mult
criza.
Sora Domnului Vlăduț a
povestit că alaltăieri, în Severin, la Alimentara Tineretului, a fost o
situație critică. Introducându-se noua rație de o jumătate de pâine de persoană
pe zi pentru cei ce au cartele, lumea s-a repezit la rafturi și și-au luat câte
două-trei pâini fiecare, aruncând banii. A fost anunțată miliția și însuși
prim-secretarul de partid al județului a venit la fața locului. Oamenii au fost
solidari. Au fost făcute arestări, până când lumea s-a împrăștiat. Se pare că
astfel de situații sunt gata să se mai repete, spiritele fiind în panică și
instinctul de conservare fiind tot mai mult simțit.
De la Slatina am dat la
Țigăreni, unde am lăsat croitorului Dumitru Munteanu material pentru ca să-mi
confecționeze o reverendă. În vârstă de cca. 50-55 de ani, membru de partid, om
cu mult discernământ, Domnul Munteanu
era foarte frământat de noua situație creată în țara noastră. După părerea sa,
astfel de crize se produc înaintea războaielor. Chiar măsurile restrictive
luate de statul nostru nu ar fi altceva decât niște mijloace prin care să
strângă o serie de rezerve alimentare pentru cazul unui eventual război.
Situația internațională e tulbure și foarte încordată, coaptă pentru un
dezastru. Domnul Munteanu nu înțelege bine și nici nu este de acord cu
principiul ,,autoaprovizionării locale”, având în vedere diferențele de
posibilități ale fiecărei localități. Și
el știa de incidentul petrecut la Alimentara Tineretului din Tr. Severin. Afirma, printre altele, că ,,Prin măsurile
astea, Ceaușescu vrea cu orice preț să intrăm în comunism. Nu-și dă seama că el
poate să cadă mâine-poimâine, dar pe noi ne lasă într-o situație deosebit de
grea!”
*
Bârda - file de
monografie. Am găsit într-o carte,
Dicționarul geografic al Județului Mehedinți, scrisă de Domnii Răsvan
Stroe și Daniel Peptenaru și publicată la Editura ,,Scrisul Românesc” din
Craiova în anul 2011, la pagina 32, următoarele mențiuni despre satul Bârda:
,,Sat
component al comunei Malovăț(4 km NV de
satul de reședință), situat în partea nordică a Depresiunii Severinului, pe
culmea interfluviului dintre torenții Bremăna și Țarovăț(bazinul Topolniței).
Altitudinea medie – 360 m. Dealurile Bârda(422, 9 m), Ciochița(410,3 m) și
Dealul Corbului(420 m) la Nord, Dealul Colibași spre Sud-Est, Dealul
Smeura(314,2 m) la Sud-Vest. Văile torențiale(Bremăna cu Jidovinu, Bârda și
Țarovățul), ce înconjoară satul la Vest și Sud, s-au adâncit puternic și
înrămurat, favorizând apariția unor generații succesive de alunecări de teren.
Până
în 1951, nomenclatorul oficial al localităților recunoștea două sate: Bârda(la
Vest, de la care și-a luat numele satul de pe Topolnița, Izvorul Bârzii, locul
de unde la început bârdenii își procurau apa necesară) și Pitulași, ulterior
formând o singură așezare, Pitulași, numită din 1996 Bârda.
Satul
Pitulași este atestat documentar la 1483, iar Bârda la 1580. O parte din
strămoșii locuitorilor de astăzi provin din satele vecine dispărute, Țarovăț și
Martalogi. Este o așezare răsfirată, extinsă de la Sud-Vest la Nord-Est,
înșirând trupurile Moșiești(?), Bârda și Subdealul Corbului, cu textură în
general bilineară. Până în 1951, când cele două sate unite au trecut în
componența comunei Malovăț, numai în anumite perioade au format o singură
comună. Între 1864-1875 Bârda a ținut de comuna Crăguiești, iar Pitulași a
constituit singur comuna omonimă. În anii 1875-1906 au format împreună comuna
Pitulași. Din 1906 până în 1932 satul Bârda a aparținut de Bobaița, iar satul
Pitulași a format singur comună între 1906-1912 și apoi până în 1925 a ținut de
comuna Bobaița, pentru ca în 1925-1931 să constituie din nou comuna Pitulași,
revenind la comuna Bobaița în perioada 1931-1932. Între 1932-1938 cele două
sate Pitulași și Bârda au reconstituit comuna Pitulași. În perioada 1939-1946
Pitulași și Bârda revin la comuna Bobaița, iar Bârda păstrează acest statut
administrativ până în 1950. Comuna Halânga va cuprinde și satul Pitulași între
1946-1949, dar în anii 1949-1950 acesta va reveni la comuna Bobaița.
