LUCEAFĂRUL DIN BOTENI
Mihai Eminescu – Puși Dinulescu –
George Anca – Radu Sergiu Ruba – Nicolae Drăgulănescu – Gheorghiță Toma –
Vasile Nanea – Sandeep Sh – Ecaterina Petrescu Botoncea – Octavian Soviany –
Aurel Buricea – Norica Isac – Ion Iancu Vale – Cadar Katalin – Gina Zaharia –
Moș Nelutzu G – Cora Levițchi – Adrian Bucurescu – Marilena Apostu – Scotnotis
Luminița – Gavril Iosif Sinai – Nicolae Tzone – Cristi Neacșu – Nicolae Nistor
– Gheorghe Constantin Nistoroiu
MIHAI EMINESCU
Despre 16 mai 1812 și
anexarea Basarabiei
May 16, 2016 in Unirea
Fragmente din articolele publicate de
poet în ziarul „Timpul”, în 1878.
… Rusia nu
se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se
mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci
voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o
parte din poporul român.
Rusia nu a
luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca
să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai
multe suflete.
Tocmai puşi
faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos
pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea
individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii
erau mândri de românitatea lor.
E nobil
răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e
mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în
curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci de milioane
de ruşi vor putea să adune cândva.
Nu!
Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici.
Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb,
şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.
De câte ori
ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea
individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască
mai mult şi tot mai mult.
Fără
îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi
aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această
libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis
graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi
restul poporului român.
De atunci şi
până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de
curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât
este oprit a cânta în ziua de Paşti „Hristos a înviat” în româneşte.
Nimic în
limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu
poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba
oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva
o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e
oprită, rău privită şi chiar pedepsită.
Sute de ani,
românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în
curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea
română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a
slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.
Un stat
român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o
iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte
un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa
trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă”.
(Timpul, iunie 1878)
Timpul 16 mai 1812 Unirea
„Basarabia”
este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei
Româneşti, a Basarabilor”.
„Însuşi
numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează
decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara
românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii,
adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese
marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind
aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea
stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă”.
„Cu sabia
n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin
fraudă”.
(Timpul, 1 martie 1878)
„Cu un
cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi
nu-i cerem decât ceea ce sântem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând,
cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi. Nici s-a
bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata
cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru
dânsa, ci fiecare pentru sine şi ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei
şi pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.
Deci încă o
dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de
a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici
puterile europene”.
(Timpul, 28 ianuarie 1878)
Timpul 16 mai 1812 Basarabia
„Dar cu ce
drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi,
drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că
onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei
cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere
respectarea convenţiei iscălită ieri. Ciudată onoare într-adevăr! Şi pe ce se
întemeiază acest point d’honneur?
Fost-au
Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de Bucureşti de la 1812 s-a
făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace,
ci tocmai Rusia.
Napoleon era
asupra intrării în Rusia şi trupele ruseşti se întorceau în marş forţat, în
ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor”.
(Timpul, 25 ianuarie 1878)
„Cestiunea
retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru
poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice
preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei
noastre strămoşeşti.
Înţelegem pe
deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale
morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o
împărăţie mare şi puternică, iară noi sântem o ţară mică şi slabă; dacă dar
ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi,
Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem
ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.
Nenorocirea
cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei
preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta,
încrederea în trăinicia poporului român.
În viaţa sa
îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află
astăzi când cinci milioane de români sânt uniţi într-un singur stat. Mihai
Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească
întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost însă destul ca Mihai Viteazul
să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de
astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are
două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.
Dacă vom
câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii,
statul român, fie el oricât de întins, va deveni o cestiune trecătoare, iar
dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i
place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim,
atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia
poporului român.
Rusia
voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un
preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!
Guvernul
rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a rămânea până
în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm
nimic şi nu primim nimic.
Românul care
ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător”.
(Timpul, 10 februarie 1878)
„Pe câtă
vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul.
Căci, după cât dam noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor
naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi
Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin”.
„Drepturile
noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate,
pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvânt de onoarea Rusiei angajata prin
tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu
se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al
nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al
patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea”.
(Mihai Eminescu – Opere) TIMPUL
Puși Dinulescu
ȚOAPE
(Final)
GEORGETA:
Nu se poate! Şi să fie ea, acolo, cu
Sandu!?
MATEI:
Uite toporul! (Îl ia și fuge cu el)
GEORGETA
(urlă):
Matei! (Se aud lovituri de topor în
ușa apartamentuluiu de lângă). Sandu! (Vrea să iasă din casă)
VIORICA
(tăindu-i calea):
Nu ti dușe!
GEORGETA:
Mă duc!
VIORICA:
Nu!
(Se aud bătăi. Urlete. Urlă Matei,
urlă Emilia, urlă Sandu. Apoi, liniște. Matei se-ntoarce răvășit, cu toporul
plin de sânge. Îl aruncă pe podea)
GEORGETA
(se repede la el):
Amândoi?
MATEI:
Gata!
GEORGETA:
Boule!
MATEI:
Întoarce-te la mine!
GEORGETA:
Nici moartă! (Urlă): Sanduleeee!(Iese
în fugă din casă)
MATEI:
Iartă-mă!
VIORICA
(uluită):
Io? (Deodată, foarte practică, dar și
mămoasă): Auzi, bre, du-ti ș-aruncî, Doamni iartî-mî, toporu` ista! Întăi
trebie sî-l ascunzi, mî, bouli! Mî-nțălegi?
Ascunde-l!
MATEI:
Unde? Da-l duc la gunoi!
VIORICA:
La gunoi? Da` fuji, Doamni iartî-mî,
du-ti departi! Șî-l arzi! Șî-l arunși cât mai diparti! Cumperi șî niște benzinî
șî-i dai foc, undiva, diparti, sî-i ardî coada macar! Șî-l îngropi!
MATEI
(plângând):
Unde?
VIORICA:
La dracu! Unde? Fugi!
MATEI
(scoate din sân o sacoșă de plastic
plină cu bani și- o răstoarnă pe jos):
Bani? Hă-hă! Uite banii! I-am furat
de la fondul de rulment! Hă-hă! Vroiam să fug cu Georgeta! Hă-hă!
VIORICA:
Șel mai bini o ramas tușâca, c-o
ramas cu banii!
MATEI
(urlă și dansează pe banii de pe
jos):
Fi-r-ar ai dacului de bani! Numai banii! Atât! Banii!
Unde-s banii? La cine-s banii? De
ce-s la ei? Ce? Eu n-am inimă? N-am suflet? N-am burtă? N-am cap? De ce să n-am
și eu bani? De ce? Că am tot, numai bani n-am! Ba am! Uite banii!
VIORICA:
Lasî banii! Fugi!
MATEI
(din ce în ce mai dezumflat):
Dacă n-ai bani, n-ai nimic! Nici
suflet, nici inimă, nici burtă, nici nimic...Nimic...Un` să fug? (Crescendo): Unde? Unde? Unde? (Urlând):
U-u-nde-e-e-e? (Se prăbușește
plângând,în timp ce Viorica începe să adune
gospodărește banii risipiți și să-i îndese în sacoșă. În timpul acesta
începe să îngâne un bocet de la ea de-acasă. Matei se lasă în genunchi și o
ajută să strângă banii .Îi ia. Se ridică amândoi. Viorica se proptește cu sânii
în el și-l sărută. El lasă să-i cadă banii din mână)
VIORICA
(îi ridică):
Las` c-acu` tot nu-ți mai trebie! Și
sî fași cu ei la pușcărie!? Dă-ni-i mie cî n-am cu șè m-întoarșe-acasî! Îți
urez multî sanatati, cî-i mai bunî di cât toati!
(Îl îmbrățișează scurt și se
îndepărtează rapid, intrând în camera ei. Matei se duce și el spre ieșire,
foarte încet, gârbovit, îmbătrânit parcă dintr-o dată. Viorica iese grăbită din
camera ei, cu geamantanul cu care a venit, îi face, veselă, un semn prietenesc,
cu mâna și iese.Cu un gest obosit, el îi răspunde la salut, deși ea nu mai e
acolo. Se întoarce, culege toporul de pe jos și iese cu el)
George Anca
Ultima canastă
(Ana - Lenuş, Vio – Radu)
L: N-am
nicio valoare.
V: Poate am
eu.
R: Eu nu-mi
strig valorile, nimic,
Voi parcă dansaţi din buric.
A: Dă carte.
R: Am dat.
A: Câte ai?
R: ...
7...8... 9... 10.. 11. Vezi?
A: Ai tras?
R: Am tras
şi am şi dat. Mi-a mâncat zâlele muierea asta.
V: Nevasta
sau canasta?
R: Nu-i mai
povesteşti cum şi-a dat nepotu-tău mic jos chiloţii la muzeu?
A : Ba
ascult manelele ăluia de jos.
L: Mai bine
veneam la voi. Vio se etalează, ai 120,
iei pachetul?
R: Trei cu
două, trei cu două.
V: Nu mă pot
etala, n-am 120 de puncte.
R: Quinta
Kunte.
A: Ai rămas
în urmă. Treci la Dallas.
L: Tânăr şi
neliniştit.
A: Ţăran
împuţit.
R: Vio, taie
pachetul, e ultima carte.
V: Nu tai.
Aştept o carte. Valet.
L: Merci,
Vio.
R: Crimă.
V: Nu mai
joc niciodată.
R: Astea fac
zece mii, au şi patru de 3 roşu.
L: Uitaţi-vă
la televizor cât le aranjez. Avem doar patru mii şi ceva, nu cred ca terminăm.
A: Credeai
că mai lasă filmul? Acum dă pe box.
L: Cassius
Clay, cât a fost el, şi tot nu mai e nimeni, eu ce să mai zic?
R: Da'
tânără te-ai mai vrea.
A: Da.
L: M-a
întrebat nepotu-meu, mic, cum zice ăsta, de ce sunt bătrână. Canaste roşii,
acum pun valori şi fac şi negre, sau te aştept să te lipeşti, Ana?
A: O mână.
V: Eu nu mai
am cu ce face canastă, nu mai sunt cărţi.
R: Tai
pachet, tai la gât, altfel fac urât.
L: 3 negru.
R: Nu mai e
nimic jos, terminaţi, noi la minus. Număraţi-le şi mai vedem pe dracu.
L: 4325
pornirea...
R: Aţi
furat.
L: Că ne-o
chema Ionescu.
R: Las' că
vine Popescu.
A: Chiar, o
mai ajunge?
V: Să joace
în locul meu, că mi s-a luat.
R: M-aş duce
eu să scriu cum aţi furat.
L: N-am
furat.
A: Jucăm
bambilici?
V: Se
zguduie casa.
A: Dansul
manelelor la apogeu.
R: Ca mâna
voastră. Hai Vio, pe ele!
V: Se-nvârte
roata, dj Vasile.
R: Cine face
cărţile?
L: Tu.
R: Nu le-am
făcut eu?
A: Eu le-am
făcut, mi-a spus Lenuş că n-are nicio valoare.
R: Aveţi
fiecare 11? Acum nu mai glumim, nu mai furăm.
A: Tu
vorbeşti? E cineva la uşă.
R: S-o fi
întors de la bal.
A: Simte-te
şi deschide-i.
R: Ăla chiar
fură.
A: Du-te tu
Vio.
V: Vreţi iar
pachetul?
L: Ştii
ceva? Noi nu scriem poezii.
A: O fi
plecat omu'!
R: Aşa v-a
fost planul?
V: Cine,
când a mai dat tot pachetul?
L: Cine mai
bea mastrapoancă?
R: Vino,
Popescule, vino, Ionescule, Vinulescule, Canastescule.
A: Patru
scule, fetelor.
R: Câte-ai
tras?
A: Câte
trebuie, şi pentru treiul roşu.
V: Merci,
Ana.
R: Tot, jos,
în gât. Nu câştigă cine ia tot pachetul. Cine dă în gât, da. Ele luară aproape
cinci mii, acum dublează la minus. Acolo să le ţinem. Numai cu minus la
adversar îţi iese.
L: Ăsta nu e
joc!
A: Iţi
construieşti jocul, nu-l demolezi.
V: Mă duc
să-i deschid lui Popescu?
A: Numărăţi
fleacul.
V: Să-şi
numere el nepotu' ăl mic.
R: Ăl mare,
de la mate, s-a lipit de una de la limbi străine.
A: Minus 665
la noi, scrie, Lenuş.
V: Noi avem
2010.
R: Cnastă,
castelanastă...
V: Toată
lumea castă.
R: Nu şi a
patra sculă.
L: Nu şi
femeile.
R: Acum
numai ele au cuvânt.
V: Pachet.
R: Tu l-ai
dat. Aha, feministelor. Cu Popescu, d'aia să-i daţi drumu'.
L: Au tăcut
manelele!
R: Normal,
nu mai au cuvânt, li l-aţi luat voi, la pachet, Vio vi l-a dat dinandins, să mă
zidiţi pe mine.
L: Unde era
plângerea.
R: Unde n-am
nicio valoare.
A: Tu le-ai
dat.
R: Iar?
A: Mereu.
R: Cumva joc
singur?
L: Doar nu
cu noi.
R: Cu voi
joacă Vio. Toate contra mea, amazoane de Berceni. Chiar dacă batem, Vio,
câştigi tu, eu scriu un vers.
A: O manea.
R: N-a
tăcut?
L: Gazdă
fiind poliţia, se mai aude şi tare, se mai şi tace. Poetica mea e cut, English,
că nu cat pe nimeni în cap, de păduchi, nici pe voi, vampirelor, mă faceţi pe
mine ţăran împuţit, putorilor, curvelor, iartă-mă, Vio, mi-eşti neam.
A: Divorţez.
R: Divorţează.
A:
Divorţează tu.
A: Am
divorţat în sufletul meu, ratatul lui Cărtărescu.
R: Sunteţi
martore. Tai. Ca să nu dai iar pachetul, Vio.
A: Nu mai e
cazul, că suntem gata de data asta cu voi, am terminat eu, ehei, furgace.
R: Nu mă mai
vezi. Câte farfurii mi-ai aruncat în cap, să stau după uşa măruntei colivii,
cap umflat, am palpitaţii, nu vă cunoasc, poate Popescu, molibdenul. Sunaţi
salvarea, să asculte la poliţist, poate nu mor. Fac cărţile. Albe. Joci,
Popescule?
A: Da'
design-ul cine l-a tăiat, de-ai dispărut la copii, în Norvegia. Balada aia din
fiord ţie ţi s-o fi întâmplat şi acum ai pretenţii de divorţ.
L: Aniţa,
dacă n-ai fi basarabeancă şi eu aromâncă, Vio unguroaică, ăsta ar băga ceva în
noi.
V: Mai facem
un joc? E doar un joc. Eu dau, nu tai.
L: Dacă aş
fi sigură că-mi dai măcar o valoare.
A: Cu ăsta
nu se mai poate. Poliţia!
R: Ascultă,
iar, manele, putem şi noi reîncepe.
L: Da' de
ce-a plecat?
A: A fost?
Ionescu al tău unde vocalizează?
L: A cărat
toată ziua pietre din tot Bucurestiul.
V: 665, da?
Şi cu tine...
R: Nu mă
interesează ce-aţi făcut cu Popescu. Nu jucaţi cu mine Maia Morgenstern.
L: Nici nu
ştii de la cine am luat punga asta de aurolac. Îl joacă pe Pristanda.
*
(Intra
Tanda, de la administraţia canastei)
T: Sunt
primul străin, de Anul Nou?
A: Jocker,
bag seamă.
T: Domnii?
L: Cu
investiţiile, cu bolovanii.
T: Vio?
A: Face
cafea pentru cine întreabă.
T: Nu sunt
cu botezul, nici cu mandat.
V: Ia uite
muzicianul, cafea?
T: Canastă?
V: Ce
altceva, dai cărţile?
T: Să
înceapă iar scandalul?
A: Apoi
mormânt.
L: Vasile
Alexandrescu lucra pietre de mormânt şi a întrerupt de l-a ajutat pe Brâncuşi
la Poartă.
T: Luati-vă
cartile.
V: N-am tras
cine cu cine.
T: Poftim,
sunt cu tine, Vio.
L: Vasile
Alexandrescu a fost ambasador la Istanbul.
T: La
Ankara.
V: Ancora.
L: S-a făcut
ancoră petrolierul românesc.
T: A luat
foc.
V: Oho, am
etalarea, să te lipeşti, Tanda, nu jucăm la pachet, nici nu-l dăm, tăiem
T: În
sculptură există tăietura directă.
L: În
canastă, la gât.
T: Fă canasta
la pătrari.
V: Poţi să
şi închizi.
T: Te prea
grăbeşti. Mi-a plăcut cum l-ai sculptat pe Vasile.
V: Mă
pregătesc să lansez o canastă sculpturală, am boală la jocker.
L: La
grădiniţa germană dai o variantă şi pentru copii, nepotul meu...
A: Vio te
vrea model pentru jocker, vecine.
T: Momentan,
nu mai pozez la sculptori femei. Am dat as.
V: Suntem la
50 şi dai as? Am unul singur.
V: Pe mine
să nu contezi.
L: Nu-i
crede, Ana.
A: Da' tu ce
păzeşti?
L: M-a
părăsit norocul.
V: Pot să
termin.
A: Turbaţi
voi. Totdeauna pierd cei ce câştigă primul joc.
T: Când
jucam bridge, eram şi mai atent. O să dispărem şi din distracţia asta.
L: Om juca
într-o comedie.
T: Se
scumpeşte şi râsul. Canastian druggstore.
A: Lenuş, te
dau în gât şi pe tine, ca să-i dăm pe ei, să-i învăţăm minte.
L: Mai
făceam o canastă.
A: Ieşim
câştigaţi scăzându-i la dublu.
L: Nu, că-i
dăm la minus şi se etalează la 15, ne nenorocesc.
V: Aş
sculpta bătaia cu bâte din Ruginoasa.
T: Şi cine
ar fi sacrificat?
V: La noroc.
A: La moacă.
T: Alegeri
nu sculptezi?
L: Am rămas
tot la 50.
A:
Sculptează-ne amnezia.
V: Că
demenţa...
A: O canastă
de demenţe.
T: De
treabă, forward non stop.
L:
Înregistrezi?
T: Numai
audio-video.
V: Tăiaţi
toţi mascurii.
A: Că
transsexualii, nu.
L:
Sculptează o canastă de 500, fără valori, de 300, cu valori.
V: A: Nu mai sculptez, nu mai
joc. Rândul următor, îmi rup un picior.
Radu Sergiu Ruba
SPIRITUL LOCULUI
Locurile
natale, centrul geografic al Europei, altfel spus, ţinutul Sătmarului, şi-au
amintit de mine. De unul de ai săi, va să zică, plecat departe nu de voie, ci
de nevoie. Sătmarul nu se află la mai mult de 40 de kilometri de punctul în
care împăratul Franz-Joseph a plantat borna care să marcheze inima geografică a
continentului. Duera bărbatul, omul unei vieţi. În acelaşi timp era teribil de
încăpăţânat, o fiinţă extrem de posesivă şi geloasă", popă primul război,
piatra asta în jurul căreia se roteşte Europa, a ajuns pe teritoriul
Cehoslovaciei, după al doilea război, a căzut în Uniunea Sovietică, după
războiul rece, în 1991 adică, a nimerit în Ucraina şi acolo se scufundă ea în
anonimat. Sovieticii o mutaseră cu câteva sute de metri mai spre adevărul lor,
zicându-i Monumentul Meridianului, ca şi cum numai longitudinea ar fi bună pe
faţa lumii, nu şi latitudinea. Se află în zona satelor româneşti din Ucraina de
astăzi. Când bântui şi eu prin lume şi sunt întrebat de unde vin cu exactitate,
indic punctul acestui triplex confinium, România-Ucraina-Ungaria, uşor de găsit
pe hartă.
La Satu
Mare, aşadar, s-au gândit scriitorii şi autorităţile să organizeze aniversarea
unui număr destul de solemn al anilor mei pe acest astru. A făcut-o Consiliul
judeţean prin Centrul de promovare şi conservare a culturii tradiţionale
(CPCCT), pe 11 octombrie la Cafeneaua Poesis şi, pe 12, Primăria Ardud la
sediul său, fosta clădire a orfelinatului unde părinţii mei lucrau ca pedagogi
în 1954 când le veneam eu pe cap şi pe lume în ziua de 14 octombrie fix. Pe
atunci, localitatea era comună rurală, dar din 2002, a devenit pe merit oraş.
La Poesis,
lume multă şi diversă. Scriitori, jurnalişti, bibliotecari, profesori,
prietenele mele din copilărie Rita şi Maria, alţi prieteni, rude, foşti colegi,
iubitori de literatură, curioşi atraşi de afişele din oraş şi de mediatizarea
pe toate canalele locale. S-au lansat cu acest prilej romanul Guantanamo, 2018,
şi cel mai recent volum, unul de proză scurtă de anul acesta, Un mic arhipelag,
ambele apărute la Tracus Arte. Impresionante câteva prezenţe : poetul şi
traducătorul Ion Cristofor, aliat de o viaţă, venit de la Cluj, Delia Muntean
şi Monica D. Cândea, afirmate în exegeza literară, sosite de la Baia Mare,
Mircea Florian, cunoscutul interpret de folk şi muzică electronică, întors de
la Bucureşti încă o dată acasă.. A moderat Felician Pop de la CPCCT, iar Robert
Lászlo, Ion Cristofor, George Vulturescu şi George Glodeanu au rostit cuvinte
deosebite. Mi s-a dedicat şi un poem, unul reuşit, semnat şi citit de liceanul
Adrian Lupescu.
Mi s-a
acordat şi mie cuvântul şi am căutat să arăt cum, pentru mine, că vreau sau nu,
că-mi convine au ba, multe se petrec sub puterea spiritului locului. Aşa se
face că modelul conform căruia îmi reprezint eu lumea, după vederea pierdută la
unsprezece ani, pleacă de la priveliştile sătmărene ale copilăriei, înainte de
toate, de la imaginile din Răteşti, satul mărunt vecin cu Ardudul, la sud de
acesta, aşezat între două păduri, străbătut de un râuleţ care nu curge, ci doar
leagă între ele nişte ochiuri largi de apă odihnită, cu dâmburi acoperite de
viţa-de-vie, cu tăpşane năpădite de ierburi, cu o tăietură zisă Şanţul
tancurilor, făcută de nemţi cu gândul de a încurca blindatele ruseşti şi
devenită în timp o baltă lungă plină de papură şi raţe sălbatice şi mai ales cu
dealul în care sunt săpate cramele, lungi şi rotunjite pe dinafară ca nişte
cozonaci din care creşte altă iarbă. Cel puţin aşa era în urmă cu o jumătate de
veac, iar eu imaginea asta am păstrat-o în O vară ce nu mai apune şi în
viziunea mea extinsă asupra întregii zone temperate. Memoria vizuală protejează
şi imaginile urbane captate, predominant cele din Satu Mare, Cluj şi cartierul
bucureştean Floreasca. Oricum, chipul lumii e dominat de amintirea câtorva
aşezări ale judeţului de baştină, bătute bine de la un capăt la altul sau
zărite în treacăt.
Dar de
ţinutul natal credeam că mă voi rupe în 1990, an în care părinţii mei s-au
mutat la Cluj. Simţeam că voi ajunge la Satu Mare doar cu prilejul unor
evenimente, vizitator nostalgic, cu un plus de legitimitate sentimentală faţă
de cei abătuţi prin acele părţi fără să fie de ai locului. Numai că în anul
următor, 1991, spiritul locului şi-a adus aminte de mine. A venit de acolo la
Bucureşti un fluture auriu şi jucăuş care, după alt an de zile, m-a şi luat de
bărbat. Drept care, de atunci încoace, cu soţia mea Nicoleta-Daniela, ajung de
câteva ori pe an în capitala judeţului nord-vestic, la părinţii ei care sunt,
îngereşte vorbind, şi ai mei, într-o casă cu flori, cu pomi şi grădină, pe o
stradă cu nume de poet.
Acum, cu O
vară ce nu mai apune, carte situată, cum spune Radu Paraschivescu, «la
confluenţa dintre istorie, geografie şi biografie», am dus mai departe imaginea
Răteştilor, a Pişcarilor, istoria şi legendele Ardudului. Cartea a fost tradusă
în engleză de un newyorkez şi o californiană, se găseşte pe Amazon, iar pe 24
octombrie, la exact 27 de ani de la căsătoria mea cu Nicoleta, provocată
pesemne de acelaşi spirit al geografiei noastre astrale, romanul va apărea în
traducere italiană la o editură renumită din Bologna. Traducerea în maghiară
este şi ea ca şi finalizată, se caută un editor. Dar romanul a dus o oarecare
campanie pentru a fi publicat şi în portugheză, mai cu seamă că fragmente din
el erau deja traduse. În ultimii ani, cu ţinte culturale, am ajuns la Lisabona în
două rânduri, iar anul trecut, în iunie, chiar am reprezentat România la
Festivalul Noaptea literaturii europene citind acolo în braille din O vară ce
nu mai apune şi recitând un poem în portugheza pe care nu o cunosc, dar textul
îl învăţasem aproape perfect pe dinafară. M-am împrietenit cu această ocazie cu
Rui Zink, cel mai valoros prozator portughez în viaţă alături de Antonio Lobo
Antunes. Rui este un om cu calităţi aparte : apreciază îndată omul şi
scriitura, te citeşte cu har de clarvăzător. A citit romanul meu în engleză şi
i-a plăcut foarte mult. Mi-a spus : « Trebuie să te traducem în portugheză. »
La rândul meu, am vorbit cu doamna Tanţy Ungureanu, lector de limbă română la
Porto care mi-a spus că, dacă voi găsi un editor, dumneaei e dispusă să traducă
întreaga carte, nu numai fragmentele pe care le realizase deja pentru Noaptea
literaturii. Atâta doar că Rui nu găsea, şi-l simţeam că suferă pentru asta,
editor nici în Portugalia, nici în Brazilia. Răspunsul cel mai frecvent era «
nu obişnuim să publicăm est-europeni ». În primăvară însă, primesc de la Rui un
telefon cerându-mi să-i trimit electronic textul românesc al cărţii, fiindcă
are o fostă studentă care doreşte să se afirme în aria traducerilor. A adăugat
că în curând, o săptămână, voi primi un mail de la tânăra cu pricina.
Trece o
lună, mai trec şi şapte zile pe deasupra şi nimic. După cinci săptămâni însă,
citesc în mailul din Portugalia un lucru incredibil: “Domnule Ruba, nu v-am
scris până acum fiindcă mi-aţi provocat un şoc. Nu mi-a venit să cred. V-am
trimis două capitole traduse. Ştiţi, eu recunosc toate locurile descrise de
dumneavoastră, înţeleg limbajul regional, înţeleg pasajele în maghiară, cunosc
de mică, sper că nu mă înşel, şi un personaj din carte, sunt născută în 1987,
în comuna Păuleşti, judeţul Satu Mare. Iată şi numele meu. Am absolvit liceul
Constantin Brâncuşi din S.M.. Tata e maghiar, mama româncă, limbile mele de
cultură sunt româna, portugheza şi engleza, fiindcă la nouăsprezece ani am
ajuns cu părinţii la Lisabona, iar aici am studiat lingvistica şi comunicarea
în portugheză şi engleză, am făcut apoi studii sociale şi m-am implicat în
acţiuni umanitare. Vorbesc bineînţeles curent şi limba maghiară. Iubesc cartea
dv, parcă e ceva din familie, îmi aminteşte de întreaga mea copilărie, vreau
s-o traduc, vă mulţumesc, nici nu ştiţi cât bine mi-aţi făcut scriind-o!”
Acum stau şi
eu să mă întreb ca ameţit: de ce studenta lui Rui Zink nu s-a nimerit să fie
din Constanţa, Suceava, Arad, Craiova, Alba-Iulia sau Chişinău? Cum de s-a
întâmplat ca spiritul locului să mă găsească pornind tocmai de la celălalt
capăt al Europei, de pe malurile fluviului Tejo, de la Almada, un oraş pe
ţărmul de sud al estuarului, aproape de Lisabona. Mai mult, pe 3 octombrie,
primesc de la Almada un mail cu titlul “Habemus librum”. Sătmăreanca mea, care
în vară îmi ceruse un text de prezentare a cărţii la edituri, îmi dă de veste
că o editură, nu din linia întâi, dar activă şi cunoscută, doreşte să înceapă a
publica autori est-europeni şi va iniţia serialul cu O vară ce nu mai apune.
Pentru început, va tipări 500 de exemplare, cu 14 euro bucata.
La Cafeneaua
Poesis, am încheiat cu o doar aparentă istorie mondenă. Adusesem sticle de vin
alb şi roşu sub eticheta Dealurile Sătmarului, cu precizarea sursei, Crama
Răteşti. Până nu demult, soiul se numea Dealurile Răteştilor. Şi am povestit că
plantaţia uriaşă de la Răteşti, Ardud, Gerăuşa, a fost iniţiată în 1967 când
tatăl meu era primar la Răteşti şi a avut şi el, chiar dacă proiectul nu i-a
aparţinut, contribuţia sa la lucrările de atunci. S-a format Asociaţia
intercoooperatistă Răteşti care producea un foarte bun vin alb, parfumat, până
prin primii ani de după Revoluţie. În aceiaşi ani, admirabila plantaţie a fost
devastată de localnici şi de privatizări aiuritoare. Dar au apărut doi
investitori care au refăcut cultura viţei-de-vie, în mare, pe aceleaşi
suprafeţe. Nu numai că au resădit viţa, dar o îngrijesc ca la carte şi au
început de ani buni să producă serios la Crama Răteşti. Adică acolo unde în
copilărie, mi se turna şi mie câte un pahar de vin, poate două, dar cu adaos de
bicarbonat de sodiu ca să facă spumă multă şi să nu-l ia pe băiat alcoolul la
vale. Cramele din dealurile Răteştilor şi viţa plantată de tata au devenit atât
de actuale în paharele participanţilor la evenimentul de la Poesis, încât toată
lumea a înţeles ce înseamnă cu adevărat spiritul locului.
P.S. Pe 12
octombrie, data descoperirii Americii şi ziua altui Cristofor, unul Columb,, la
Ardud, în clădirea în care altădată părinţii mei, ca pedagogi, se îngrijeau de
educaţia orfanilor, Felician Pop, director adjunct al CPCCT, s-a întrecut pe
sine în ceea ce a spus cu exactitate şi ingeniu despre Guantanamo şi Un mic
arhipelag. Iar un consilier local mi-a înmânat, în numele primarului Ovidiu Duma,
diploma şi alte însemne de cetăţean de onoare al oraşului, aşezare întemeiată
în 1215 şi care era să-i dea lumii un papă la începutul secolului XVI. Am
întrebat-o pe Nicoleta dacă va reuşi să convieţuiască de acum înainte cu un
cetăţean de onoare. A surâs cu încredere.
Dragulanescu Nicolae
DIN INTELEPCIUNEA INDIANA
Ceea ce spun bătrânii este la început
acru, mai târziu însă dulce.
Un om înțelept în lume, dar un nimeni
acasă!
Cine trăiește în apă să nu aibă
crocodilii dușmani.
Adevărurile sunt valabile și fără
dovezi.
Mama și patria sunt mai importante
decât cerul.
Poate corbul să devină o barză prin
scăldat?
Educația copilăriei este ca literele
din inscripțiile din piatră.
Maimuța sălbatică nu numai că se
distruge pe ea îsăși, ci distruge întreaga grădină.
Fie că numești cobra „Cobră” sau
„d-nă Cobră”, ea tot te va mușca.
Nu vinde peștele care mai plutește în
lac.
Cel care nu poate dansa să nu dea
vina pe ringul de dans.
Nori care tună rar aduc ploaie.
Doar peștele mort plutește cu râul.
Cine vorbește mult are mai puțin timp
să gândească.
Adultul acordă atenție faptelor,
copilul dragostei.
Cuvintele sunt fiicele pământului și
faptele fiii cerului.
A-l căuta pe Dumnezeu este o insultă
către Dumnezeu, deoarece îi neagă omniprezența.
Numai ignorantul devine rău.
Înțeleptul înțelege.
Gheorghita Toma
Observații 102
Niciodată
nefericirea nu vine singură. Este însoțită mereu de regrete și spaimă.
Nefericirea face parte din specia durerilor cronice. Nu te omoară, dar te
macină cu încetul. Și te face în timp să renunți la tot mai multe lucruri.
Cuibărește în tine blazarea și placiditatea. Astfel, fără să-ți dai seama, în
creierul tău se instaurează mentalitatea învinsului.
Într-un fel
sau altul, însă, orice om este un învins. Doar că nu a înțeles încă asta. E
singurul lucru care face diferența dintre cel care se știe și cel care nu se
știe un pierzător. Căci, până la urmă, pe cine îl așteaptă marea sărbătoare cu
mese întinse, lăute, dansuri si focuri de artificii?
A, da! Era
să uit! Sunt destul de mulți oameni care trăiesc bine, optimist, sănătos și
până la adânci bătrâneți. Ca să cunoască de la un moment dat umilitoarea
neputință a decrepitudinii. Urmată inevitabil de aceeași moarte la care nu s-au
gândit niciodată că va veni. Nu înainte, însă, de lunga agonie a senilității
sau, în schimb, lungile travalii anterioare acceptării că anii au trecut, că
multe lucruri s-au pierdut, că viața nu mai este cântecul pe care parcă ieri îl
fredonau cu atâta plăcere și bucurie.
Dar,
desigur. Voi, fericiților - voi ce deveniți irascibili ori de câte ori vine
cineva care să spună că suntem cu toții în aceeași barcă menită a se scufunda;
voi, optimiștilor, care aparent nu ați aflat că există durere și există lacrimi
ce ard, și există pierdere a oamenilor - voi, așadar, oameni care vă mândriți
cu respectul si dragostea pentru viață, să nu întârziați în a apuca piatra și-a
arunca plini de infatuare în mesagerul care vă aduce vești atât de stranii, incredibile.
Voi să
rămâneți convinși că știți cel mai bine cum trebuie să fie și să-și trăiască
viața un om. Să rămâneți impresionați de măreția luptelor personale și
înțelepciunea de care ați dat dovadă în descoperirea și urmarea neabătută a
acelui sens al vieții voastre. Fiți gata oricând să dați sfaturi, să știți voi
mai bine care sunt problemele oricărui om și care ar fi soluțiile de rezolvare
a acelor probleme.
Să nu fiți
zgârciți în a ocărî pe cel care îndrăznește să fie nefericit. Aveți tot dreptul
să vă simțiți ofensați de oricine care suferă. Că, nu-i așa?, ajunge să
spuneți: fă cum spun eu și lumea întreagă va deveni paradis. Și nu uitați!
Trebuie neapărat să folosiți cât mai mult cuvintele iubire, vise, speranțe și
altele de aceeași nuanță. Eventual, aveți îndreptățirea de a considera că omul
acela doborât este așa cauză a inferiorității lui în comparație cu voi care
sunteti inteligenți, cu diplome importante, funcții și statuturi sociale
meritate. Cam atât. Deoarece, după scurta atenție acordată întâmplării că
minunata voastră viață a întrezărit umbra ce întunecă existența cuiva, voi
imediat vă întoarceți la confortul și desfătările de zi cu zi. Și e normal să
uitați repede mica pată ce imaculase vag rozul realității în care trăiți.
Este o
filosofie și aceasta. A nu crede și a nu înțelege durerile unui om. O filosofie
mare. Genul de filosofie care îi face pe foarte mulți să ofere din belsug vorbe
deșarte omului aflat pe sfârșite. Când ar fi mai drept să i se ofere o demnă
tăcere.
M-am
întrebat de multe ori. Neștiind care sunt vorbele ce mângâie, de ce fac oamenii
zgomot? Dacă nu pot să șteargă lacrimile din ochii unui om, de ce nu pleacă
oamenii mai departe de cel care plânge? Să-i ofere măcar momentul de a rămâne
doar el cu el însuși.
Dar nu se
întâmplă așa. Oamenii se adună și fac repede un circ din omul necăjit. Și se
formează tabere, opinii în dispută, care mai de care își descoperă brusc mari
și importante motive de a fi considerat exemplu de reușită.
Ai crede că
oamenii nu au altă nefericire decât aceasta că întâlnesc prea puțini oameni
supărați pe care să-i judece. Dacă vei spune lumii că nu ai mâini și picioare,
fii sigur că o mie de voci îți vor servi tot atâtea citate interesante. Mai
mult decât asta. Vei descoperi că oamenii din jurul tău sunt geniali, buni,
frumoși, morali, entuziaști etc., iar tu cu eșecurile și a ta prăpastie pe
marginea căreia stai, iată, ai venit să strici armonia și sensurile
universului. Prin urmare, vei fi văzut ca un dușman, criticat aspru și sfătuit
cu insistență.
Vedeți? De
aceea nefericirea nu vine singură niciodată. Ci este însoțită de fuga în
singuratate. Și este însoțită de prăbușire a minții în nebunie sau, mai rar,
sclipire de geniu.
Ea lovește
temporar sau lovește strecurându-se tiptil și făcându-și casă în sufletul tău.
Uneori din motive reale, implacabile. Alteori din motive exagerate. Si doare.
Arde și pustiește suflete.
Dar oamenii,
oamenii nu au timp să se înțeleagă și să-i înțeleagă pe oameni. Oamenii au
fiecare o insulă a lor pe care o numesc fericire. Iar marele ocean al omenirii
este mereu supus diverselor cataclisme care distrug multe insule. Astfel că
naufragiați după naufragiați ajung să rătăcească nebun prin această goală
vastitate a valurilor vieții.
Vasile Nanea
O idee
La meciul de
fotbal cu Norvegia, publicul spectator a fost format din 30.000 de copii sub 14
ani, din toată țara, ca urmare a sancțiunii UEFA în urma celor petrecute la
meciul cu Spania, când s-au produs scene huliganice de proporții.
Copiii s-au
comportat civilizat, au scandat de nenumărate ori „Hai România!”, au cântat
imnul țării, au fluturat mereu stegulețe tricolore, s-au vopsit pe obraji cu
cele trei culori românești, oferind la rândul lor un spectacol în tribune de
toată frumusețea.
Nu știu cât
durează sancțiunea UEFA, dar această experiență ar trebui repetată, cred eu,
chiar în lipsa unor pedepse ca cea invocată aici.
A învăța să
ții cu echipa ta, cu țara ta, nu se predă la nicio oră de dirigenție, din
păcate, dar pe un stadion, într-o atmosferă total relaxantă, cu un număr uriaș
de copii, se poate realiza acest lucru de-a dreptul incredibil.
Dintre
acești copii, după mai multe asemenea împrejurări, se pot ridica românii de
mâine care să-și iubească țara, să facă ceva aici, să construiască ceva acasă,
nu doar în străinătate după ce au luat drumul bejeniei...
Merg cu
gândul mai departe și spun așa: dacă aș fi parlamentar, oricum nu pesedist, aș
propune o lege specială pentru acești micuți în care accesul pe stadioane cu
importante manifestări sportive să fie permis, de exemplu, o dată pe lună,
desigur în mod gratuit.
Nu mai pun
la socoteală câți copii s-ar îndrepta către ramurile sportive, aducând mai
multă sănătate în trupul obosit al nației din care facem parte.
Iată o
posibilă investiție inteligentă în educație, care nu necesită nici eforturi,
dar nici bani, aș zice. Oare greșesc?
P. S.
Organele de ordine, la fel de numeroase ca în cazul adulților, printre care se
găsesc mereu huligani, le-au confiscat copiilor merele și sandvișurile din
dotare, puse cu grijă de părinții de rigoare. Suntem încă conduși de pesediști
cu puțină minte, care au gândit că acești copii civilizați se vor purta ca
niște derbedei și vor arunca cu merele lor pe terenul de joc, în cazul unei
înfrângeri a echipei naționale.
Degradant,
jenant, oripilant!
Sandeep Sh
Arz hai .......
Umeed na thi.....usne kuchh aisa
kiya..!!!
Pehle humdum kaha.....Fir kinara
kiya..!!!
Shikwa nahi.....gar muskara kar
alwida keh gayi hoti..!!
Kasak bus itni .....kaash usne badgoi
na ki hoti...!!!
Man bhar gaya thaa.....sifar ek baar
keh diya hota...!!
Chuchap chale jaata......Usne
katl-e-gairat to na kiya hota....!!!!
Na maaf karunga jindgi bhar
use.....!!!
Khudaya.....wo jahan, jaise, jinke
saath hai khush rahe...!!
Kaash usne ..thodi to samajhdaari
dikhai hoti...!!!
To aaj is kadwahat ke badle .. kuchh
yaaden rahi hoti...!!
This is my love.
He didn't expect..... she did
something like this..!!!
First where did you say..... then I
did it..!!!
Don't have complaints..... if you
have smiled and said..!!
I wish she had not done so much.....
My heart was filled..... I would have
said it once...!!
He would have gone away...... she
would not have done the murder of the night....!!!!
I will not forgive her whole
life.....!!!
Happiness..... may the world be happy
as those who are with you...!!
I wish she had shown a little bit.
So today, I would have been some
memories today..
Ecaterina Petrescu Botoncea
Hamacul crengilor
Lungă-i tăcerea singurătății...
neliniște caldă,
izvorâtă din pupila nopții,
e toamnă...greierii dorm,
din sfori eu trag stelele de sub
nori,
hamacul crengilor e moale,
obrazul pe care picură timpul, mă
doare,
șoptește-mi un pic, printre frunze
uscate,
de dragoste...
dar nu de cea înzorzonată
în cuvinte uitate,
te zăresc lună, întinsă lasciv peste
viață,
nu te preface că nu mă auzi,
îmi vreau înapoi o dragoste albă,
subțire, ca firul de ață,
lumină în rouă și rouă în iarbă,
îmi cer înapoi o dimineață...
fâșâie frunzele sub umbrele tale,
miriapod pe pământ și în duh
umblătoare,
prin cercuri alunec, mă pierd și mă
caut,
abis colosal, timp fără soartă,
redă-mi, regino, copilul plăpând,
răpit de tine 'ntr-o noapte,
secundă albastră, învinsă și moartă,
cu cerul...când cerul.. avea
sfinți...
bulgări rotunzi și timizi,
înșirați cât nisipul, sub soare,
îi străluceai în râuri,
îi legănai în coji de nucă pe mare...
o lume de îngeri cuminți...
fii bună, stăpână, în astă noapte
îți dau regatul și visele toate
pentru clipa aceea de puritate...
lângă sfinții părinți...
Octavian Soviany
Stă un om sălbatic
Așezat sub pin
„Dă-mi să trag din pipă
Și mie puțin.
Pe a mea spinare
Arde-o lumânare
Isprăvindu-mi iute
Țeasta de scalpat
Mocasinii-și scoate
Suflu-Înghețat
Pe când fac u-u
Marii Manittu
Dar pe-al dumitale
Plaur Robinson
Văd că-n pini sălbatici
Cresc urechi de om”
La fantoșa asta
Vulpe-i e nevasta
Și s-a dat neghiobul
Singurel de gol
Pescuind în Tigru
Știuci pentru rasol
Îngere cu scai
L-a gonit din rai.
„Să nu-mi iei nepoate
Snoavele în vânt
Palidelor Fețe
Masă mare dând
Pneuma divină
M-a făcut azimă”
Avea-n cap ca Moise
Coarne mari de ren
/L-am văzut țin minte
La est de Eden/
Acel om sălbatic
Cu păr roșiatic
Aurel Buricea
CONFESIUNE
născut în provincia de farmec trist
dascăl de suflete am fost uneori
în zori de iubire am cultivat candori
mi - am trăit drama vieții că un
artist
///
ateii mi - au vrut credința în
sertare
inima.- i har din harul lui Iisus
cu viața mea aspră fericit am pus
de veghe firea la sfintele altare
///
de- mi plânge-n sat umbra lunii pe
umeri
icoană - n lacrimi chipul mamei la
geam
cade - n vecie că frunza de pe ram
.///
cât timp ne desparte nu pot sa- l
număr
un singur lucru cred și tare aș vrea
să locuim în veci pe aceeași stea
Norica Isac
n-a spus nimic niciodată
și n-a spus nimic niciodată
în care lumină se încălzea...
un șal alb de împrumut aruncat peste
umeri
o lumânare arsă în unghii
o carte ascunsă-n încrucișarea
brațelor
ploaia și prăbușirea ploii peste
pădurea înaltă
fereastra din casă - fereastra de
afară
odaia, scenă a unui act poematic în
desfășurare
viața vie a unui poem într-un alt
poem
pelicula tăiată - stop cadru sub
reflectorul cerului:
-nu trezi poemul în lumea aceasta
unde ploaia cade amară dintr-o gură străină, c o p i l ă! au strigat deschizând
ușa cu groază mama și tata.
șalul a fost pus la loc în lada de
zestre
c o p i l a a ieșit cu poemul din
casă și a coborât între oameni
tata a plecat preatimpuriu pe dealul
strămoșilor
mama a rămas răstignită în ușorii
ușii
nu intră nimeni în casă
pe prag se preling din odaie poeme
scrise pe geam de un deget mic și
subțire
într-un colț a rămas desenat gâtul
poetului
mut ca o lebădă
peste pădurea înaltă de-atunci tot
mai trec
"nori cu ugerele pline. și
plouă..."
Ion Iancu Vale
NECESARA SOSIRE
Vin de departe iubito
cu suflet plapând și trupul flamând
dintr-un univers,
d-abia născut, sosesc,
unde am rătăcit fără busolă și hartă,
negăsindu-te la nici o poartă,
neaflându-te în nici o soartă.
O, au trecut atâția ani nelumină
de când nu te mai știu,
tâmplă firavă de cer albăstriu,
de aceea vreau acum
tot o gura să fiu,
palmele mele să aibe gură,
umeri mei gură să poarte,
călcâile mele gură să fie,
să nu obosesc devorându-te.
Vin de departe iubito
dintr-un univers
d-abia născut, sosesc.
Sunt mulți ani nelumină de când,
obsedantă te port
ca pe moarte în gând.
Cadar Katalin
nu sunt femeia care să poarte
rochii
de mătase,
să o dezbraci
pentru plăcerea demonilor
ascunși în mintea ta,
noaptea
mușcându-i din trup
cu sălbătăcia ochilor flămânzi
și nici pantofi cu tocuri înalte nu
port,
ca să-ți străpung
beția simțirilor,
precum o curtezană
dintr-un regat.
sunt tremurul unui gând,
...plânsul ploii în miezul nopții,
...un vis fără glas,
...o notă sub arcușul unei viori
dezacordate
și încă sunt mult mai mult decât nu
sunt.
Sunt mult mai mult decât nu sunt
Gina Zaharia
Mă zidești câte-un pic
.
Suntem doi călători pe un munte de
gheață,
Eu port lanțuri în piept, tu fuioare
de ceață,
Poposim deseori într-un cuib de
culori,
Inventăm jocuri seci și, mai nou,
închisori.
.
Când ninsoarea începe prin cercuri să
sape,
Ne oprim într-un gând lângă margini
de ape;
Tu începi să zidești (mă zidești
câte-un pic),
Dar în templul-ateu sunt un gram de
nimic.
.
Pașii noștri adună morgane pe drum,
În peșteri ascundem universul
de-acum,
Soli de ieri rătăciți în vitralii
deșarte,
Pe când timpul ne strigă cu tonuri de
noapte:
.
Sunteți orbi, nu vedeți că zidiți în
zadar,
Crezul vostru e strâmb, poate fi un
hotar
Între zorii ce pasc peste-o lume de
ger
Și cei triști care mor înghițiți de
mister?!
Mos Nelutzu G
October 14, 2018 · Nostalgie
Va cădea
fapta prezentului
în albia trecutului.
Apa-i va lua strigătul.
Norul
Îngeri tropăie deasupra-i,
El,cuib de lebede.
În deşert
De-i vânt,
nisipul acoperă vederea.
De nu-i, soarele orbeşte.
Drumul
Nu-i loc de-ntors.
Îngust, doar înainte
poartă cu tot ce e
în urmă.
Lora Levitchi
CALEA SUFLETULUI
Si dac-ai
sti cat spinii dor/ Cand negura din lume face-nconjor/Luptand s-acopere in
valu-i muritor/ Si rau si ram si tot divinu-nnaltator.
Si dac-ai
sti cat esti de adormit/ Cand viata ca fir ros de ganduri si fapte otravit/
Te-nvaluie pe gat, pe piept si pe picioare/ Si din lastar frumos si dulce la
privit/ Ajungi un fedeles legat la suflet si la gura...
Si dac-ai
sti cat de mult D-zeu te-nnobilat ,
In dragostea
Lui pentru tine, te-nfloreste repetat/ In zorii zilei cand soarele-l privesti
c-apare din neant/ Cu fruntea-ti plina-n roua esti dornic sa traiesti
neincetat.
Si dac-ai
sti cat rau iti faci atuncea cand dezbini/
Pe mama
de-al sau prunc, pe fiu si fiica de parintii dati divini/ Manipuland si mult
cercand a progresa, pe treptele spre iad, pavate-n buruieni si spini/Te-ai
lepada de maleficitatea-ti ce iti condamna sufletul la neputinta de a
evolua/Ca-l lasi acoperit in veninul fierii multor cerberi, ce-s criminali
sadea.
Si dac-ai
sti ce mult te uratesti cand ai putea sa fii frumos/ Din trandafirul cel
splendit, vietuitor pe largi taramuri umbrite-n chiparosi/ Inconstient te
lepezi, de proaspete, burgunduri catifele, te usti, nu te ridici de jos/ Desi
samanta de divin o ai in tine, e-ncondeiata in radacina-ti impatimita si
putrezita-ti pan' la os.
Si dac-ai
sti c-a vietii carte spre inflorire-i una/ Si n-are treaba cu hada lupta
pentru-acumulare si omorarea aproapelui spre propria-ti inaltare/ Te-ai lepada
de smoala humei in care radacinile din lacomie ti-ai infipt/ Si ai trezi
divinu-n tine, urmand nu legi corupte umane si sovine, ci calea Creatorului
ce-n puritate si lumina absoluta din chipul Lui te-a zamislit.
Adrian Bucurescu
Lacrimile omizilor
înșurubează un drug de ceață
în măruntaiele câmpiei.
Broaștele și boii-bălții au tăcut.
Doar un clopot mai bate
departe, la templul de tămâie.
Ca niște nuci secetoase au secat
inimile celor prinși pe câmp.
Ca negara în leagănul vântului
foșnesc cerceii la urechile
Malinconiei.
Pâlpâie un sfeșnic în cearcănul
cerului.
Un somn fără somn sare pe lac
drept în vârșa de argint a Lunii.
Din botul unei bărci bătrâne
țâșnește un sânge gros și împuțit
de parcă o groază de iluzii au
pocnit.
Totu-i trist, totu-i părăginit.
Degeaba miaună speranțele tărcate
cu lumânări aprinse la căpătâi.
Prin frunzele ciuruite ale duzilor
se preling lacrimile omizilor.
*
O întâmplare-ntâmplătoare
Ce s-a-ntâmplat din întâmplare
Un corb da chix și sta pe pisc,
Având un mândru pix în plisc.
- Băi frate-miu, - zicea o cioară -
Rău mai era cu călimară
Și chiu și vai prin buzunări,
Cu brânza-n cui, fără țigări.
Azi are lumea internet
Și-și pune prin odăi parchet,
De parc-ar fi toți procurori!
Vezi Copșa Mică și-apoi mori!
Să mori de râs, că e mai bine
Decât să râdă ei de tine!
Eu nu știu, zău, că nu-s ca ei,
Să cerce cei ce cer cercei!
Tu știi că știu că știuca-i pește
Și scumpul mai mult păgubește,
Dar banul e un nume rar
Și se cam pierde-n numerar,
Și-o barză brează face zarvă
Pe-o varză, unde stă o larvă.
Dar larva, fiind de la țară,
Barza o dă din varză-afară.
Morala:
Proletari din toate
țările, uniți-vă!
Marilena Apostu
PÂNĂ CÂND ÎNTUNERICUL
ÎȘI PIERDE TOATE FRUNZELE
O ceață se înghesuie la fereastră,
e liniște. Somnul se apleacă peste
cuvintele-mi însingurate.
Uneori am două mâini stângi, fiecare
dintre ele au fost ocupate cu felii de joc trăite în dimineți pe neașteptate.
Acum e tare frig în amintiri. Urme pe
asfalt lângă așteptarea cusută pe degete au adormit. Linii din palmă și tâmpla
te așteaptă până când întunericul își pierde toate frunzele.
Teama și pâinea dospită împrăștie
culori în fiecare dimineață.
Prin vene curg litere arse, tălpi
însetate de mișcare caută respirații grăbite.
Ne-am iubit o singură dată și atunci
într-o altă limbă care n-a existat.
Liniștea se strecoară în ceasornicul
ce și-a pierdut cumpătul. Ca într-o zadarnică închinare oasele au început să se
teamă de cerul adormit în mărăcinii aruncați la întâmplare.
Scotnotis Luminița
exişti şi mi-e bine
sămânţă divină în rana ta acidă
o formă de îngropată inimă
în harul flăcării
blestem ridicat împotriva
înlănţuitelor strigăte
de acolo
o pace sigură curge
ca frigul în oasele ostenite de viaţă
din streşini de stele
dând orbilor lumină
în cioburi de suflet spart
mi-am plătit considerabil furiile şi
mila
acum merit să-mi încălzeşti iernile
vibrând întors de luciul apelor
înc-un zbor deasupra aşteptărilor
o formă inegală de suflet restant
pentru buna mea îndrăzneală de-a te
şti
exişti si mi-e bine
Gavril Iosif Sinai
mai pun de rugă
mai mult decât soarele la amiază
încălzești și topești inima rece ca
piatra
te scufunzi după noi
ticăie-n șoapte somnul dulce
la nunta morții îmbătrânite
ceasul e o față de demon
un ochi în moaca de oțel
solicită vedere în orizontul cenușiu
prind de mână
un înger atunci când sună
grăbit mă trezesc la un pas de
rugăciunea
plecată spre scara lui iacob
o trag de umeri mă lupt disperat
o țin de picioare mă zbat nu mă las
se moare în viață mai bine
decât capul ascuns al unui călău
dezvrăjită din mine
o rugă ce știu
cuibărit lângă piept
îi stau în rostire
primul cui am cercat
ehei... coboară un înger
mai ai de urcat
Nicolae Tzone
DACĂ TE CERE DE VERS O
MIREASĂ
DACĂ DE SARE TE CERE
CREIERUL LUI DUMNEZEU
dacă te cere de vers o mireasă
dacă te cere de bărbat o metaforă
dacă te vor
de amant accentul ritmul timbrul
perfecte
dacă ploaia începe din dreptul
nasului bărbiei pleoapelor tale
dacă virgula naşte pruncul punctului
şi mai ales dacă pruncul punctului
devine
voinic şi vijelios cît ai clipi
cît ai respira o singură dată
să scriem un poem ingenios şi
binevoitor
despre toate aceste simpatice
grave-ntîmplări
să batem vîntul cu pumnii fragili
din zgîrciuri nervi şi vinişoare fine
în piept
să-nghiţim potcoavele armăsarilor
tineri
focoşi deodată cu ţărîna gustoasă
dintre pliurile metalului lustruit
de drumuri şi ierburi
să ne suim în copaci şi să strigăm
inflamaţi cucurigu rigu gu
să păşim cu rădăcinile lor
transformate
în picioare de carne
din zare în zare
să facem focul în litere care nu
există
decît adînc scufundate în ţeasta lui
dumnezeu
să ne batem apoi nu în săbii nu în
suliţe lungi
nu în pietre ori bolovani
ci în flăcările din mijlocul
literelor
cu limbile nesfîrşite delicios
colorate
*
versurile mele sînt bune pentru
ziduri
ziduri pentru ziduri ziduri din
ziduri
nu altceva ziduri în ziduri
ziduri deasupra de ziduri ziduri
dedesubt
de ziduri
versurile mele sînt cele mai bune
ziduri
dintre zidurile reale ori imaginare
versurile mele fluieră ziduri
versurile mele înghit ziduri vomită
ziduri
urinează ziduri
zidurile de versuri sînt memoria mea
zidurile de litere din pană de aripă
de pasăre zburătoare ori din seu de
piele de bou
sînt şi creierul meu şi pojghiţa
creierului meu
versurile din ziduri sînt surorile
epileptice
ale zidurilor din versuri
zidurile scriu cu omoplaţii frigului
poeme sucite
versurile răzvrătite scriu ziduri
cu măduva silabelor lor
cimentul din oase de vers este
ca şi săgeata din călcîiul lui ahile
nemuritor şi curgător şi perseverent
între
degetele secolelor
*
dacă te cere de viaţă mortulbărbat
cel mai frumos din emisfera nordică
poate chiar şi din cea sudică
dacă te cere de mort viaţa cu cele
mai teribile
mai sclipitoare mai tremurătoare
pulpe şi ţîţe
dacă te cere de albină mierea din
stupuri
stupurile din poiene şi din poeme în
floare
dacă te cere de miere limba lui
dumnezeu
şi dacă de sare te cere creierul lui
dumnezeu
ce e mai bine să te naşti în fine
de-adevăratelea
ori tot de-adevăratelea
să rămîi ascuns şi necunoscut
umil bob de nisip în deşertul sahara
*
sufletul poemei stă ca un vultur pe
creasta muntelui
şi numără norii numără ploile
viitoare picătură cu picătură
ori ninsorile de mîine poimîine
fulg de zăpadă cu fulg de zăpadă
sufletul poemei aşa cam în jurul
prînzului
începe să alerge din creastă de munte
în creastă de munte numărînd celulele
fiecărui milimetru de piatră
sufletul poemei pe la ora patru după
amiaza
se retrage pe poienele muntelui
gravide
cu puişori de fire de iarbă
şi la umbra propriei umbre îşi face
cuib
şi slobozeşte în el ouă cu miezul şi
coaja
din puf de metafore miraculoase
şi se-aşază poate chiar pentru
veacuri
la clocit la veghere
precum vechile piramide ale nilului
şi-ale egiptului
*
beau ca şi cum apă aş bea laptele
muntelui
pe care împăratul muntelui şi
împărăteasa
muntelui îl mulg direct în clepsidra
poemului
încă neimaginat încă nenăscut
în vreo minte de muritor
de fapt de ţîţa muntelui m-agăţ cu
limba
şi cu dinţii şi cu laptele lui mă
îmbăt
ca şi cum mi-aş turna cu o pîlnie
înfiorător de mare în coşul pieptului
şi-n punga nesfîrşită a stomacului
cel mai bun whisky
cea mai înverşunată licoare
beau ca şi cum apă aş bea amintirile
muntelui
şi ploile şi zăpezile muntelui
*
arborele musafir e o pătrime alb o
pătrime verde
o pătrime negru o pătrime galben
şi intră nestingherit pe geam după
ce-l deschide
cu vîrful îndrăzneţ şi viril
arborele musafir e foarte obosit şi e
mort de sete
bea acum priviţi poeme
din creierul meu cu scorburile lungi
şi iscoditoare
căptuşite cu platină
pînă i se sting şi oboseala şi setea
arborele musafir e complet albastru
pe dedesubt
pe sub coaja albă ca laptele
arborele musafir ştie limba română
pînă-n străfunduri
pe dinafară pe dinăuntru
de jos în sus şi chiar de sus în jos
şi chiar de la dreapta la stînga
şi de la stînga la dreapta
arborele musafir este şi pelerină de
ploaie
şi cer care azvîrle pe pămînt cu
potop
de apă cu tunete şi fulgere
arborele musafir este în fine
cel mai bun lemn de sicriu
numai între pereţii din scîndura
ţesută din el
trupul poetului şi trupul poemului
putrezesc
întotdeauna pînă la capăt
Cristi Neacsu
O mie de nopți și o mie
de zile, plus una
i) 7 minute, aprilie 20
Încă îmi brăzdau vechile temeri toate
adierile reci,
Dar eram en retard, mă grăbeam foarte
mult..
Tot am întârzâiat, cam 7 minute,
într-un aprilie 20,
Și mi-aduc aminte că-n taxi tăceam în
tumult
Ca o volbură cu reproșuri
instantanee, fără glasuri,
Ca o vinovăție fără margini.. Iar
cele nesfinte
Și aspre cuvinte îmi oblojeau
penitența cu ștrasuri;
Sunt doar 7 minute, sunt prea multe
cuvinte..
Îmi certam eul admirându-i în
plexiglas, norii albi,
Te cerți degeaba, cumetre, poate e
tot în parc
Și n-a plecat ca un arc.. Straniu,
trandafirii cudalbi
Visau sărutul ploii în giratoriul
verde, în țarc..
(Așa-i imaginam stresat la semaforul
traumatizant)
Și totuși, cumetre, eu nu cred că o
să îi plouă,
Ce idei stupide, combini metafore în
sensul volant
Când poți asculta răsăritul dimineții
în rouă ?
7 minute, aprilie 20.
Anul, nu mai contează, vechiul meu
Galaxy era mai precis decât timpul.
Îl iubeam, negreșit.
Pe el, cu timpul lui inodor, cu
spațiile lui fără timp, incolore, intercalându-mă.
Ce idee stupidă, să visezi în
întârzâiere încă de la prima întâlnire (posibil romantică) preocupat prea
abstract de o prea ipotetică ploaie peste trandafirii alb-roșii dintr-un
oarecare scuar verde împlătoșând asfaltul unui giratoriu oarecare, fix în fața
acelui parc, el însuși, parcul.. fix locația unui posibil romantism cu un
probabil dramatism, generat tocmai de prea absurda reverie, într-o indolență
atemporală !?
-Sunt doar 7 minute, maestre.. Cu
siguranță, n-a plecat, este undeva, pe o bancă..
Cu trupul pe jumătate în afara
mașinii i-am zâmbit taximetristului ca un nătâng cu aspirații contorsioniste ;
încercam sa redevin teluric, să mă respir în norii neplouați.
Trandafirii ăia...
Ce știi tu amigo, ne-am cunoscut pe Facebook,
totul este virtual, chiar și acum.
Am impresia că exist în abstracții,
am senzația că am un fel de vis, o iluzie optică.
Poate că invitata mea nici nu există
în realitate.
-Cât mă costă, șefu', că nu văd
aparatul.
-9 lei și 10 bani. A fost o cursă
scurtă, maestre. Puteați veni pe jos, lejer, dacă..
Dacă..
Ce știi tu, my friend.. și viața este
tot o cursă scurtă.
Oricum, întotdeauna timpul găsește
scuze convenabile ; el nu suportă condiționări.
-Ok, ia 20 de franci și păstrează
restul. Sunt superstițios.
Era un fel de ofrandă pentru
îmbunarea zeilor Timpului.
Poate nu mai conta, dar oamenilor le
plac sacrificiile inutile, au satisfacția sinelui.
-Și, cu divorțul meu, v-am povestit
puțin.. Credeți că mă puteți ajuta ?
-Nu am timp, aaa.. Asta știai. Pleonasm.
Scuze, acum n-am nicio carte de vizită.
-Păi.. E și normal, nu ?
Mda, ar fi fost culmea, să merg la o
întâlnire posibil romantică iar in buzunar să îmi atârne port-visitul. I-am
dictat numărul meu de telefon, cu viteza luminii. El tasta.
-Îmi dai un sms, îmi scrii pe scurt :
sunt.. A, apropos, eu sunt Cristi.
-Bogdan, maestre. Eu sunt Bogdan.
I-am făcut semn că am priceput, l-am
salutat pivotând rapid spre piticii străjuindu-mi intrarea parcului și-n
penumbra ochilor i-am observat salutul complice zâmbitor.
Îmi arăta prin gesturi că îmi urează
noroc.
-Să fie, frate.. să fie.
Am aruncat bonul fiscal în primul coș
de gunoi din dreapta porților de la intrare, și..
Ce mirat am fost !
Stătea pe a doua băncuță, rezemată de
spatar, își ținea neglijent piciorul drept peste piciorul stâng și își butona
alene mobilul, absentă, distrată.
Nu părea atât de agitată, nu am avut
impresia reproșului deși avea toate motivele, amândoi veneam dintr-o lume a
basmelor abstracte, la urma urmelor.
Sau.. Poate că basmele noastre abia
începeau...
Și i le-am promis, o mie de nopți și
o mie de zile, plus una...
-Aceste 7 minute... S-ar putea să nu
conteze, niciodată. Sau, dimpotrivă...
ii) Cum își povestesc sufletele,
tăcând
Ne-am plimbat agale ca și cum ne
cunoșteam din copilărie, dar ne studiam în secret, cu coada ochiului ; cred că
simțeam nevoia să te ating, să mă conving că ești reală.
Cred că simțeai același impuls, pe
atunci, în aprilie 20, la ora H plus 7 minute.
Cred că eram uimiți de curajul
dematerializării abstracțiilor tastate generos.
Aveam impresia că m-aș putea agăța de
roata mare și că aș fi capabil să atârn vreo 7 minute în gol pentru un sărut,
ca în The Notebook. Tu nu știai filmul ăsta, pe atunci.
Unii îi spun alchimie, alții îi spun
suflete-pereche.
Eu o numesc déjà-vu. Văzusem filmul,
da.
Nu știu cum, dar am fost sigur că îți
doreai același final de poveste.
Perfecțiunea iubirii și nu iubirea
perfectă ; ea este imposibilă.
Și am început să ne trăim basmele,
pur și simplu, ca într-un poem de inimă roșie.
iii) Poemul de inimă roșie,
Șeherezadei
Dacă am avea o mie de nopți
Ne-am bate în perne cu ardei copți,
Am râde în hashtaguri din spirit
gregar ;
Chiar aveau ardei copți, în cuaternar
?
Dacă am avea o mie de nopți
Ți-aș cere pe facebook să mă adopți,
Mi-ai da reply, pe ăla de râde cu
lacrimi ;
Send de rezervă, emoji cu patimi.
Dacă am avea o mie de nopți
Am deveni cumva un fel de sarcopți,
Ne-am mânca reciproc, mai mult
virtual ;
Canibalism tabletian, super actual.
Dacă am avea o mie de zile
Ne-am vinde stocul cu iluzii
febrile..
Cred că de aceea au inventat
nurofenul,
Să calmăm spirite, inclusiv
halogenul.
Dacă am avea o mie de zile
Ne-am potrivi amprentele peste
papile,
Am revedea tăcuți Gone with the wind,
Bineînțeles, tăcuți, dar cu ce jind !
Dacă am avea o mie de zile
Ne-am gândi să jucăm niște drame
facile,
Poate ai fi Julieta, poate aș fi
Romeo,
Poate am asculta muzică, de pe Vimeo.
Dacă am avea măcar o mie de zile
Într-o mie de nopți cu aripi ca de
acvile
Ni s-ar fugări sufletele,
căutându-se,
Și s-ar pluti ca sentimentele,
aflându-se.
Dacă am avea măcar o mie de nopți
Într-o mie de zile pe sub sânii tăi
necopți
Ți-aș săruta miezul inimii,
cutremurând,
Iar tu mi-ai asculta sărutul,
sărutând.
Dacă am avea o mie de zile plus una
Am ști doar adevarul -e vis, sau e
totuna?-
Și cu încă una-n plus, cele o mie de
zile
C-o mie de nopți ar preface iluzii în
idile.
Dacă am avea o mie de nopți plus una
Ți-aș tatua nimbul sub nori ; pictând
luna,
I-aș scrie versuri sânului, în nuanțe
celeste,
O mie de rime stelare, plus una, de
poveste...
Din aprilie 20, ora H plus vreo 7
minute en retard, tu îmi tot asculți povestea.
Și valsăm în muzică bachata, de pe
Yotube, și o dansăm pe Vimeo, mental.
Și-mi plac ardeii copți într-o mie de
zile c-o mie de nopți în două sorți.
Nu mai suntem abstracți, ne-am
dematerializat tastele sufletelor.
Am învățat să ne oblojim temerile de
altădată, împreună.
Am învățat să ne vorbim cu ochii în
ochi, mereu.
Am învățat să uităm despre ce e
nepăsarea..
Nu ne-am preocupat de Gone with the
Wind.
Dar ai plâns interior când ai văzut
The Notebook ; mă strângeai cu putere.
-Uite, asta am visat toată viața !
Eu ți-am zâmbit, știam istoria, era
un déjà-vu, dar emoțiile tale m-au amuțit.
Ca în film, o să ne perfecționăm
iubirea, fiindcă iubirea perfectă tot nu există.
Șeherezado, vezi tu, și eu.. tot așa
visasem să ne iubim..
Pentru totdeauna...
Nicolae Nistor
NU EU AM ÎNCEPUT LUMEA...
un bilet de voie
parfumat
primit de la tine
noaptea rochiile nu au culoarea
vinurilor din noi
nu am pierdut clipa
când aveai libertatea
să mă ai
iubirea amestecată cu durerea
secundele în care frunzele
desenează porumbei
la fereastra noastră
iar noi așternem lacrimi tăcute
pe trupuri
calul adormit
pe caldarâm
așteaptă tropot de despărțire
iar eu fug din tabloul cu lacrimi de
vin
vechi de la nașterea ta
atunci am uitat să vorbesc singur
pentru că te-ai născut
într-o poveste unde
Dumnezeu mă contrazice
nu eu am început lumea
LUCEAFĂRUL din
Boteni-Muscel-PETRE ŢUŢEA
(partea a IV-a)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Pătrunderea vieţii de dincolo în viaţa de
aici,
prezenţa ei în fiecare moment al istoriei,
constitue înţelegerea mistică a existenţei.”
(NAE IONESCU)
Pasărea-timp, dacă nu te rânduieşti în
vreme, prin vreme, deasupra vremii, vine si smulge pe toate cele ale sale,
clipele, zilele, anii, zorile, azurul, rotirile, lundu-şi zborul înalt deasupra
depărtărilor inefabile unde străjuiesc stăpânirile celeste. Rotirea timpului
omului trebuie să fie vremea roţii daco-tracice a menirii vieţii cu urcuşul şi coborâşul
său, vremea devenirii sale, a dacului-român nemuritor, vremea sufletului tău
frumos înveşmântat întru menirea serafică lăsată de Dumnezeu. Sufletul trebuie
permanent să se rotească deasupra vremii pentru a putea îmbrăţişa deopotrivă
pământul şi cerul, astfel încât negrăita bucurie să-ţi cuprindă inima. În
rotirea timpului tău trebuie să aşterni permanent vremea în care se aşează
Dumnezeu, pentru a-ţi aprinde tăria cugetării, pentru a-ţi lărgi la infinit
tăria simţirii, pentru a-ţi înălţa, ca o cupolă peste timp şi spaţiu, tăria
voinţei în care să ardă continuu ţelul luminat ales.
Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea s-a
întrupat dintru plămada nemuritoarea a meleagurilor argeşene, dospită întru
tărâmuri milenar-legendare, întru toate strălucirile cereşti ale creaţiei
harice, precum şi întru toate menirile pământeşti carpatin-universale,
consfiinţindu-se astfel, prin profetismul său creştin ortodox, ca una dintre
cele mai emblematice figuri ale gândirii serafice, ca unul dintre cele mai
puternice ecouri de rezonanţă mistică, ca unul dintre cele mai proeminente
simboluri ale memoriei seculare a dacoromânilor.
PETRE ŢUŢEA, în viziunea românului american
(am avut bucuria neştearsă de a-l cunoaşte şi preţui), cel care îi închină o
cultică Crestomaţie – un Mănunchi de eseuri, evocări şi articole elaborate de
unele dintre cele mai alese personalităţi ale Culturii ortodoxe române, care
l-au cunoscut şi iubit pe Profetul argeşean,
îl zugrăveşte ca pe valahul care „era de o inteligenţă orală
proverbială. Fascina printr-o gândire aforistică, şocantă, dacă avem în vedere
mediocritatea din imediata noastră apropiere”, iar profesorul – filosof
Gheorghe Vlăduţescu, îndrumătorul meu la cursurile de Filosofie, sublinia după
iniţierea sa în Tratatul de antropologie creştină, vol. I, al celui care era
supranumit când „Socrate al Bucureştilor”, când „Socrate al României”, că
geniul Profetului argeşean „nu a stat în răspuns, ci în întrebare.” (Petre
Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie
de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion, Bucureşti, 2010, p. 5-6)
Împodobite cu licuricii sidefii ai nopţii
stelare, clipele gândului alb, curat, strălucitor, primenitor, pogorâtor din
argintul harului, împrăştie peste aria timpului nostru albastru, lumina divină
a cuvântului dătător de viaţă, răsfrântă în mireasma faptelor aurii, a
ctitoriilor bune, a zidirilor de seamă, a îngemănărilor deosebite, a creaţiilor
miraculoase, surprinzând angelic bunătatea văzătoare, mesianică în tot ce
oglindeşte şi fiinţează natura, astfel încât în lămurirea ei sibilică,
vestalică se pogoară sublima privire a lui Dumnezeu, Cel Care dă vremii vrerii
Omului, timpul creştinului ortodox, a Valahului prin excelenţă, tăcerea, acea
Mare Tăcere, ce grăieşte necontenit mărgăritarele - cuvinte ca pe o simfonie
dăinuitoare de limpezime, ca pe un tril de ciocârlie, ca pe o rapsodie de
privighetoare sau ca pe o încântare psaltică de vecernie mănăstirească, Lumină
lină, unde se pogoară, se repogoară, unde se aşează, se reaşează şi se
îmbrăţişează cunoaşterea ca sălaş al iubirii, stârnind continuu setea timpului
fără să astâmpere vreodată spaţiul sideral, unde totul devine nemărginirea
înveşmântată în porfira verde regală, divină a transcendentului.
Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea şi-a
construit meditaţia, contemplaţia şi s-a reconstruit filosofic în cultura
creştin-ortodoxă dacoromână, urcând pe culmile marilor momente, devenite
monumente miraculoase ale gândirii universale, devenin unul dintre marii
artişti ai cugetării, ai „moşirii” cuvântului, precumpănitor
interogativ-aporeic în sensul în care întrebarea naşte răspunsul întru relaţia
omului creştin cu sinele său, cunoscându-se, recunoscându-se, descoperindu-se,
redescoperindu-se, reîncreştinindu-se prin Suferinţă, Libertate, Adevăr şi
Iubire.
În răstimpul curgerii timpului prin vremea
dăinuirii noastre toate încercările peste care se pogoară mai ales suferinţa
trebuie călăuzite înspre căile bucuriei, întâi ca acceptare, mai apoi ca
înţelegere, întâi spre cunoaştere, mai apoi ca înţelepciune, întâi ca trăire,
mai apoi ca iubire, întâi ca menire, mai apoi ca suprafiresc, întâi în plan
metafizic, mai apoi în extazul mistic, pentru a se depăşi omul din condiţia de
fiinţă umană temporală în cea de persoană creştină, spirituală veşnică, astfel
că înţelegerea devine convorbire, iar cunoaşterea comuniune, anulând timpul şi
spaţiul.
Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea prin
geniul său subtil interogativ, profund şi strălucitor, înălţător şi provocator,
răscolitor şi primenitor dă naştere unei antropologii creştine dintre cele mai
emerite şi erudite opere cu caracter spiritual religios, care se alătură cu
cinste capodoperelor filosofice ale lui Aristotel, Platon, Seneca, celor
teologice ale sfinţilor Theotim I Filosoful, Dionisie Areopagitul, Ioan Casian,
Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Gură de Aur, papa
Grigore cel Mare, Bernard de Clairvaux, Simion Noul Teolog, Grigorie Palama,
Iustin Martirul şi Filosoful, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, operelor
lui Kant, Hegel, Heidegger, tratatelor lui Henri Bremond, Hans Urs von
Balthasar, Alexander Schmemann, Dimitrios Ballanos, Vladimir Lossky, Christos
Yannaras, Olivier Clement, scrierilor filocalico-sofianice ale sfinţilor
Nicolae Cabasile, Nicodim Aghioritul, Nicolae Velimirovici, Iustin Popovici,
sau cele mistico-profetice ale lui Mihail Eminescu, Nae Ionescu, Arsenie Boca,
Arsenie Papacioc, Nil Dorobanţu, Vasile Băncilă, Ioan Ianolide, Nichifor
Crainic, Virgil Maxim, Mircea Vulcănescu, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Lucian
Blaga, Radu Gyr, Ioan Alexandru, Aspazia Oţel – Petrescu, Maica Teodosia -
Zorica Laţcu, Mircea Eliade, Ernest Bernea, Dumitru Stăniloae, Dimitrie Bejan,
Sofian Boghiu, Artur Gabriel Silvestri, Mihail Diaconescu.
Dacă, unii teologi ortodocşi de marcă,
precum Yannras şi Schmemann, arzând mai mult în creuzetul metafizic aţâţat de
focul apus, de jeratecul mocnit sub cenuţă al spiritualităţii apusene,
consideră creştinismul ca o „nereligie”, dar care a adus tuturor religiilor
Apocalipsa, teologii mistici ortodocşi vlaho-români, fiinţesc şi consfinţesc
prin HRISTOS şi prin Suferinţa întrupată Iubirii în perioada de maximă prigoană
şi aprigă persecuţie creştină a secolului al XX-lea, CREŞTINISMUL CA SINGURA
RELIGIE VIE – DĂTĂTOARE DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ VEŞNICĂ.
Dacă, în general marii teologi sunt oamenii
împliniţi religios, filosoful creştin Petre Ţuţea este un teolog ortodox
desăvârşit!
„SOCRATE al DACOROMÂNILOR” – Petre Ţuţea a
mers cu paşii săi grei, încărcaţi de naţionalism – creştin cu fruntea înaltă,
semeaţă, brodată de azurul carpatin, în purpură serafică de profet, cu intuiţie
de mare pedagog, cu aură de clarvăzător pustnic - ascetic, cu porfira
demnităţii regale, cu flamura onoarei şi sabia cavalerismului peste
suveranitatea spiritului vremii sale şi după.
După 13 ani şi jumătate a frecventării
„cursurilor” postdoctorale prin academiile şi universităţile sistemului
totalitar concentraţionist, dincolo de marea sa personalitate, rafinată,
subtilă, autoritară şi sublimă a lumii naţional-universale, Petre Ţuţea a
devenit o PERSOANĂ HRISTICĂ care, şi-a reînfiat poporul român, scoţându-l din
impactul istoric, al normalităţii, al necesităţii biologice, transcendându-l
deci, (o parte a lui, cea bună), dintr-o tisteţe metafizică într-o mistică a
chemării, a devenirii, a definirii etnico – religios - spirituale. Din
universul celular - penitenciar el a făcut Capelă strălucirii sufletului său,
adorând cerul dreptei credinţe şi venerând pământul Strămoşilor săi. A pătimit
pentru geniu şi a compătimit idiotul. „Geniul nu apare decât prin ierarhia
cerească a speciei umane şi funcţia idiotului – sunt oameni care sunt idioţi –
e pozitivă, că fără el nu am înţelege nici geniul, nici normalitatea.”
(Dialogul între Petre Ţuţea şi Lucian Despa, în Petre Ţuţea în Conştiinţa
Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel
Stănescu..., p. 159)
În afară de sine, omul, creştinul se luptă,
se înfruntă, se confruntă cu timpul şi spaţiul, derulând legăturile de
cauzalitate răsfrânte asupra tuturor faptelor sale, analizând toate efectele ce
se imprimă vieţii sale, cele asupra vieţii semenilor care urmează aceeaşi Cale
a luminii Adevărului, observând în acelaşi fel şi pe cele asupra naturii
înconjurătoare de care suntem indisolubil legaţi prin timp şi spaţiu, prin
legile ei naturale întocmite de Dumnezeu – Atotcreatorul, dar şi răul celor
răi, al ateilor şi al creştinilor
deopotrivă cu care se împletesc năpustindu-se apocaliptic asupra Binelui.
Doctorul în Drept, Filosoful prin excelenţă,
Teologul fascinant al Agorei creştin - ortodoxe, Dacoromânul argeşean a intrat
programat prin prigoană şi persecuţie religioasă în închisoarea – emblemă a
comunismului, alături de zecile de mii de alţi camarazi, Fiii Aleşi ai
României, Eroi şi Martiri deopotrivă, drept, dârz, demn, geniu, creştin,
erudit, raţional, cucernic şi a ieşit tot cu fruntea sus, vertical, neînfrânt,
plin de onoare, profet, mistic, mărturisitor, cult, iertător, înduhovnicit.
În paradigma timp – spaţiu ce se pogoară ca
o cupolă serafică de Sus, din cerul vieţii, intervin pentru om, pentru creştin,
legăturile fireşti şi suprafireşti, precum natura, arta, şcoala, educaţia,
istoria, literatura, filosofia, religia, părinţii, neamul cu suferinţa şi iubirea
sa în toată durata existenţială a lumii imanente.
Ţăranul pune o singură întrebare naturii:
Natură, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu cine sunt eu?
Sunt Mama Mamei tale. A doua mamă!
Artistul zugrăveşte o fascinantă întrebare
magnificei arte: Artă, de unde pogoară frumuseţea ta desăvârşită, pentru a mă
înălţa privirii tale de extaz?
De la sublimul Creaţiei divine, Poemul
Frumuseţii absolute a lui Dumnezeu!
Învăţătorul adresează o întrebare smerită
şcolii formatoare: Şcoală, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu ce trebuie să te
învăţ eu?
Învaţă!
Pedagogul rosteşte înflăcărat o întrebare
Educaţiei: Educaţie, ce trebuie să fac eu, ca tu să mă educi pe mine?
Educă-te!
Istoricul are şi el o sinceră întrebare
către istorie: Istorie, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu cine este Neamul meu?
Cine este Lumea înconjurătoare?
Cel drept, cel rămas în istorie! Trebuie
să-ţi cunoşti Neamul pentru a cunoaşte lumea şi trebuie să cunoşti lumea pentru
a-ţi cunoaşte Neamul!
Filologul se adresează Limbii sale Literare:
Limbă, de unde vine graiul tău dulce, suav, înmiresmat că să ştiu cum să te
cânt mai duios, mai frumos, mai divin?
Din inima mare cât iubirea şi din sufletul
frumos cât cerul al dacoromânului!
Filosoful creştin prins în labirintul
cunoaşterii sale, rosteşte două întrebări cunoaşterii: Cunoaştere, spune-mi cât
cunoşti tu, ca să mă pot cunoaşte pe mine?
Cunoaştere,
tu eşti Adevărul sau Adevărul este Cunoaşterea?
Niciodată, nu-i de ajuns să cunoşti, ca să
te cunoşti îndeajuns pe tine!
Numai Adevărul este cunoaşterea cea
adevărată, cea absolută!
Teologul creştin-ortodox, găieşte mai întâi
inimii sale: Inimă, cât de mare trebuie să fii tu, ca să poată sălăşlui în tine
Dumnezeu?
Cât Dumnezeirea!
Apoi, se adresează sufletului său aprins de
focul Dorului de sus: Suflete, de ce ţi-a dat Dumnezeu nemurirea?
Pentru ca nemurind să-L slujesc şi să-L
slăvesc pe NEMURITORUL Dumnezeu!
Mi-a mai dat nemurirea pentru Învierea
spirituală prin mântuire!
Mărturisitorul dacoromân creştin-ortodox,
purificat prin focul încercărilor, durerilor prăvălite peste sistemul
concentraţionar, precum aurul prin foc, întreabă Suferinţa: Suferinţă, ai tu
atâta putere câtă tărie îmi dă dragostea lui Dumnezeu, ca să-L pot iubi, sluji
şi mărturisi la infinit?
Răspunsul a venit prin graiul Părintelui
Arsenie Boca: „Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare
decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu!”
Profetul ortodox valah surprinde în
cuprinderea sa infinitul întrebării sale ca răspuns: Dumnezeu nu este
întrebare! DUMNEZEU ESTE RĂSPUNS!
Poetul creştin ortodox exclamând în culmea
beatitudinii sale creative: DOAMNE, TU EŞTI CEL MAI SUBLIM POEM AL FUMUSEŢII
TALE DUMNEZEEŞTI!
Sfântul, ca fiu al Bisericii Ortodoxe
Luptătoare române, cutează către Dumnezeul nostru: Doamne, spune-mi cine sunt
eu, ca să-Ţi spun cine eşti TU?
Mama-creştina valahă îi cere Tatălui ceresc:
Tatăl nostru, care eşti în ceruri..., dă-mi Dragostea Ta, ca să-mi pot iubi şi
eu copiii aşa cum îi iubeşti TU!
Toate aceste căutări celeste, toate aceste
întrebări inefabile, răspund: CREŞTINULE VALAH, AFLĂ-MĂ ÎN TINE!
În Petre Ţuţea – Luceafărul din Boteni-Argeş
s-au întrupat pe rând, clipă de clipă, gând – grăire – trăire, treaptă cu
treaptă de spiritualitate şi filosofie: Ţăranul devenit imperial, Artistul
întrupându-se frumuseţii cereşti şi pământeşti deopotrivă, Învăţătorul
sălăşluind în înţelept, Pedagogul urcând calea Călăuzitorului divin, Istoricul
răscolind tălmăcirile timpului şi răstălmăcirile vremii, Filologul devenind
Cântarea Cântărilor Limbii sale, Filosoful luminând prin strălucirea Luminii
Line, Teologul traducând Adevărul în Iubire,
Mărturisitorul trăind suferinţa
Iubirii ca pe o Dragoste a Suferinţei, Profetul împlinind în sine toate
năzuinţele poporului ales, Poetul dând cântare Cuvântului ca încântare a
Paradisului, Sfântul trecând din Om valah în Dumnezeu, îndumnezeindu-se.
Tăcerea ortodoxă dacoromână este o grăire a
înţelegerii trăirii creştine, în care cugetul desprins din neliniştile
metafizice ale cunoaşterii, iese din finit, se pogoară pe firul harului în
infinitul revelaţiei, sălăşluind cosmic peste timp şi spaţiu, peste timp şi
vreme, în liniştea mistică a pătrunderii, a adâncirii, a tâlcuirii, a
înţelegerii, a definirii, a supradefinirii, a Iubirii care trăieşte permanent
în DRAGOSTE.
Omul – finit se află în Creştinul – infinit,
ortodox, mărturisitor şi slujitor Adevărului.
„Gîndind paracelsic, alchimia poate fi
considerată o adevărată filosofie a naturii. Îmi place s-o gîndesc în stilul
misticii medievale, fiindcă omul situat sub cupola cerului creştin trăieşte
liniştea izvorâtă din Absolut – „necondiţionatul limitat” (Hamilton) scăpând de
neliniştea „infinitului, a necondiţionatului nelimitat” (acelaşi), sau
depăşirea prin „graţie şi revelaţie a situării omului între infinit şi neant,
prin credinţă, acesta putând ajunge să cunoască întregul cosmic, deşi este
parte a lui, astfel întîlnindu-se cu infinitul” (Pascal). (Petre Ţuţea,
Bătrâneţea şi alte texte Filosofice. Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti-1992, p.
5)
Corola de lumini a LUCEAFĂRUL din
Boteni-Muscel-PETRE ŢUŢEA
În
fiecare literă a pus năframa elocinţei sale!
În fiecare cuvânt a aprins Lumina Logosului
divin!
În fiecare întrebare a odrăslit răspunsul
sublim!
În fiecare expresie a brodat frumuseţea
Limbii române!
În fiecare maximă a contopit chintesenţa
înţelepciunii ortodoxe vlahoromâne!
În fiecare concept a ctitorit autoritatea
Adevărului revelat!
În fiecare prelegere a ţesut diversitatea
gândirii filosofice întru unitatea hristică a teologiei ortodoxe!
În fiecare licărire a erudiţiei sale a aprins
strălucirea de geniu cuprinderii enciclopedice!
În fiecare clipă a vieţii sale jertfitoare
i-a slujit şi i-a slăvit pe Bunul Dumnezeu, Fecioara Maria şi Neamul său prea
mult încercat şi prea răbdător!
În fiecare moment existenţial, născut, crescut,
format, educat, încreştinat, mistic, înţelepţit, înduhovnicit, s-a dăruit, s-a
crucificat şi a biruit ca un ales DACOROMÂN CREŞTIN ORTODOX!
Pioasă şi adâncă venerare MAGISTRULUI PETRE
ŢUŢEA!
Cromatica lunii Octombrie sub serafica
ocrotire a Cuvioasei Maicii Paraschiva, a Sf. M. Mc. Dimitrie, Dimitrie cel Nou
şi Nestor, aşează în Panorama divină, Icoanele: Petru Dimitrie Cercel, Dimitrie
Cantemir, Dimitrie Anghel, Dimitrie Bejan, Dumitru Stăniloae, Dumitru Bălaşa,
Dumitru Bordeianu, Dumitru Iliescu – Palanca, Dumitru Neagu, Dumitru Uţă,
Dumitru Zamisnicu, Dumitru Bacu, Dumitru Ionescu – Bucureşti,Dumitru-Titi
Tudosă, toţi purtătorii sfintelor nume
şi pe cei născuţi în această armonie mistică autumnală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu