George Anca - Eminescu între Baudelaire și Tagore

Eminescu între Baudelaire și Tagore

George Anca – Ben Todică – Victor Roncea – Ion Coja – Florin Piersic – Silvia Cinca – Viorel Roman – Alex Ștefănescu – Daniel Vorona – Șerban Foarță – Pușa Roth – Omar Khayyam – Marilena Tiugam – Dorin Croitoru – Adrian Bucurescu – Cristi Neacșu – Ioan Garoda

George Anca

DUMNEZEU CA PROBLEMĂ PERSONALĂ A POETULUI

                             Fais que mon âme un jour, sous l'Arbre de Science,

                             Près de toi se repose, à l'heure où sur ton front

                             Comme un Temple nouveau ses rameaux s'épandront!

                             Charles Baudelaire

                             Pe când pãmântul, cerul, văzduhul, lumea toată

                             Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,

                             Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:

                             Au cine-i zeul cărui plecãm a noastre inemi?

                             Mihai Eminescu

                             Sono i silenzi in cui si vede

                             in ogni ombra umana che si allontana

                             qualche disturbata Divinità.

                             Eugenio Montale

          La întâmplare: Les Litanies de Satan, Rugăciunea unui dac, I limoni. Noica mă întreabă: ce trebuia ocolul Baudelaire pentru a ajunge la Eminescu? Stăniloae, în manuscris: Eminescu e prea sus pentru poporul român, reprezentativ e Coșbuc. Eliade a salutat pulicarea Luceafărului în sanscrită. Montale, dacă crede în Dumnezeu: e o problemă personală. Iar poetul va fi fiind o problemă personală a lui Dumnezeu? Să vedem la Eminescu.

          "Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrate şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănatoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost strapunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au incolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane". ("Timpul", datat 12 aprilie anul 1881.)

          ... „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă”

          ... „În toţi timpii un model de toleranţă religioasă”

          ... „Biserica este mama neamului românesc”

          ... Hai să ne călugarim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi.

          ... „Istoria omenirii este desfaşurarea cugetării lui Dumnezeu."

          ... „Moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!"

          ... „nationalismul este un semn rău la un popor."

          ... „Intreaga viaţă omenească este o viaţa a lucrului"

          ... „De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…"

          În revista Luceafărul (20.09.1999), erau listate printre operele de inspirație religioasă ale lui Eminescu: ... Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii Faraonului Tlà, Moş Iosif, Cezara, fie în versuri: Scrisoarea I, Scrisoarea V, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Dumnezeu şi om, Preot şi filosof, Rugăciune, Antropomorfism, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, Ta twan asi, Demonism, Mortua est, Viaţa, Ce suflet trist, Povestea magului călător în stele, Înger şi demon, Confesiune, Melancolie, O, chilia mea sărmana etc..

          În studiul său Creștinismul lui Eminescu, Nichifor Crainic se referă, de predilecție la cele părăsite în etc., întâi și întâi: „Luceafărul e un poem, e poemul prin excelenţă creştin al literaturii româneşti.”...”Figura lui Hyperion este aceea a unui androgin din stele, după cum am arătat în Nostalgia Paradisului, unde am analizat-o în comparaţie cu Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci şi prinţul Mîşchin al lui Dostoievski. Androginul, fiinţă neutră în care sexele contrare se anulează în imperiul neprihănit de patimi al paradisului, reprezintă în artă cea mai înaltă plăsmuire a geniului omenesc. Creând pe Hyperion, Eminescu se rânduie printre geniile artei universale. Lucrul acesta ar fi de ajuns să ne dezvăluie nivelul superior al spiritualităţii poetului. Dar deasupra lui Hyperion şi deasupra ierarhiilor ce constituie lumea creată, geniul lui Eminescu se avântă să ne sugereze prezenţa divinităţii însăşi.”

          La Kalidasa, în Kumarasambhava, Ardhanariswara - jumătate femeie (jumătate) dumnezeu – este alcătuirea împreună a lui Shiva și Parvati, care-i devine soție, în urma uciderii și învierii lui Kama – Cupidon.

          Crainic nu face din Mortua est antiteza Luceafărului şi din negaţia ei – De e sens într-asta, e-ntors și ateu / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu – opusul măreției îngerului îndrăgostit, ca-n biblie, de o pământeană. În poezia Amicului F. I., ce datează aproximativ din aceeaşi vreme cu Mortua est, ar fi vădită credința în supraviețuirea sufletului. În Cu mâne zilele-ți adaogi, Crăiasa dulcii dimineți transformă moartea într-o părere, „un vistiernic de vieți”. Încheierea hermeneuticii poetice a lui Crainic: "Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului."

          Un Eminescu între Baudelaire și Tagore am prezentat și noi în lucrarea de licență Mitul lui Zalmoxe în poezia lui Mihai Eminescu și Lucian Blaga (1966), Baudelaire și poeții români – Corespondențe ale spiritului poetic (1973), Sanskritikon, incuzând Cosmologia lui Eminescu între Veda și Edda (2002), Mantra Eminescu (2011) etc. Dăm unele fragmente concluzive.

*

          Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /.../ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:

Vom pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

          Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.

          În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală... Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebunul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile nemuririi, ca revenire la viaţă sau plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi, anume: vorbele magice ale magului din Strigoii - ...”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină” - şi începutul poemului Mureşan, publicat separat de Maiorescu - “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.

*

          Revenind la mitul lui Zalmoxe în interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se impun câteva concluzii cu privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi contaminând în absolut viaţa, opresc un traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul chtonian, conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian i se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe, în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei colective de a ucide. Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul). Asemenea, Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula lui Euthanasius, adâncul mărilor, Dacia etc.).

          Zeul Zamolxe eminescian se umanizează prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu folos spre condiţia zeească, rămânând ei înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine spre aprofundarea soartei pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă dinspre sine pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic înspre matca universului intangibil.

          Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.

          Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.

          Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.

*

          Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire, într-o ipostază fluidă, de corespondenţă luciferică a stărilor, a cauzelor şi efectelor lirismului, poate ale versului. Ochiul cititor se solidarizează cu versul, cu coloanele iambului, cadenţându-se pentru primirea armoniilor de substanţă, cântului străbătător abisurilor, dar şi pentru primirea pierderii de sine consimţite, a căutării în întâlnire, sursă de ecouri. Reîncarnarea eului liric se abandonează, cititorul, modest deodată, caută un alt cititor: dualitatea cheamă o unitate superioară a doi cititori şi doi autori ce trec unul în locul altuia, care nu e nimeni, n-a fost şi s-a poetizat. Gândul la poet schimbat pe cel la poezie dă sentimentul unui păcat.

          O lectură paralelă: Correspondences / Veneţia. Un sonet doctrină, unul-trenos. O geneză secundă, o stingere trecută. Substantivul afirmaţiei estetice – La Nature, verbul sepulcral absolut: “S-a stins”, dar şi aceste forme de început vor corespunde, atât natura cât şi stingerea reunificând epic geneza dintâi prin amintirea muzicii străjuite de templu şi viaţă:

                             La Nature est un temple ou de vivants pilliers

                             Laissent parfoit sortir de confuses paroles...

                             S-a stins viaţa falnicei Veneţii,

                             N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri.

          Ascensiunea corespondenţei subţiază – coborând-o în infinită tristeţe – coloana fiinţei duse a cetăţii venete, vestită sibilin din înecuri unde pădurile nu-şi mai trimit simboluri.

          Începutul prin cuvinte se încheie prin parfumuri, care cântă dintr-o parte, paradisiacă, răspunde în reducţia bizantino-venetă: “Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii”; nu-s şi n-au fost parcă acei “vivantes pilliers”, nici omul, ci Okeanos, şi nici templul, surpat acum, ci preotul, care a fost templul, sau numele templului supravieţuind să anunţe reîntoarcerea morţii sau zădărnicia morţii prin viaţă. O sugestie irumpe în tonalitatea celor mai lungi ecouri din depărtări metafizice:

                             Il est des parfums frais, comme des chairs d'enfants

                             Nu-nvie morţii – e-n zadar copile!

          Corespondenţa eminesciană exprimă un paradis ce se comunică numai sieşi, cele ale lui Baudelaire sunt pornite din mijlocul infernului suprem. O cale apofatică, în spiritul armoniilor eminesciene, răzbate spre metafizica răului baudelairiană. Excesul de puritate – când e vorba de “corespondenţă” în accepţia armoniei poetice – se întâlneşte cu unul de morbiditate, încât nu poeţii pot sta aproape, ca fire, nici universurile, cât claritatea, definibilitatea lor.

*

          Două lecturi care duc în altă parte opunând romantismul lui Eminescu clasicismului parnasian, formal, al lui Baudelaire, predestinarea modernă a celui de-al doilea, imobilitatea astrală a celui dintâi. Venind de la Baudelaire la Eminescu, îl uiţi pe unul sau nu-l sesizezi pe celălalt decât în termenii unei opoziţii reciproc definitorii, ai unei descalificări critice: sistemele închegate în marginea uneia dintre cele două opere se ruinează cu zgomotul a cărui rezonanţă trimite spre un comentariu necesar, nu neapărat unificator, nici teoretic, de negaţie a unei duble surse opuse. Crezi că-l ştiai pe Eminescu, ori că nu-l ştiai, că-l puteai afla ori nu pe Baudelaire, că îndreptarea către unul şi altul, ori şi către unul şi către altul pot duce în neant, când descoperi o cale obişnuită, de lectură, de istorie citită, făcută, săvârşită – poate, e drept, şi inventată, trasată peste utopie. Pe incompatibilitatea bănuită intuitiv şi împăcată critic, pe romantismul decăzut sau decantizat, pe regăsirea printr-o corespondenţă ancestrală a armoniilor verbului înnăscut se sprijină perspectiva învechirii prin înnoire spre nuanţa cuprinsă sincer, convingător, eternităţii.

*

          Studiul dedicat lui Eminescu reprezintă pentru Arghezi ceea ce reprezintă “Viaţa şi opera lui Edgar Poe” pentru Baudelaire, inclusiv ca viziune estetică şi complementară a personalităţilor, însă după aproape o sută de ani şi, parcă anume, într-o ipostază de retrospectivă pioasă (“pioşenia noastră depăşită”), menită să rectitorească fiorul poetic pe care un poet anume, unic şi mare, l-a lăsat moştenire. Dacă poetul francez, teoretizând poezia, transcria fără semnele citării fraze din Poe, Arghezi va parafraza versuri proprii, sensul parafrazei atribuindu-i-l lui Eminescu (“Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţia, rămânând exclusiv amantă”, iar cunoscutul vers: “logodnică de-a pururi, soţie niciodată” etc.). Am risca speculând că, de transcris, la rândul său Arghezi transcrie din Baudelaire idei critice. Totuşi le vedem, originare şi regenerate după lunga lor evoluţie, apărând dintr-un unic şi vast creuzet care este spiritul arghezian, într-o aparentă, revolută înstrăinare de sine: discursul de poetică.

*

          Modernitatea, până la clasicismul ei, lasă să răsune în poetica lui Arghezi hamletianul strigăt al lui Rimbaud de a fi modern. Proiectarea şi reflectarea ei din lumea lui Eminescu îi gravează originalitatea românească, inexprimabilă. În mărturisirea poetică, Arghezi sugerează, insinuează, construieşte, cu o naturaleţe a apropierii de obiect care are aerul detaşării, cu o volubilitate uitucă în faţa imposibilului asumat. Eseul său ar fi cazanie, dacă nu s-ar pamfletiza spre a da viaţă unei stări, intermitente asemeni vulcanilor (dacă s-ar sfârşi unde începuse), dacă s-ar dedubla într-o profesiune de credinţă. O individualitate pecetluită în sine, exteriorizându-se doar magnetic, călcându-şi “pioşenia depăşită”, orgoliul satisfăcut - se înfăţişează autentic actul împărtăşirii despre geneza şi soarta poeziei în eternitate. O spovedanie lui Eminescu nu mai avea rezonanţă în epocă. Eminescu însuşi va fi cu atât mai auzit cu cât cel care vorbeşte despre el i se îndepărtează, spre a se apropia de ascultătorul de aici, cu mesajul, cu “traducerea” lui. Mărturisirea este simbolică, pioşenia noastră – depăşită. Certitudinea mare este poezia, voinţa şi împlinirea ei totală, de la inaccesibilul accident al geniului la diletantism (“dragostea de a scrie e un început de talent”, nu numai o definiţie eliadescă, dar şi o conştiinţă specifică a condiţiei literaturii.

          Caracterul de mărturisire eminesciană cheamă, în locul spiritului critic, spiritul poetic. Contemporanii geniului depun mărturie falsă.

*

          studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita (nondualitate)

*

          cum s-ar defini un indianist român de sorginte eliadescă eminesciană brâncuşiană etc aufolosit termenii de indo-eminescologie indo-brâncuşologie atunci când eliade trăia acum în Calcutta realizez covârşitoarea latenţă a indo-eliadologiei un domeniu de data asta nu atât indo-românesc cât universal-indian-românesc pe rădăcini pe cât de interiorizate şi pierdute pe atât de revelate în sensibilităţile şi inteligenţele indianistice noi comparatismul etimologismul indo-europenismul antropologismul estetismul medicinismul etc sunt printre cuvintele-cheie care ar putea caracteriza studiile formale în indologia românească tendinţele hermeneutice introduse de Eliade şi aplicate de Sergiu Al-George au alternat cu preocupări analitice pe subiecte specifice de la nonviolenţă-Mioriţa sau Eminescu-Veda la intense studii asupra lui Shankaracharya ori Vedanta ale generaţiei tinere traducerile mai ales din sanscrită câştigă teren paralel cu cele după intermediar sau repovestirile cererea de literatură indiană de orice fel fiind mai mare decât pot oferi specialiştii amatorismul comercial inflaţionează piaţa cu o impresie de opulenţă greu de dezamorsat fondul românesc al Bibliotecii Naţionale din Calcutta nu este catalogat sau consultabil câteva mii de volume reprezentative pentru cultura română fac loc şi contribuţiilor indologice în vârf cu vol XIV al Operelor lui Eminescu în care este publicată Gramatica sanscrită de Franz Bopp în traducerea acestuia exemplificările foarte numeroase sunt în devanagari în caligrafierea lui Eminescu în amurgul creaţiei sau după Amita Bhose editoarea Gramaticii în prima tinereţe berlineză

*

          Statuile lui Eminescu ne înconjoară parcă de pretutindeni, umbre în relief, în marmoră şi bronz ale amintirii sale, ale permanenţei geniului românesc. Pornind de la înfăţişarea poetului de la 19 ani, la 27 şi la 39, de la universul infinit eminescian, mai toţi sculptorii noştri i-au reprezentat chipul.

          Primul dintre aceştia este Ion Georgescu, dacă nu luăm în considerare masca executată de Filip Marin. Ion Georgescu a lucrat două efigii şi un bust academic, comemorativ, nepoetic.

          În schimb, proiectul de la început de veac al lui Dimitrie Paciurea, sfărâmat în drum spre a fi expus în străinătate, a deschis un ciclu de căutări ale înseşi sculpturii româneşti de valoare universală. Documentele reţin că Eminescu al lui Paciurea avea duh şi dimensiuni titanice, michelangeliene.

          Gheorghe Anghel avea să ivească, după jumătate de secol, poate răspunsul la acel proiect, la toate proiectele de statui eminesciene. Oscar Han şi Ion Jalea, Romul Ladea şi Cornel Medrea, Ion Vlasiu, Ovidiu Maitec, dar cine nu i-a înălţat monumente, multe cunoscute, intrate în istoria artei noastre mai vechi şi mai noi. Lucrările fără valoare s-au pierdut în uitare sau anecdotică.

          La Ion Jalea, chipul poetului şi al revoltei se reîntâlnesc în toate personajele basoreliefului Împărat şi proletar. Ochii eminescieni, la Oscar Han, au văzut în eternitate, în spiritul pur al frumuseţii. Despre bustul de Cornel Medrea s-a spus că nu seamănă cu modelul – imaginar – dar că rămâne un Eminescu.

          O operă profilată pe vastităţile cereşti ale Luceafărului este nemuritorul bronz datorat lui Gheorghe Anghel, care parcă aşteaptă mereu suflarea nesfârşitei fiinţe eminesciene. ▲

Ben Todică

SPECTRUL LIBERTATEA

Am plecat din România cu un tablou național pe care erau brodate încrustate o Nadia Comăneci, un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu, Ispirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Tepeș, un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana Cosanzeană și o Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un Munte și o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră că de aceea învățam la școală Țara Noastră - Casa Noastră, Colegii și Dascalii mei, Blocul, Cinematograful, Școala și Șantierul Minier Ciudanovița. Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar și pe aceștia i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza cu ei.  Asta am dus cu mine în străinătate.

În occident am realizat cât de liber și treaz eram în România, în lumea acelor vremuri așa-zise dictatoriale. Cu toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui Chaplin și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă mă gândesc acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile comuniste. În Australia unde am ajuns nu sunt bancuri. Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc chiria la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la Bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste. Azi sunt pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup și nu ne-am mai ascuns de nimeni fericiți. Fericiți e plural, iar aici, în vest există doar individual fericit, ascuns în casă și nu numai, dar și casa ascunsă după garduri și zăbrele, cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos frontiera.

Acestea sunt noile lanțuri ale libertății: bunurile material, pe care nu le poți arăta altora ca să te mândrești pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai prejos. Începi să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața e un joc de Pocker, ne mințim încontinuu, ne tragem în piept, ne momim nu numai peștii cu boaba de porumb în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită de comportamentul speciei umane, de imaturitate, iresponsabilitate, lacomie și prostie. Și animalul mănâncă, dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie, restul lasă, așa din respect pentru echilibrul vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți omul să dorească să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru un schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație, dar cam așa se vede de sus. Mai repede te-ai grăbi să contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă duce cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin deșert cu sulița în mână după vânat. Mai repede mă gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei și poate chiar că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci de mii de ani au trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie violentă, fără exercițiul timpului ca unitate de măsură a gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu exista trecut și viitor ci doar prezent.  Deasemeni când se naște sau moare omul nu părăsește această lume, pleacă în aici și tot de aici vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi paralele. Ca să înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în care trăim ca pe o coardă de chitară sau sârmă care vine din infinit și se depărtează spre un infinit pe care sunt întinse ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute nouă; razele gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză să informez că materia din univers, spun specialiștii nu are culoare ci doar proprietatea de a reflecta lumina albă în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul e roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va reflecta frecvența specifică verdelui și așa mai departe. După spectrul vizibil urmează razele infraroșii, radiațiile Terahertz, microundele, undele radio și altele necunoscute nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul electromagnetic popular lumii noastre. Când vorbim de mai multe lumi pe înțelesul aborigenului australian atunci să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică coarda de chitară un numar infinit de corzi adică de lumi paralele. Aboriginenul își imaginează că atunci când te naști, vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu ce spunea într-un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a se naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt spectru electromagnetic. Deci, există un număr infinit de lumi paralele într-un infinit de universuri. Visarea e și ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid imens, cu porți falnice de vreo douăzeci de metri înălțime, patru uși solid închise. Eram pe un fel de trotuar înalt, iar în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine la mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le fac o poza cu peisajul din față. Aparatul de fotografiat era de mărimea unei banane, cu un ecran mic de ceas de mână și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe ecran, observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna era lângă mine. Prin fața noastră trece o namilă de om care obturează imaginea din față și pe domnul pereche. În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-mi că nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și mă trezesc. Ea a vrut doar să mă sărute. Nu m-am prins. Sunt cazuri în care sunt ființe care pot călători de pe un spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt anumite plante pe pământ sau chiar dintr-un accident corpul nostru poate să genereze anumite substanțe în creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din aceste lumi.

Să vorbești de pildă cu o persoană dragă, pierdută sau chiar străini, cu strigoi de exemplu. Imaginați-vă că vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe ecran mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război mondial cu Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se observă și încep să vorbească unul cu celălalt, apoi mai apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi, dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați am fi dacă am avea acces la toate rețetele și chimicalele care să ne ajute să accesăm un număr infinit de lumi. Am schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum înțelegeți de ce nu aveți voie să consumați droguri?

Se mai spune că timpul e o noțiune inventată de om și că în realitate toate lucrurile se întâmplă simultan. Într-un apartament în Blocul A , la ultimul etaj era o conferință de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte despre inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în democrație că a servit Comunismul, dar am fost dat afară pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația lui pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv de care a dat dovadă în perioada vieții și a serviciului sau a adus exploatării miniere EMB Oravița, prin invențiile și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la catedra Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar trebui să ne onoreze. Am așteptat afară la poala Blocului vreo câteva ore. Cum se poate ca un om care a făcut atâtea pentru ciudanovițeni, a copilărit acolo, le-a cântat pentru că era și un muzician strălucit, le-a reparat drumul de câte ori îl lua apa, le-a obținut de la județ și instalat releul de televiziune ca să îi scoată din izolare. După toate aceste frământări nu am mai rezistat și am hotărât să apăr starea de fapt a lucrurilor și să mă confrunt cu cei din ședință. Cinstea unui adevărat român nu trebuie obturată pe motivul că a trăit în orânduirea comunistă în care am trăit cu toții și ea era  la putere atunci. Am urcat alergând cele trei nivele și am pătruns în apartament prin coridorul lung, parcă eram la Auschwitz. Am ajuns în încăperea care acum era dărăpănată, cu doar un pat de fier în mijloc, în care, acoperit cu o patură din păr de cal dormea cu fată, în jos un ajutor de minier proaspăt ieșit din mină, de obicei erau tineri. La picioarele lui care îi ieșeau pe sub pătură, pe tălpile murdare plasate orizontal pe bara patului  se frigeau câțiva cârnați de porc Kransk, despicați în două pe lungime care sfârâiau. Mi s-a făcut foame, am început să-i învârt și să-i reorganizez pe tălpile mari de miner care ardeau. El s-a trezit și l-am întrebat ce s-a întâmplat cu sedința? ”Habar nu am! Ia și mănâncă și tu”, m-a invitat. Într-adevăr mi-era foame și sete. M-am trezit și am băut apă. Dorința mea a fost să-l reabilitez pe om ca să poată dormi în pace. Sunt lucruri pe care le putem face unii pentru alții, chiar între lumi.

Cu știința pe care a acumulat-o omenirea până azi putem picta doar astfel de tablouri. Sunt sigur că în o sută de ani vom fi liberi, dacă mai suntem aici vom fi capabili de alte tablouri, de comunicări și călătorii bine controlate și organizate între lumi și tot așa spre un infinit fericit până acesta dispare, crește și devine un prezent cu Ilene Cosânzene, Feți Frumoși și un acasă.

Victor Roncea

Pe vremuri, Ion Iliescu m-a amenintat ca ma da in judecata pentru niste afirmatii ale lui Vladimir Bukovski publicate de mine in ZIUA. Iata acuzele lui Bukovski pentru care Iliescu ne chema la tribunal - "Iliescu, Militaru si ceilalti erau de fapt implicati intr-o manevra a Moscovei"

Incercarea purtatorului de cuvant al Administratiei Prezidentiale de a arunca in ridicol afirmatiile extrem de grave ale lui Vladimir Bukovski, un simbol mondial incontestabil al luptei impotriva comunismului, descalifica insasi institutia pe care o reprezinta. Disidentul care s-a impotrivit uriasei masinarii de strivit oameni a sistemului sovietic nu a acredidat nicaieri in interviul sau ideea ca ""Solidaritatea", sindicatul polonez al lui Lech Wallessa, "Masa Rotunda" de la Varsovia, Papa Ioan Paul al II-lea, Havel si Carta 77 din Cehoslovacia, toate au fost planificate si organizate (sic) de KGB, si, respectiv, cei numiti au fost agenti ai Moscovei!". Nu. Vladimir Bukovski s-a referit doar la un sigur personaj astfel: Ion Iliescu. "Mai era o factiune, relativ mica, de indivizi in interiorul partidului care alesesera sa fie agentii Moscovei - printre care si Iliescu", spune Bukovski. "Iliescu, Militaru si ceilalti erau de fapt implicati intr-o manevra a Moscovei. (...) Faptul ca agenti cunoscuti ai Moscovei au preluat puterea, schimband pur si simplu Consiliul anterior in "Front" al Salvarii Nationale dovedeste ca aceasta era in sine una din operatiunile Moscovei. Nu putea fi altceva", mai completeaza reputatul sovietolog.

Pentru edificare, oferim din nou afirmatiile disidentului sistemului sovietic privindu-l pe Ion Iliescu, care si-a exprimat intentia sa ne dea in judecata. Afirmatiile dizidentului sovietic releva faptul ca Ion Iliescu a actionat ca agent al structurilor fostei URSS. (Victor RONCEA).

"Iliescu a fost informat cu aproape un an inainte despre posibilitatea schimbarii... si el sa devina omul Moscovei."

"Stiti foarte bine jocurile pe care le-a facut Moscova in Basarabia si Transnistria cu Armata a 14-a. Iar acum stiu clar din documente ca au existat discutii intre Gorbaciov si Iliescu pe acest subiect, menite sa impiedice Moldova sa isi castige independenta, lucru care le-ar fi creat probleme amandurora. Deci au hotarat intre ei sa mentina statu-quo-ul Moldovei."

""Vandut" (Republica Moldova, n.red.) nu e cuvantul potrivit, (Ion Iliescu, n.red.) nu a fost platit pentru asta. E vorba despre un aranjament prietenesc intre doi comunisti, fosti colegi la Moscova. Nu, (Ion Iliescu, n.red.) nu a vandut-o. Pur si simplu a cedat-o ieftin, as putea spune ca a fost un cadou fratesc, asa cum o arata documentele."

"Acum doar puneau pe hartie roadele acestei prietenii, in urma careia Iliescu i-a facut lui Gorbaciov cadou Moldova. Nimic nou, daca stai sa te gandesti cum functioneaza relatiile intre tovarasii comunisti. Desi, sa fim drepti, si celelalte state foste comuniste se purtau frumos cu Moscova - multi dintre liderii lor erau, ca si Iliescu, oameni adusi in fata de Gorbaciov, pe teritoriile lor stationau inca armate sovietice. Dar e si o deosebire majora, chiar daca Iliescu a facut ce faceau si altii in Europa de Est. Iliescu voia sa continue sa apartina Estului, nu dorea sa se indrepte spre Vest. Deci nu poti sa-l invinovatesti pentru tratat in sine, dar pe de alta parte e foarte interesanta problema in ceea ce priveste Moldova. De pilda, nici polonezii nu i-au oferit Rusiei o parte din teritoriul sau si nici cehii n-au facut asta. Doar Iliescu a fost mai "generos"."

"Iliescu a hotarat cu Gorbaciov ca Moldova sa ramana in Blocul Sovietic, iar Romania nu va pretinde in veci vreun drept asupra acestui teritoriu."

Iliescu "facea parte dintr-o noua generatie de tineri lideri pro-sovietici si a fost educat in acest spirit la Moscova. Banuiesc ca a fost un moscovit dintotdeauna. A fost mai apropiat de Moscova decat oricine altcineva dintre liderii comunisti din Romania si de aceea banuiesc ca in '89, cand se planuiau revolutiile din Europa, l-au ales pe el pentru Romania. Trebuie sa existe un motiv pentru asta, nu se poate sa fie doar pentru ca e atat de cumsecade, cum pozeaza astazi."

"Nu stiu foarte multe despre asta (despre stirea potrivit careia Iliescu ar fi colaborat cu KGB-ul, n.red.). Nu pot decat sa presupun. Adica, oricine a studiat la Moscova in anii '50 a fost recrutat intr-un fel sau altul... nu neaparat de KGB, putea sa fie Departamentul International al CC al PCUS sau asa numitul Departament Est European al CC. Cu siguranta a avut relatii speciale cu Moscova - daca pe linie politica sau de politie secreta, nu stiu deocamdata. Dar nu conteaza, de fapt nici nu conteaza ce fel de relatii a avut, atat timp cat aceste relatii erau "speciale"".

"Da, cred ca asa stau lucrurile (ca Iliescu a avut relatii "speciale" cu Moscova, n.red.). Adica, toti cei care studiau acolo erau o tinta pentru recrutare, nu neaparat de catre KGB - putea fi o recrutare politica. Si a ramas prieten cu Moscova in toti anii carierei sale in aparatul comunist."

"E drept ca mai era o factiune, relativ mica, de indivizi in interiorul partidului care alesesera sa fie agentii Moscovei - printre care si Iliescu, dar odata cu accesele de megalomanie ale lui Ceausescu si de sfidare a Moscovei, acestia au fost izolati, marginalizati."

"Iliescu, Militaru si ceilalti erau de fapt implicati intr-o manevra a Moscovei. E foarte simplu. N-are sens sa intram in toate detaliile. Nu conteaza cine era si in ce pozitie in acel moment. Faptul ca agenti cunoscuti ai Moscovei au preluat puterea, schimband pur si simplu Consiliul anterior in "Front" al Salvarii Nationale dovedeste ca aceasta era in sine una din operatiunile Moscovei. Nu putea fi altceva. Deci Moscova pregatise schimbarea regimului Ceausescu. Iar Iliescu a fost unul din liderii Comitetului Salvarii Nationale, ajungand dupa decembrie liderul suprem al operatiunii."

"E foarte important sa stii in cine poti avea incredere. Si se pare ca Gorbaciov avea toate motivele sa aiba incredere in Iliescu. Il cunoscuse cu 40 de ani in urma si stia ca fusese recrutat de Moscova, asa ca Iliescu a fost in mare masura alegerea lui Gorbaciov."

"Am o serie de documente, de dovezi, (despre trecutul comunist al Romaniei, n.red.) acum am trecut la analizarea tuturor hartiilor pe care am reusit sa le scot din arhivele CC al PCUS in 1991 - 1992. O sa le fac publice cat de curand."

Ion Coja

Victor Ponta și Rareș Bogdan, în tandem, implicați în tragedia de la Colectiv

Mă tot mir de rudele victimelor de la Colectiv!… Practic, nu fac nimic bieții oameni pentru a lămuri împrejurările care au dus la tragedia cunoscută!

Sunt două persoane publice, de maximă notorietate, care ar trebui să dea explicații publice pentru comportamentul lor bizar. irațional din acele zile.

Primul care ar trebui să răspundă la o anchetă penală este numitul Rareș Bogdan. Acesta a vorbit pe un post TV din Cluj Napoca, cu o săptămână înainte de tragedia de la Colectiv, despre iminenta schimbare a guvernului, odată cu numirea unui nou prim ministru în persoana lui Dacian Cioloș. Luat apoi la întrebări pe acest subiect, de unde a știut ce se va întâmpla, răspunsul lui Rareș Bogdan nu poate mulțumi pe nimeni: cică a intuit el această schimbare, a făcut el o analiză a situației și i-a ieșit acest pronostic politic. Un răspuns inacceptabil, bun numai de prostit lumea!

Ultimele date aflate despre individ, anume relațiile de prietenie la cataramă cu președintele țării și cu directorul SRI, fac mult mai probabilă o altă explicație, mult mai logică: schimbarea guvernului era decisă la nivelul celor doi, iar Bogdan Rareș a aflat de la vreunul dintre cei doi sau de la cineva din anturajul acestora despre iminenta schimbare de guvern!

Nu vreau să spun că guralivul comentator TV a cunoscut și prețul cu care va fi plătită schimbarea: tragedia de la Colectiv! Dar despre producerea acestei tragedii este sigur că s-a știut, că deci a fost provocată! Iar una dintre dovezi este declarația lui Rareș Bogdan la televiziunea clujeană.

Bun! Admitem că a făcut o analiză genială a situației politice și i-a ieșit că Ponta va demisiona. Dar în cadrul acelei analize avea nevoie de un motiv care să-l oblige pe Ponta să demisioneze. Să ne spună domnul Rareș Bogdan ce a fost în mintea sa, în analiza sa: de ce urma Ponta să demisioneze în scenariul imaginat, pe care l-a avut în cap RB când a afirmat că peste o săptămână vom avea un nou prim ministru!

Povestea cu analiza politică nu ține! Rareș Bogdan trebuie luat la întrebări de un procuror curajos, isteț și deplin liber, independent, cinstit. Avem un asemenea procuror?

Ce ar trebui să lămurească un interogatoriu la care să fie supus domnul Rareș Bogdan? Un singur lucru: de la cine a primit informația dată pe post cu o săptămână înainte de a se produce evenimentul? Cu cine a stat de vorbă și a aflat de iminenta promovare a lui Cioloș? E clar că a avut o informație cu care – caz tipic de prostie!, a vrut să se remarce printre ceilalți publiciști. Și a reușit să se remarce, iar procuratura e cazul să-l remarce și ea!

Dacă parcurgi presa dinaintea acestor evenimente constați că nimeni nu-l pomenea pe Cioloș în vreun fel! Deci nu existau elemente care să susțină analiza făcută de Rareș Bogdan! Deci nu au existat elemente pentru o analiză politică de mare maestru, minte cine vorbește de așa ceva. Ci a existat o informație „pe surse”. Gravitatea tragediei petrecute îl obligă pe marele analist politic să-și devoaleze sursele: Johanis sau Helvig?

Implicat în tragedia de la Colectiv consider că este și Victor Ponta. Nu numai că a știut, dar a avut și un rol determinant. Rolul lui Ponta a fost să demisioneze. A acceptat să demisioneze dacă i se oferă un pretext oarecare. Nu zic motiv, deoarece tragedia de la Colectiv nu putea fi motiv de demisie a primului ministru și a întregului guvern! S-au mai petrecut tragedii similare celei de la Colectiv în lume, în alte țări, și nu s-a lăsat cu demisia guvernului! Ponta a demisionat în condiții suspecte: nu a convocat guvernul să discute situația și intenția sa de a demisiona. Știa că nimeni din guvern nu-l va susține. A ieșit pe post și și-a anunțat demisia. Nici măcar în partid nu a pus în discuție intenția sa de a demisiona! Comportament tipic pentru o persoană care avea de îndeplinit alte înțelegeri și obligații, din afara guvernului și a partidului!

Cu cine a căzut la înțelegere Ponta? Ce anume l-a făcut să aibă acest comportament irațional pentru un lider, pentru un prim ministru și președinte de partid? Nu poate fi vorba decât de o presiune din afara partidului și a guvernului, cel mai probabil de un șantaj, miza fiind scoaterea PSD de la guvernare! Țintă pe care Ponta o are în continuare!

Numai că trebuie să dea socoteală într-o anchetă a unui procuror cinstit și curajos, care să-l strângă puțin cu ușa: cu cine s-a sfătuit atunci când a luat decizia de a demisiona? De ce nu a convocat o discuție în partid și guvern pe această temă. De ce s-a grăbit să-și dea demisia?

Acum, Victor Ponta stă la pândă și-l acuză pe Dragnea de comportament dictatorial. Că face numai ce vrea el, că nu se consultă cu nimeni din partid etc. Păi tu vorbești, nemernicule?! Ai luat de unul singur o decizie atât de importantă pentru toată lumea și n-ai cerut avizul nimănui din guvern sau din partid! Ai trădat! Ți-ai vîndut colegii de guvern și tovarășii de partid! Și nici până azi nu te-ai învrednicit să explici acest comportament aberant, explicabil doar prin supunerea la ordine primite din afara partidului! Cine te-a cumpărat? Cine te șanteajează și cu ce? Cine ți-e stăpânul, Victor Ponta?!

La toate aceste suspiciuni se adaugă și se potrivește la fix vorba scăpată de marele nătărău: „A trebuit să moară atâția oameni pentru ca guvernul să demisioneze…”

Cine avea interes să demisioneze guvernul și să-și instaleze „guvernul meu”?

.

PS Repet ce am mai spus pe acest subiect: afirm că există multe semne că tragedia de la Colectiv a fost planificată, provocată și executată la ordin. Sper că scenariul gândit și aprobat nu prevedea prăpădul care s-a produs. Bănuiesc că lipsa de profesionalism a celor care au executat ordinul criminal a cauzat proporțiile cumplite ale tragediei. Dar această circumstanță nu modifică cu nimic lanțul de răspunderi și de implicări la cel mai înalt nivel de decizie politică.

Procuratura trebuie să-l ancheteze pe Rareș Bogdan în legătură cu tragedia de la Colectiv! Ce știe și nu spune marele ziarist?!

By Ion Coja

Citez din articolul dlui LIVIU ALEXA publicat zilele trecute pe acest site, sub titlul Radiografia jocurilor de putere. România a ajuns pe mâna unor golani.

Am constatat că cititorii acestui text nu au remarcat detaliul cel mai important din acest text. Citez deci:

Povestea de astăzi este una foarte interesantă, pe un subiect mai puțin comercial, dar cu atât mai important pentru România. Informațiile din acest articol sunt grele, pentru initiati, sunt adevărate și oglindesc șerpăria fetidă în care înoată zilnic șmecherii Bucureștiului aflați la butoanele României. Astăzi o să vă spunem povestea, nescrisă până acu, a felului în care Dacian Cioloș, sinecuristul bruxellez care a lucrat toată viața la stat, și-a bătut joc de încrederea pe care Eduard Hellvig, actualul șef al SRI și Klaus Iohannis, actualul președinte al României, i-au acordat-o pentru un proiect cu adevărat măreț ce, daca era respectat, ar fi însemnat resetarea Dreptei și anularea animozităților partidelor de pe acest eșichier politic.

Porumbelul lui Rares Bogdan. Povestea noastră începe în 23 octombrie 2015 când realizatorul Realitatea TV, clujeanul Rareș Bogdan, scoate pe gură un porumbel maxim de periculos și inedit pentru acea vreme. El spune CU FIX O SAPTĂMÂNĂ ÎNAINTE DE TRAGEDIA COLECTIV, o spune public, la o emisiune, că știe cine va fi noul premier , dând detalii precise că va fi un om serios, din Ardeal, pe numele sau Dacian Cioloş. „Vom avea un prim ministru tehnocrat, ca şi acum 15 ani, când Mugur Isărescu a condus timp de un an guvernul şi a pregătit alegerile parlamentare de la finalul anului 2000. Este vorba de fostul comisar european Dacian Cioloş”, a afirmat Rareş Bogdan, la emisiunea „Unu la unu”, de la Realitatea FM Cluj. Știți ce s-a întâmplat, a avut loc accidentul de la Colectiv la o saptămână şi, imediat, Ponta și-a dat demisia, locul său fiind luat de Dacian Cioloș din Ardeal, așa cum spunea Rareș Bogdan.

Gafa lui Rareș Bogdan se explică doar prin impetuozitatea pe care acest om o are în anumite momente cheie când orgoliul profesional îl face să sară calul. Dar, mai există și alte explicații pentru dezvăluirea nostradamică de atunci a lui Rareș Bogdan. După ce a stat ani de zile ascuns în jocurile aparent mici de putere de la Cluj, Rareș Bogdan a explodat pur și simplu la București, ajungând să depășească cu mult limitele statutului de realizator TV, devenind prin inteligența, conexiunile și flerul său imbatabil, un adevărat consultant şi sfetnic, broker de relaţii şi uşi deschise pentru multe personaje puternice din Capitală. Faţă de alţi consultanţi, a avut şi are ce să vândă: prieteniile de notorietate pe care le are cu Klaus Iohannis, primul om în stat, şi cu Eduard Hellvig, azi şeful SRI. Mulți dintre dumneavoastră, cei care purtaţi creier, când vedeţi ce se întâmplă în România, vă veţi fi întrebat nu o dată cum de este Rareș Bogdan relaționat atât de puternic, la nivel de prietenie sinceră, cu Klaus Iohannis, președintele României, sau cu Eduard Hellvig, actualul șef SRI? Explicația o au doar cei care știu background-ul lui Rareș și este mai simplă decât orice conspirație: Rareș a cultivat aceste prietenii cu peste două decenii înainte, când acești oameni nu însemnau nimic, Edi cu siguranță nimic, pe cand Iohnnis doar un primar de Sibiu aflat la început de drum. Chiar dacă nu credeți, faptul că Edi a ajuns azi șeful SRI, iar Iohannis, președintele României, toate astea sunt cu adevărat o întâmplare de care Bogdan a știut profita maxim la nivel relațional.

Ținând minte toate acestea veți înțelege probabil mai bine de unde știa Rareș Bogdan în octombrie 2015 că se pune la cale schimbarea lui Ponta. Nu, nu fiți idioți, Rareş Bogdan nu știa că o să aibă loc incidentul de la Colectiv.”

Așadar, Rareș Bogdan a știut cu o săptămână înainte de schimbarea guvernului. Asta dovedește că schimbarea guvernului s-a petrecut ca urmare a unei conspirații care a anulat practic rezultatul alegerilor. O asemenea conspirație este o crimă politică, un atentat grav la statul de drept, la democrația din România, care se dovedește astfel complet inexistentă!

Cine este autorul / autorii acestei conspirații?

Imprudența vedetei TV ne obligă să tragem această concluzie. Eu unul n-am știut de acest detaliu căci aș fi cerut din clipa următoare anchetarea ziaristului de către Procuratura militară. Desfășurarea cu succes a conspirației este de o gravitate maximă. Trebuie găsită o explicație și pentru atitudinea organelor de justiție și a seviciilor secrete, implicate probabil în această conspirație, dar total inactive, lipsite de reacție la o crimă politică atât de gravă!

Gafa făcută de Bogdan Rareș trebuie să aibă efect asupra familiilor celor morți la Colectiv! Măcar aceștia să facă presiune asupra organelor de justiție, asupra persoanei celui care a știut ce va urma! Bogdan Rareș trebuie să explice în public cum a ajuns să dețină un secret atât de special, de la cine a căpătat această informație și, mai ales, să ne explice cum era planificată demisia lui Ponta: ce urma să se întâmple ca să provoace acest gest neașteptat al primului ministru!

Dacă tragedia de la Colectiv nu se producea, ce anume urma să se întâmple ca să se producă demisia guvernului?!

Dacă autorii conspirației nu au un răspuns credibil la această întrebare, suntem obligați să luăm în serios ipoteza că la Colectiv s-a produs nu un accident, ci o crimă comisă cu o intenție criminală: să producă moartea tragică a unor oameni nevinovați, să creeze astfel o emoție puternică în toată societatea, să scoată lumea în stradă și să i se dea acesteia satisfacție prin demisia guvernului!

Ce știe Bogdan Rareș pe acest subiect? Se pare că știe totul!… E timpul să facă mărturisiri complete! Le așteptăm cu cel mai mare interes!

Florin Piersic

Așa s-o făcut lumea de rea, că mă mir că se mai face ziuă.

Astăzi, pentru prima oară am înțeles ce-a vrut să spună J.F. Kenedy: "Nu te întreba ce poate face țara pentru tine, ci ce trebuie tu să faci pentru țara ta."

Ce-ai făcut tu, române? Îți spun eu: ți-ai furat căciula singur!

Nu te-ai limitat la căciulă, ai furat o bucată de traversă să o vinzi la fier vechi și acum te plângi că faci cu trenul 10 ore în loc de 3, ai furat componente din sistemul de irigații și apoi te-ai plâns că îți omoară seceta culturile, ți-ai tăiat bucata de pădure și apoi ai țipat, ca din gură de șarpe, când casa ți-a luat-o la vale, ți-ai păcălit la cântar clientul intrat la tine în magazin și, apoi, ai dat din colț în colț că nu mai ai vânzare, ți-ai vândut pământul ca să-ți cumperi BMW și apoi ai jelit că n-ai ce mânca, ți-ai aruncat gunoaiele în râuri, lacuri, pe stradă, în parc, și apoi ai fost indignat că este mizerie, ți-ai deschis firma și ți-ai bătut joc de angajați, apoi te-ai văitat că ai dat faliment.

Să-ți mai spun? Ba, ți-ai învățat și copilul că necinstea și lipsa de respect te fac "șmecher" și plin de bani.

Să amintim și despre corupție! Măi române, câți ai corupt tu când n-aveai răbdare să stai la coadă, la un ghișeu, când vroiai niște facilități care nu ți se cuveneau, când nu doreai să mai plătești taxe ca să te dai mare cu excursii pe la dracul în praznic?

Vrei educație? Păi de unde? Ai uitat când reclamai profesorul că ți-a tras de urechi odrasla pentru că era obraznică? Când l-ai mutat la o alta școală, vezi doamne că aceea e mai "cu moț", ajungând sa îți ruinezi copilul și școala? Când îți agasai propriul copil cu meditații peste meditații pentru a demonstra că mutarea lui la altă școală este benefică? Doar sufletul lui de copil știe cât suferă și, nu, nu îți va recunoaște niciodată cât îl doare și cât este de obosit, de frica să nu te supere. Când ai mulțumit ultima dată unui profesor care, poate cu trudă și în condiții precare, ți-a făcut copilul "om"? Te-ai întrebat cât ai contribuit tu la educația copilului tău? Te-ai întrebat dacă tu, în locul acelor profesori, ai fi fost mai bun? Te-ai întrebat, măcar o singura data, cât de bine i-ai făcut copilului tău? Lui sau ție? Ai uitat când, fără urmă de considerație, ți-ai vorbit de rău părinți, copii, profesori, vecini...? Ce faci tu pentru țara și pământul tău natal?

Ești mândru?

Când ai luat atitudine că cineva ascultă tare muzică, în autobuz, sau că cineva face scandal într-un loc public? Când ai vorbit ultima oară fără (CPM)bip-uri?

Ce-ai făcut tu, ca cetățean de rând, române ? Nimic! Ai contribuit cu vârf și îndesat ori prin tăcere ori prin participare. N-ai vrut să știi de solidaritate, n-ai vrut să auzi de cinste, ai vrut doar vila și mașina bengoasă, chiar dacă rahatul de la vila ta polua lacul din vecinătate și pentru pământul pe care ți-ai construit-o ai dat șpagă la primar, să-l treacă în intravilan.

Datorită celor ca tine au avut de suferit cei onești, cei cu bunul simț la purtător, cei care au știut că bunăstarea nu este o consecință a șmecheriei, mitocăniei, arivismului și lipsei de scrupule. Din cauza ta au ajuns ceilalți pribegi, mulțumindu-se cu resturile de la masa altora, pentru că tu nu te-ai implicat, pentru că ție nu ți-a păsat, pentru tu ai aplaudat nedreptățile de care te foloseai să-ți fie bine trăgând după tine și o gloată de buimaci care spera că totul va fi roz, din secunda doi, dacă te urmează.

Nu mai arăta cu degetul spre alții! Arată spre tine!

De-aia n-ai o țară ca afară! Pentru că te doare în bască de lege, de țară (pe care o înjuri pe unde te duci), pentru că te doare în flecul de la pantof de toți și toate, chiar și de mamă-ta, de copilul tău și pentru că, oricât ai primi tot ți se pare prea puțin cât timp vine altul și-ți promite mai mult.

Ai cerut, dar n-ai dat nimic în schimb! Nici măcar un "bună ziua" îngrijitoarei care spăla scara blocului sau măcar... un pet în lada de gunoi!...

Silvia Cinca

D R U M U L

In rătăciri și dorințele aflării, din zbaterea neputinței și din glasul schimbării, gândul rătăcește în lacrimi. Si neputinți fără de har, sorbind nimicul negăsirii, aduc dureri și întrebări ciudate. In casa cui mă aflu, dece nu-i simțul de stabilitate aducător de liniște și regăsiri. Alerg în nopți în căutări de locuri, în neputința aflărilor, spre a-ntâlni un metru de "acasă". Si acesta există. Numai că-n visurile mele de noapte și în realitatea mea vie, nimeni nu cunoaște un număr și-o stradă, un munte și-o peșteră, un nor specific și raze de soare care ating doar locul acela, al meu, numai al meu. Si văd întinderi și văd străzi și case-n care intru spre a avea aceeași constatare a necunoașterii.

Si alții sunt oamenii și altfel vorbele lor. Si iar, nimeni nu cunoaște adresa spre care mă îndrept. Caut relații, caut referiri, caut omul care să-mi spună cu precizie o direcție, spre a da visului un sens. Dar de zeci de ani, visul se întărește, revine, sub alte imagini sau aceleași și întrebarea rămâne nestinsă "care-i adresa?" "Incotro?"

Visul... se prelungește în zi, în care caut locul de acasă, spre a revedea chipuri și a simți căldura împlinirii. Să mă aștepte fructul copt și dulce al totului, să mă îmbrățișeze raza de soare în dimineți senine, să simt mângâieri aducătoare de liniște și de iubiri care lasă flacăra nestinsă să încălzească inima mea rătăcită. Si încă voi căuta. Cineva îmi va reaminti o adresă. Pentucă ce caut eu, există. Ce se întâmplă e doar o rătăcire prăvălită în adâncul inimii, care nu vrea să-mi închei încă un drum al căutărilor. Stiu, într-o zi, va fi ziua aceea, ziua în care voi încheia căutările, atunci voi afla!

Viorel Roman

Razboiul dintre evrei si crestini / azi religii seculare

Conflictul bimilenar dintre Sinagoga si Biserica, dintre evreii Vechiului Testament si secta evreiasca crestina, care are Vechiul si un Nou Testament, a ajuns intr-o faza seculara. Fara Dumnezeu.

Marea Schisma din sec. 11, greco-ortodocsi si romano-catolici nu pun la indoiala Biserica, in schimb dupa Schisma Occidentala din sec. 16 protestantii parasesc Biserica universala a Romei si dupa Razboiul Religios de 30 de ani se retrag ofensati in Temple. Case de Rugaciuni.

Dupa Schisme, Revolutia Franceza ia o turnura tragica cand episcopatul francez refuza in numele Romei, catolicitatii / universalitatii, sa binecuvanteza o revolta provinciala asa ca revoltatii pangaresc bisericile si in Notre Dame din Paris sacralizeaza cultul secular al Ratiunii, Anul I.

„Dumnezeu a murit”, Nietzsche. Sfantului Imperiu Roman dispare dupa un mileniu si in locul lui rasar ca ciupercile otravite dupa ploaie, nationalismul, materialismul, scienticismul, marxismul, socialismul, comunismul, fascismul, national-socialismul. Bomba Atomica. Razboaie Mondiale.

Dupa Razboiul Mondial II, ortodoxo-comunismul marxist-leninist si capitalismul anglo-mozaic continua Razboiul Religios ideologic in mantie seculara, ateista, pana la imploza Lagarului, URSS-ului si desecretizarea esecul „Eliberararii exploatarii omului de catre om“.

Daca sub sovietici si anglo-americani reeducarea celor invinsi in spiritul marxist-stalinist, idealist sau materialist al societatii de consum, era de la sine intales, azi e surprinzator ca in Germania, Romania etc., contiuna reeducarea maselor largi populare PC. Politically correct.

vezi O alta perspectiva epistemologica asupra religiilor seculare, in: Nicu Gavriluta. Noile religii seculare, corectitudinea politica, tehnologoiile viitorului si transumanismul. ed. Polirom Iasi 2018, Bibliografie, p. 207-221

https://www.totpal.ro/viorel-roman-germania-se-auto-lichideaza/

https://www.academia.edu/38576457/Germania_se_auto_lichideaza

http://bentodica.blogspot.com/2018/06/viorel-roman-evreii-conduc-lumea.html

http://www.badpolitics.ro/evreii-conduc-lumea-viorel-roman/

https://ioncoja.ro/razboiul-dintre-evrei-si-crestini/

https://www.academia.edu/36267172/Evreii_conduc_lumea_recolonizarea

https://www.academia.edu/37712894/Razboiul_dintre_evrei_si_crestini

https://octavpelin.wordpress.com/2015/11/28/evreii-conduc-lumea/http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/2017/09/evreii-conduc-lumea/robert-horvath-ny.html

https://d-nb.info/1025131827/04

http://armoniiculturale.ro/2016/12/19/viorel-roman-romania-2017-si-antiintelectualismul-protestant-si-ortodox/

Alex Ștefănescu

DESPRE PREACURVIE.

În tradiţia românilor, dominată de bunul-simţ ţărănesc, preacurvia este dezaprobată, dar nu vehement. Este dezaprobată mai degrabă cu umor, cu un sentiment de complicitate şi, uneori, cu o secretă admiraţie. Ştefan cel Mare a fost glorificat pentru faptele lui de arme, dar şi pentru aventurile lui galante. Dacă ar fi fost președinte al României, nu al Statelor Unite, Bill Clinton n-ar fi avut parte de incriminări furibunde după episodul cu Monica Lewinsky. Poate că, dimpotrivă, i-ar fi crescut capitalul politic.

În literatură, care este prin definiţie (ca şi visul) un spaţiu al libertăţii, au legitimitate atât iubirile în care partenerii îşi acordă reciproc exclusivitate (Petrarca–Laura, Romeo–Julieta etc.), cât şi trecerile fără regret ale unui bărbat de la o femeie la alta (don Juan, Casanova ş.a.). În schimb, femeia infidelă este pusă la stâlpul infamiei, nedreptate flagrantă, expresie a discriminării practicate de-a lungul sutelor de ani.

Nu înţeleg de ce preacurvia este blamată şi supusă interdicţiei de una din cele zece porunci. Poate am să aflu pe lumea cealaltă, când vreun sfânt va avea răbdare să-mi explice de ce trebuie considerată un păcat.

P.S. Cu diavolii n-am să stau de vorbă.

Daniel Vorona

ca orice plantă 

----------------------

(George Alboiu)

.

ţi-am văzut trupul femeie şi fată atins de somn stătea uitat în iarbă îmbrăcat

în frageda zale a cărnii.

şi o asemenea vedere ne-ntunecă mintea sau o

luminează cu o lumină despre care ochii nu ştiu nimic.

era dezvelit dar învelit cu iarbă şi cu zborul

albinelor şi cu norul ce singur aflându-se-n cer

se apropia, se apropia în ascuns pregătindu-şi galeşul trăznet.

era dezvelit dar ocrotit de somnul cel mai pur şi ocrotit de nici o amnitire.

Stătea culcat cu faţa-n sus cu părul undeva-n pământ căzut spre pieptănare, cu înserarea pe la susţiori puţină aşteptând să-i vină noaptea

şi de cu zori armăsarii câmpiei înnebuneau

hergheliile zdrobind roua-n copite şi mânjii-n iepe

dormeau cu botul în ierburile trecutului şi coamele în viitor

iar alături tropotul soarelui sau al luceafărului în mare galop bătătorind un cerc desfrânat.

şi fruzmuseţea ta era – mbrăcată în armura primei goliciuni,

arc încordat de-o mână nevăzută, fără săgeată şi fără ţintă.

şi frumuseţea ta lăsa drumurile singure şi zilele pe lângă care treceam.

şi frumuseţea ta îmbolnăvea totul într-o clipă da-n clipa următoare câmpul vuia, gemea-nverzea şi se usca de-o sănătate veche.

trezeşte-te din somn ţi-am spus că uite creşte iarba peste tine de când dormi şi-n lanţuri verzi te leagă

trezeşte-te din somn şi umblă c-altfel umblă praful peste tine cu paşi bărbăteşti.

sau stai aşa orbind trecut şi viitor ca orice plantă.

Daniel Vorona

m-am săturat de democrația servită de partidele ”istorice” (PNL-PSD);

românia mea are nevoie de un partid loial românilor ” absoluți”: USR

*

ca să ieșim din bălăceală mi-aș dori

o

finală: PALEOLOGU - DAN BARNA

*

ion iliescu a fost în dec 89 ceea ce

e azi

johannis: prizonier al... agriculturii

*

putori ale lumii; vă amintiți cum (pe vremea noastră,

CDR)

era atacat guvernul ciorbea de mii și mii de petrovi?

*

gloria facebook ține de ieri

până

ieri atât și nici măcar ”atât”

*

:vrei să te iert? fă-mi un rău; caută-mă

(găsește-mă) atunci când îți este greu!

*

:nici măcar milițiile nu ne mai încap. țară nefericită

țară preadulce țară amară țară de boarfe și borfași

*

cretinilor (muților și orbilor)! voi nu vedeți că fiii /beizadelele mafiei comuniste

/interlope/securiste

studiază ”Afară”? deh, nici moscova, nici sorbona nu mai sunt ce au fost

nu înțelegeți faptul că vor să se întoarcă în Țărișoară: să vă fută (ca de obicei)

*

subdemensiunea culturală/ demensiunea subculturală pe verticală a unei țări (fb) agresate

de

”poeți/autori” --

nulități/2 picioare) într-o oră: 5 likeuri ptr: George Alboiu & Gheorghe Grigurcu

*

:beau vin roșu vinul mă înghite -- sunt

nimicul fantastic -- și nimic nu îmi sunt

*

spurcată nație! o eliberezi (prin jertfă de ființă) de comunism/

ceaușism; după șapte zile turma te condamnă (fără judecată)

*

bă, nefericiților, voi existați?ați observat un fenomen care ne înghite?

la fiecare 4 ani albinosul valeriu stoica

(legiferator al vânzărilor de copii) apare pe ecranele jgheaburilor tv?

*

:anturajul l-a aruncat pe cruce pe Iisus Hristos şi acum nu avem ce respira

(-- înconjurat de flăcări ce mă apasă e sufletul meu --- noi

am întrebat n-am ascultat niciodată

ce va cânta cocoșul --- noi suntem

ultima generație fără coaie ce vom face? -- ) nu reușim să

dăm o petrecere prin lumina din mormânt să ne scoborâm mai sus mai jos

*

bă, copii ai durerii, dacă nu mă

citiți/studiați ce

plm mă tot împrieteniți pe mess

*

pentru că n-am nevoie de iertare ---

cine sunteți

voi, morților? --- nu pot să vă iert

*

:omul întrerupt începea să plângă privind cu nemaipomenită ură în interior

.

și nici măcar nu ne atingeam și brusc lumea arabă culegea furnici exotice

leuștean și ghimbir pentru o nouă lege care să-mi prelungească mădularul

.

făptura ta se desfăcea -- să o primesc --

fundamentalistă ca o foaie de plăcintă

.

odată la o sută de ani îmi schimbam culoarea izmenelor fugeam în religia

mea împreună cu kierkegaard să bem o supă și să putem funcționa fericiți

*

:m-a părăsit puterea sunt mort printre morți îmi corectez trupul ca o marionetă

--- am fost primul care a ridicat piatra am aruncat

cu ea după mine

după vrăbii și porumbițe după unii şi după alţii ---

m-a părăsit trupul Te arăt acolo unde mă întorc îmi recunoști sufletul mediocru

*

să nu ne mai ”rortim în jurul perei ghimpoase”

fără ”Franco” Spania ar fi rămas... o țigănie

*

cancerul: arta de a trăi, arta de a te căuta!

*

:în roşu aprins prin înfrânare nu prin desfrânare încep să mă sting --- sunt

aruncat din om în afară mea --- după cum

spun hronicile mitropoliților și

sihaștrilor --- prin autoguvernare încep să

îndeplinesc criteriile de a mă numi cârpă copil câine --- șerpii ocolindu-mă

*

”Tatăl nostru”! de aici ar trebui să

(re)înceapă

uimitoarea (re)formă a României

*

să ne grăbim îmi zice șarpele din mine să

ne

absorbim până nu se termină Dumnezeu

Şerban Foarţă

C A N T I L E N E

1. Şedea pe treptele de lemn

ale abruptei scări, – când eu,

văzând-o, i-am făcut un semn

că am văzut-o... Era greu

să fac cei şase-şapte paşi

care ne despărţeau şi lângă

ea să m-aşez, – căci nu în paşi

se măsura distanţa încă

de străbătut, de răzbătut,

după tereştrii-mi paşi dintâi...

Îi surâdeam, dar abătut...

În juru-i, înfloreau lămâi,

de floarea cărora, nedemn

eram, căci mă aflam departe

de treapta scării lungi de lemn

pe care ea stătea, aparte

ca-ntr-un, de neatins, desemn.

În juru-i înfloreau lămâi:

ea se afla-ntr-un Limonariu,

grădină-n care nu rămâi,

nici, baremi, intri, – fără voia

preasfinţilor din Sinaxariu…

Era într-asfinţit, în Joia

cea Verde, când Isus în două

frânge aluatul sfintei azimi

din care,-apoi, ne dă şi nouă,

după ce l-a-nmuiat în vinul

împărtăşaniei…

... Ceasul nouă

ne-a prins pe-aceleaşi bănci de lemn

fără speteze, să te reazimi;

ardea, în candeli, untdelemn

chiar dacă nu eram din cinul

duhovnicesc, – iar Limonariul

în care,-n rugă fără grai

şi-n lacrimi, o vedeam pe ea,

adiau mirozne,-n jur, de Rai

şi-o linişte în care cariul,

rozând lemn sfânt, se auzea…

2. Stând eu cu cartea pe genunchi

(cu cea mai tristă dintre toate)

sau sprijinindu-mă în coate, –

o lacrimă de veşted trunchi

de salcie-mi cade dintre pleoape

şi-obrazul filei, iată,-i umed!

Iar de departe, mă încumet

să cred că i-s aproape,-aproape...

Şi-abia de o aud pe scări,

căci e-ncălţată cu mănuşi,

în timp ce câini, de după uşi,

o latră, – şi-astea sunt ocări

pentru acela ce-o aşteaptă

în capul scărilor, la catul

al III-lea, unde Păcatul

mai are de suit o treaptă.

3. E-un spaţiu nul pe care òm nu-l

cunoaşte dacă nu-i e dat

sfânt harul rugii. – Niciun lat

de palmă, între ea şi Domnul.

Să fi fost ora-n care somnul

ţi-l încă dormi, în dulce pat,

când ea se va fi fost surpat

în rugăciune, întru Domnul.

Ea auzea ce n-auzeam:

bătăi de aripi largi de înger;

lăuntric, aş fi vrut să sânger,

dar numai pleoapa-mi umezeam

cu-o apă searbădă, – deloc

de roşul frunzelor de sânger.

Sub aripile mari de înger

eu nu aveam, pesemne, loc,

pe când, străafundată-n sine

sau smulsă sieşi, ca-ntr-un rapt,

glasu-i neglasnic era apt,

doar el, să suie către Tine, –

Ce-o să mă ierţi că, sacrileg,

eu aş fi strâns-o,-n braţe, tocmai

atunci, mai mult ca-n orice lòc mai

nesfânt, – când îngeri (un întreg

sobor), din nimburile lor,

i-urzeau cămaşă,-n jur, de zale,

sub bolta mănăstirii Tale,

cu, pe azururile-i pale,

tivit cu aur, câte-un nor.

4. De măsura-s-ar anu-n toamne, –

doar una a trecut de când

mă tot rugam, pe seară,-n gând :

„Fă-o să mă iubească, Doamne!”,

pe ea pe care-o am văzut

în josul unei scări de lemn,

făcându-i semn

c-o am văzut, –

nimic mai mult decât un semn;

când ochiu-mi, poate,-a străvăzut

cât i s-a-ngăduit să cate,

în inima acelei doamne,

acelei donne-angelicate,

în alb, – iar îngeru-mi căzut,

pe seară, Celui nevăzut

i se ruga cu glas scăzut:

„Fă-o să ne iubească, Doamne,

fă-o să ne iubească, Doamne!”

[Ş. F., 2012]

Pusa Roth

Singurătatea omului

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.

Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.

Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,

Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.

Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.

În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,

Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,

Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!

Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,

Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte

Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.

Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -

Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.

Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,

Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,

Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.

Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.

Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are

Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine

Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos, 

De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?

De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,

Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.

Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -

Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.

Şi niciun ochi nu vede dincolo de cortină.

Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ.

Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine

Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.

Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.

- Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte...

Puţină apă şi puţină pâine

Şi ochii tăi în umbra parfumată.

N-a fost sultan mai fericit vreodată

Şi niciun cerşetor mai trist ca mine

Atâta duioşie la început. De ce?

Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece

În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum

De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.

Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.

Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,

Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.

Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,

Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea

Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava.

Omar Khayyam

Marilena Tiugan

arhimedică

străină de impactul efectelor

pasărea îşi leagă aripile de o inimă omenească

într-o lecţie de zbor

îi trage în afară corpul din adâncuri de ape tulburi

pavate cu pulberi de pe coifuri şi feţe de învingători

în loc rămâne

amprenta unei statui

de zeu al bucuriei mai cautând încă fericirea pământească

în acele clipe ce strâng în ele tot posibilul

neostenit să-l reînvie

în ultimă instanţă e luat la întrebări

actul final

un amănunt ţâşnit din simţire

din întrebare sau din sminteală sau din naivitate

în febrile clipe de căutări în murire

a celor câţiva stropi de nemurire reală

trăire cerească pe pământ

Dorin Croitor

Într-o altă viață

mă voi muta tot aici

doar cu un etaj mai sus,

să termin ce aveam de văzut,

să văd ce aveam de înțeles,

să înteleg ce am de spus...

Vei fi cu mine de la o vreme,

și fără să ne fi dorit

vom avea aceeași ochi.

*

Pe cerul sub care-ți porți surâsul

ți-am tatuat toate cocoarele întârziate,

iar tu, recitând zborul toamnei,

le ajuți cu largul seninul tău

să prindă din urmă timpul,

cel vânt care nu întoarce decât

troița raspântiei

ca pe o giruietă a împăcării,

dinspre nerăbdare spre aşteptare.

Nu cocoarele pleacă,

privirile noastre îşi urmează dorul regăsindu-se,

ca două caravane ale senzualității

rătăcite în amurgul pustiei,

ca două toamne ale aceleiași gutui luminoase,

ca două lacrimi calde căutând prăpastia sânilor.

*

Nu mai primesc decât sfaturi

de colecție!

Nu mai dau decât sfaturi despre

cum se deschide umbrela de soare

atunci când îți vine să stranuți

de fericire!

Adrian Bucurescu

Alter Ego

În amurg, între minus și plus,

Cade craiul de săgeți răpus.

Gata e racla de monarh absolut

În care mâine va pogorî în lut.

În desfrâu de flori și lumânări aprinse,

Îi lucesc la priveghi pletele ninse.

Se odihnește, gata, se odihnește,

Moartea, doar moartea îi mai priește.

Norodul se adună și-l plânge,

Menestrelii în cânturi picură sânge.

Ce a fost a fost. Un nou monarh absolut

Va domni și cândva se va duce în lut.

Lutul e mereu primitor cu toți craii,

Cu oștenii, cu poeții, cu caii,

Cu bărbați și femei, cu jivinele,

Cu tot răul și cu tot binele.

Iar când planeta se va spulbera,

Printre stele oasele ne-or zbura,

Și în acel uriaș cimitir

Va ploua cu aiasmă și mir.

Ne-om reîntrupa cu vreun rost

Pe o altă planetă precum am fost?

Doamne, eu voi mai fi precum eram

Pe când, fiind băiet, păduri cutreieram?

Cristi Neacsu

Fără 3, fără 6, fără 9, fără 12

(Dialog cu Satan)

mă rostogoleam sfârșindu-mă

în pendula mută fără culori pe cadranul solar,

mă consumam orb între gratiile fără 3, fără 6, fără 9, fără 12,

și eram prizonierul pendulei fără forme

așteptând jalea cucilor crucilor spre asfințitul memoriei

care apasă liniștea molcomă-n timpanele raclei,

pândind-o, izbăvitoare.

eram prizonierul pendulei fără chip, fără grai, fără brațe,

fără metafore spânzurate endemic de lustre latente,

ma consumam orb în metastaza fără 3, fără 6, fără 9, fără 12,

închisoarea mea nu mai avea coordonate,

tăcerea preistorică mă prelingea din spațiul fără gluten

ca pe un grăunte filiform scurgându-se-n alter ego ,

antimateriei, pândindu-l.

eu ți-am spus, poete,

în jalea cucilor crucilor

nu plâng oarbe doar culorile neîntrupate-n roze,

curg lacrimi și-n spinii lor..

eu iti aud vocea din genuni, diavole,

dincolo de penumbre adastă geometriile absurde

și tu mă aștepți la porțile necuprinsului

cu care o să mă învelești curând,

fără 3, fără 6, fără 9, fără 12,

și fără interspații.

vinde-mi timpul tău, poete..

în pendula ta nu mai sunt minute de risipit,

clepsidra ți-a măcinat oasele-n nisipul sortit,

vinde-mi aerul rămas, să mă desfete !

vinde-mi aerul tău, omule..

prin pendula ta mută nu zboară decât cucii

orbiți în jalea incoloră din intersecția crucii,

vinde-mi ce nu mai respiri, gnomule !

de ce ții morțiș să pieri în străfundul tinei

ca un prea bicisnic duh pământean,

ce bogății neînchipuite te au gardian

de nu vrei să-ți lași colivia în plata vinei

când Infinitul te vrea-n el, aidoma jivinei !?

așa-l tot îmbia diavolul necuprinsului pe om, văzându-i scurse puterile,

așa-l amăgea Satan, în colivia cucilor crucilor ocrotindu-i averile,

l-ar fi vrut topit, imaterial, în infinitul negru, în marele necuprins,

și-l îmbia, hai vino, omulețule, pășește afară, gnomule, rugul ți-e aprins !

și-i tot dănțuia Satan, de jur-împrejurul clepsidrei cu trei fire de nisipuri,

și-i tot răsucea-n ghearele-i negre pendula mută, cu aerul pe sfârșite,

și-l jeleau cucii, îl jeleau crucile, ar fi rămas fără memorii, fără ispite,

fără 3, fără 6, fără 9, fără 12, un poem fără poeme în spațiile fără chipuri !

să-ți vând timpul meu, proclete !?

puțin mi-a fost, puțin mi-a mai ramas,

și-l voi slăvi-n poeme de pripas

până m-oi săvârși în ele, de să te îmbete !

să-ți vând aerul meu, ție, jivină !?

doar când s-o răsfira ultimul grăunte

în nisipul-ofrandă și din munte

o zbura jalea cucilor pe cruci, cea divină !

aceste două, mi-s bogățiile cele pământești,

îmi trăiesc spațiul, îmi respir netimpul,

și-mi venerez crucea sorții suindu-i Olimpul...

nu am nimic de vânzare, în curand mă topești

și-o să-ți viu neviu în Infern, cu-ale mele povești !

eu nu sunt spațiul,

eu nu sunt timpul,

sunt doar viața dintr-o pendulă mută

ruginindu-și nisipurile-ofrandă,

pe drumul spre Infern.

și mă cheamă clepsidrele pline

ca pe un grăunte viu și pribeag

rătăcind pe aripa poemului fără nume

în căutarea deșertului din ele,

mă strigă din Purgatoriu.

mă ispitești diavole,

nu-ți vreau necuprinsul amăgitor,

sunt pământean și voi sfârși în pendula mută

până la

fără 3, sau fără 6, sau fără 9..

voi fi ultimul grăunte

ascuns sub aripa poemului fără nume,

ostoindu-le jelania divină, cucilor crucilor,

în alt Paradis.

………………………………………………………..

tic-tac tic-tac tic-tac...

eram ultimul grăunte

și mă rostogoleam sfârșindu-mă...

corvin-cristian neacșu/

Fără 3, fără 6, fără 9, fără 12

Petru Ioan Garda

Fabula scrisă pentru concursul de la Vâlcea

Tema: Lingușeala

Motto: Lingua

LEUL ȘI VULPEA

Domnea în junglă, peste munți, câmpii,

Un leu imens, cu coamă mare, creață,

Și cele mai umflate fudulii

Din câte-aveau toți leii încă-n viață.

Își alungase, rând pe rând, rivalii,

Leoaicele doar el să le iubească,

Și obligă supușii lui – vasalii,

De curte și palat să se-ngrijească.

O vulpe, ce muncea ca secretară,

Șireată cum sunt vulpile-n povești,

Se-apropie de dânsul într-o seară,

Spunându-i: “ce bărbat, o, sire, ești!”

Și stărui așa, lingușitoare,

În juru-i învârtindu-se mereu:

“Ce crupă și ce coadă, ce picioare,

O, ce n-aș da să-ți fiu leoaică eu!

Ești cel mai leu din sute, din o mie,

Să știi că de la curte nu mă duc

‘Nainte să-ți măsor o fudulie,

Că vreau s-ajungi cu ea în Guinnes book!

Vai, sire dragă, numai de-o privesc

Puțin din dos și mi se zbate cordul,

Mă lasă, așadar, s-o cântăresc

Și-n două zile-ți validez recordul!”

Ca orice rege, leul, vanitos,

Voind ca toată lumea să vorbească

De cât e de bărbat și de vânjos,

Marșă pe invitația vulpească.

Atunci șireata, pofticioasă tare,

Se-apropie cu zâmbetu-i ștrengar

Și-i smulse fudulia cea mai mare,

Cu gura, să o ducă la cântar!

Iar leul, îngrozit și siderat,

Urlă, dând frâu durerii lui și urii

Și umilit și schilod și turbat,

Se-ndepărtă în beznele pădurii.

Morala se deduce ne-ndoios:

Oricât ți-ar fi de mare “avuția“,

Și-orcât ești de-ngâmfat, de vanitos,

Ascunde-ți, cât se poate, fudulia.[1]