Populația:
1912 – 837 locuitori; 1930 – 833 loc.; 1948 – 837 loc.; 1956 706 loc.(326 bărb.
și 380 femei); 1977 – 597 loc.(286 bărb. și
311 femei); 1992 – 416 loc.(204 bărb. și 212 femei); 2002 – 403 loc.(190
bărb. și 213 femei). Ocupațiile de bază sunt: cultura cerealelor, creșterea
animalelor și pomicultura. Denumirea ,,bârda” vine de la sârbescul ,,brdo” =
deal, înălțime.”
Precizăm
că cele mai multe date au fost preluate dintr-un studiu publicat de subsemnatul
împreună cu Părintele I. Sfetcu în vol. Mehedinți – Istorie și Cultură, III,
1981, pp.187-197; vol. IV, 1982, pp.305-311;
*
Ajutoare și donații. Parohia noastră a primit câteva ajutoare și
donații, astfel: Doamna Trocan Maria din Lugoj™, fiică a satului Bârda
și Domnul Gheran Nelcuță din Tr. Severin, fiu al satului Malovăț: câte 200
lei; Domnul Mihai Dogaru din București, Domnul Mocănașu Oprea din
Tr. Severin și Domnul Rolea Ion din Tr. Severin, fiu al satului Bârda:
câte 100 lei; Domnul Baltac A. Alexandru din Timișoara, fiu al satului
Malovăț, Domnul Florescu Mihnea din Tr. Severin, Domnul Popa Teodor din
Tr. Severin, fiu al satului Bârda, Domnul Ile Teodor din Sânicolaul
Mic(AR), fiu al satului Bârda și Domnul Prof. Zloh Sebastian din
Băilești(DJ): câte 50 lei;
Domnul Crăciunescu
Marian din Malovăț a achitat 100 lei pentru
contribuția de cult. Domnul Bobiț Gheorghe a mai adăugat 50 lei la
contribuția de cult, totalizând până acum 270 lei.
Dumnezeu
să le răsplătească tuturor!
*
Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale,
astfel: ,,Scrisoare pastorală” – 405, în ,,Observatorul”,
Toronto(Canada), 26 sept. 2019, ediție și on-line(http:// www.observatorul.com);
Generația lui ,,Huooo!”(II), în
,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIX(2019), nr. 7453 (12-13 oct.), p. 14; Sodoma
și Gomora vremii noastre, în
,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIX(2019), nr. 7453(12-13 oct.), p. 14; Răufăcătorul,
în ,,Națiunea”, București, 17 oct. 2019, ediție on-line (http://www.ziarulnatiunea.ro/ category/firea-romanilor);
Amintiri despre C. S. Nicolăescu-Plopșor, în ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XXIX(2019), nr. 7458(19-20 oct.), p. 14; Scrisoare către Eminescu(I), în
,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIX(2019), nr. 7458(19-20 oct.), p. 14; Spaimele de azi, în ,,Națiunea”,
București, 20 oct. 2019, ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro/ category/religiespiritualitate);
Scrisoare către Europa, pe blogul Domnului Prof. Univ. Ioan Coja, 13 oct. 2019(https://ioncoja.ro/ scrisoare-catre-europa);
,,Scrisoare pastorală” – 406, în ,,Armonii culturale”, Adjud(VN),
14 oct. 2019, ediție on-line (http://armoniiculturale.ro/category/scrisoare-pastorala);
în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare(MM), 15 oct. 2019, ediție și
on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis. wordpress.com/2019/10/
15/scrisoare-pastorala); în ,,Logos și Agape”, Timișoara, 15 oct. 2019,
ediție on-line(http//www.
logossiagape.ro); în ,,Observatorul”, Toronto, 18 oct. 2019,
ediție și on-line (http://www. observatorul.com); Telefonul,
în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XXI(2019), nr. 1001(24 oct.),
p. 11;
Parohia
noastră a publicat cartea lui N. N. Sârbulescu, Zavera lui Tudor
Vladimirescu, piesă de teatru în patru acte(56 pag.), ediția a III-a.
Autorul
piesei, N. N. Sârbulescu, face parte din elita intelectualității românești de
la începutul veacului trecut; face parte din elita corpului didactic care a
format generația celor ce au realizat Marea Unire de la 1918. Autorul este un
intelectual notoriu, un patriot desăvârșit și un român adevărat. El valorifică
toate cunoștințele sale dobândite din cărți și din informațiile culese de la
cei ce au trăit evenimentele respective.
Pe toate acestea le coroborează cu pricepere, le expune cu măiestrie în
formele unei limbi românești curate, cristaline, accesibile. Creațiile sale
sunt gustate și de cei învățați, dar și de cei simpli, mai puțin școliți.
Informația este împletită cu plăcutul,
cu frumosul, cu utilul și toată construcția literară realizată de domnia-sa urmărește educarea publicului în spiritul
dragostei de țară, de istorie, de valorile perene ale neamului românesc.
Observăm cu ușurință, după lecturarea piesei de față, că aceste bijuterii
literare își păstrează frumusețea, actualitatea și puterea educativă și azi,
după mai bine de un secol de la zămislirea ei. Precizăm că prima ediție a fost
apreciată și de Constantin Rădulescu-Motru. Cinste nepoatei autorului,
distinsa Doamnă Oana Manolescu, care a înțeles valoarea unor astfel de
realizări literare și forța lor educativă și a făcut tot ceea ce a fost omenește posibil ca ele să
vadă lumina tiparului și să fie răspândite spre a fi cunoscute în rândurile
generațiilor de azi. Aceasta, alături de cartea lui Gheorghe Duncea, Tudor
Vladimirescu, așa cum l-am cunoscut, și cartea profesorului Ioan Neacșu, Oastea
pandurilor, sunt lucrări care se pot
constitui într-un adevărat omagiu pe care-l aducem și noi marelui erou cu
prilejul comemorării a două veacuri de la martiriul său.
*
Zâmbete. Prin 1969-1970, regretatul Părinte Nicolae Popescu,
protopop de Mehedinți și apoi vicar la Mitropolia Olteniei, mi-a spus un banc,
rugându-mă ,,să rămână între noi”. Era un banc politic, provenit din mediile
politice. El avea două obiective: pe de o parte să creeze imaginea unor
conducători comuniști ,,cu fața umană”, iar pe de altă parte să submineze
autoritatea și prestigiul conducătorilor religioși. Iată-l: se spune că Iuri
Gagarin, primul cosmonaut al lumii de la vremea aceea, după ce a revenit pe
pământ din legendara sa călătorie în spațiu, a fost chemat de Nikita Hrusciov,
conducătorul Uniunii Sovietice. Au discutat multe și, la sfârșit, Hrusciov l-a
întrebat pe Gagarin așa, mai în secret: ,,- Tov. Gagarin, dumneata ai fost
acolo sus. Ce părere ai, domʼle, există Dumnezeu?” ,,- Tov., eu cred că
există!” i-a răspuns Gagarin. ,,- Și eu tot așa cred, dar să nu mai spui la
nimeni!” i-a șoptit, Hrușciov. Peste o vreme, Gagarin a fost invitat și la
papa, la Roma. Papa a discutat mult cu Gagarin, iar la sfârșit l-a întrebat:
,,- Domnule Gagarin, dumneata ai fost acolo sus, în cer! Ce părere ai, domʼle,
există Dumnezeu?” ,,- Sanctitatea
Voastră, eu cred că nu există!” i-a răspuns Gagarin. ,,- Și eu tot așa cred,
dar să nu mai spui la nimeni!” a replicat papa.
*
Lucrări la biserică. La biserica de la Bârda se
lucrează la placarea soclului de la gard cu gresie. Lucrarea o execută Domnul Stănciulescu Florin din Bârda,
gratuit. La biserica de la Malovăț se lucrează la finisarea magaziei. Lucrarea
o execută Domnul Ștefu Florian ajutat
de Domnul Nistor Petre și Domnul Pera Dumitru, gratuit. Dumnezeu să le răsplătească!
*
Excursii
– pelerinaj. Joi, 31 Oct., vom organiza o
excursie-pelerinaj pe următorul traseu: Tr.
Severin – Malovăț – Bârda - Tg. Jiu - Mânăstirea Lainici – Petroșani – Hațeg -
Mânăstirea Prislop cu mormântul Părintelui Arsenie Boca – Caransebeș -
Mânăstirea Teiuș - Mânăstirea Piatra Scrisă – Orșova - Tr. Severin-Bârda.
Costul va fi tot de 45 lei/pers.
S-au înscris deja 46 persoane.
*
Nunți. În ziua de 12 oct. am
oficiat Taina Sfintei Cununii pentru Domnul
Băleanu Petre-Daniel din Malovăț și Domnișoara Pascaloniu Doinița – Cristiana din
Băsești(MH). Dumnezeu să le ajute!
*
Program. În cursul lunii noiembrie
avem următorul program de slujbe: 2 Nov.
(Malovăț-Bârda); 3 Nov.(Malovăț); 8 Nov.(pomeniri dimineața la Bârda;
slujbă la Malovăț); 9 Nov. (Bârda-Malovăț);
10 Nov.(Bârda); 16 Nov.(Malovăț-Bârda); 17
Nov.(Malovăț); 21 Nov.(slujbă la
Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12);
23 Nov. (Malovăț-Bârda); 24 Nov.(Bârda);
30 Nov.(pomeniri dimineața la Bârda;
slujbă la Malovăț, la ora 12). În restul
timpului, la orice oră din zi sau din
noapte, preotul poate fi găsit la
biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa de e-mail: stanciulescubarda
@gmail.com.
Sănătate, pace și bucurii în casele și în sufletele
Dumneavoastră!
Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda
C U R A J
Sfantul Ioan din Kronstadt
Nu trece zi
ca vrajmasul sa nu-mi atace credinta, nadejdea, dragostea. Vrea sa va distruga,
credinta mea, dragostea mea! Rabda credinta, rabda nadejde, rabda iubire! Curaj
credinta, curaj nadejde, curaj iubire! Dumnezeu este de partea noastra! Nu
slabi, credinta, nu slabi, nadejde, nu slabi, iubire!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 392
COPACUL ARZAND
Sfantul Ioan din Kronstadt
Dupa cum
fumul de la un copac care arde urca în aer, asa urca si sufletul dintr-un trup
mistuit de putreziciune. Constiinta omului este vocea lui Dumnezeu Cel
Atotprezent, care vorbeste în inimile oamenilor. Cel Atoatefacator si Cel Ce
este, Domnul, ne cunoaste pe toti ca si pe Sine, cu gândurile, intentiile,
cuvintele si faptele noastre, cele prezente, trecute si viitoare. Oricât de
mult mi-as lasa gândurile si imaginatia sa alerge în viitor, stiu ca Dumnezeu
întotdeauna mi le va devansa, le va cunoaste înaintea mea si la capatul acestei
alergari va fi întotdeauna El, dupa cum El ma urmareste în toate drumurile
mele: „Ochii Lui sunt deschisi asupra tuturor cailor fiilor oamenilor” (Ieremia
32, 19). „Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi?”
(Psalmul 138, 7).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 75
FOCUL PACATULUI
Sfantul Ioan din Kronstadt
Pacatul prin
sine însusi este foc. De aceea si spunem: careva s-a aprins de mânie, sau de
dragoste trupeasca, sau de invidie. Prin însasi natura sa pacatul implica
sugestia de foc. Cum vor simti pacatosii focul pedepsitor atunci când Dumnezeu
îi va parasi cu totul fiindca n-au facut dovada de cainta? Cum va fi acest foc
exterior în raport cu persoana pacatosilor? Fiindca, neîndoielnic, el va
exista. Si iezer de foc, si cuptor aprins, si gheena, si desis de foc. Toate
acestea sunt sigure, reale. Noi însa ramânem nesimtitori, nu ne înspaimântam,
nu ne cutremuram, ne irosim viata în desfatari, ne-am racit fata de Biserica,
de îndatoririle crestinesti, nu le mai tinem, am încremenit în pacate. Vai
noua!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 360
Pr. ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu