Borșa
- tezaur folcloric peren
Col.
(r) Alexandru Bochiş-Borşanu
26
Octombrie 2022
A venit soția de la biserică. Eu la
calculator, cu muzica în surdină, aproape nu realizam ce cântă, fiind
concentrat la un joc. Soția zice: cântecul ăsta îl cânta și bunica mea. Am fost
cu ea la câmp și cânta așa frumos, cântec vechi, doină, Crești pădure și
te-ndeasă. Ăsta ce cântă la tine acum pe You Tube.
Abia atunci îmi dau seama ce cântă
Gheorghe Mureșan, deosebit de melodios și melancolic. Și gândul îmi zboară la
Borșa sus pă deal în Pădurice cu mama la sapă. Urcam dealul pe la Ploibast pă
drum în sus de tot, lângă pășunea ciumăfăienilor, unde aveam patru jugăre de
pământ, de obicei semănate cu cucuruz, că altceva nu prea creștea, eventual
floare de soare. Uneori mama mă lua cu dumneaei la sapă. Mai mult ca să aduc
apă rece de la Ciurgăuaș, că sapa, vă spun drept, nu prea mă îndemna. Chiar
dumneaei zicea: „nu prea îți umblă mâna pe sapă copile! O să trebuiască să te
duci să-ți faci o meserie” Dar nu mă sancționa, dimpotrivă mă recompensa cu
câte un cântec sau cu o istorioară de când a fost la slujit în Regat, ca să
cumpere pământ, să fim înstăriți; se plângea cât de greu o ducem fără „braț de
muncă”, adică bărbat, – tata decedase în toamna anului 1945. Aveam pământ dar
nu avea cine să-l lucreze.
Acolo sus la Pădurice mi-a cântat mama
multe cântece patriotice, dar și doine de jele, printre care și Crești pădure
și te-ndeasă. O cânta cu patos, din suflet, chiar dramatic. Dar și versurile o
ajutau: „Creşti pădure şi te-ndeasă/
numai loc de casă-mi lasă,/ loc de casă și-o cărare... Codrului i-ai dat
cărare/ mie dor și supărare”. Timbrul vocii doinit, melodios, putea să-ți
smulgă lacrimi dacă erai mai sensibil. Am învățat și eu melodia. O știa și
soră-mea Silvia, tot de la mama, dar ea știa multe cântece, în special învățate
la cor. Acolo era în concurență cu vara sa Maria Bochiș a Diacului.
Și alte neamuri cântau, chiar dacă nu au
fost la oraș și nu aveau radio, în schimb aveau talent. Cine dintre voi, acum
vreo 60 de ani, și mai bine, nu a auzit de Podoaba!? Podoaba lui Gubău din Tău! Jumătate din sat, nu cred că-i știau numele
de familie. Fetelor sale le numeau după poreclă: Valeria Podoabii sau Rachița
Podoabii. Voi știți cine era? Să vă ajut. Era bunicul doamnei profesoare
Rachița Chișu, și vorba lui badea Gyuri, să scria, Bochiș Gheorghe, fiul lui Bochiș
Ioan de pe Hagău, zis Gubău. Unchiu Gheoghe Bochiș era un bard local; cânta la
petreceri, cânta în crâșmă, era o podoabă vocală pentru anturaj. Dar și
Valeria, fiica sa mai mare era talentată. Fusese și ea o perioadă de câțiva ani
la București la slujit. Dacă îți cânta romanța „Bătrâni” a lui Octavian Goga,
care începea cu întrebarea: „De ce m-ați dat de lângă voi/ De ce m-ați dat
de-acasă/ Să fi rămas fecior la plug,/ Să fi rămas la coasă.// Acum eu nu mai
rătăceam/ Pe-atâtea căi răzlețe”, era imposibil să nu-ți curgă un șir de
lacrimi pe obraz. Mai ales cei ce părăsise satul, ca mine.
Pare că mă laud, că familia mea ar fi
altfel decât erau alți borșeni. Nici vorba, la Borșa multă lume știa să cânte,
aveau talent și chiar cultură muzicală. Mentorii culturali erau învățătorul și
preotul, care păstrau tezaurul folcloric și creștinismul în comună. Corul
Căminului cultural sau Corul din „Podul bisericii” contribuiau la educarea
muzicală a borșenilor.
Ați fost vreodată la lucru câmpului pe
lângă o stână de oi? Sincer, vă întreb: nu ați oprit lucru, ca să ascultați
fluierul baciului ce cânta oilor să pască? Eu am fost. Trilurile fluierului
fermecat oprea și zborul păsărilor. Dacă
nu știi cânta din fluier, atunci nu ești baci la oi! Erau și muzicanți autodidacți
care cântau la instrumente. Banda lui Sandica Păraschi, el la ceteră, primaș,
cu fratele lui Aurel contraș și Șoani țâganu´ gurdunaș, care au cântat multor
generații de borșeni. După cetera lor jucau borșenii în șură la Petrea
Chertului sau la Lică din Tău! La ceteră cânta și Trăianu Boanchi, deseori la
joc în cămin. Mai erau cântăreți la clanetă, adică la clarinet, care doineau
duios ori cântau de joc. Am mai apucat pe badea Petre, un singuratic, ce locuia
într-o căsuță cu paie pe ulița Cerăii în sus, spre a dealul Cocului. Cânta
doine de jele.
Știu că mulți dintre strămoși cântau în
hotar, la muncă. Doinele românilor se auzeau pe dealul Cerăii, în Bărcăria sau
sub Holomburi, dar și la crâșmă lui Broscoi sau a lui Mitru lui Drâscalău,
lângă târg. Oamenii nu erau băutori, vicioși, frecventau cârciumile ca un mod
de socializare, de alungare a stressului sau vreo aniversare, un aldămaș după o
tranzacție sau chiar de epatare, a tinerilor. Apoi, aproape de miezul nopții de
Duminecă, treceau pă drum cântând, se retrăgeau la casele lor. Mama îi cunoștea
după glas. Auzi, fain horește ăsta a Pordicului, nici Petrea Bădocani nu o zice
rău, dar ăsta a Bălului cântă fals – tineri ce treceau pe lângă casa noastră
horind. Erau bărbați puternici, buni de lucru, dar și de petrecere.
Era, și cred că mai este, în gena
borșanului darul de a cânta; el cântă de bucurie sau de necaz, la nuntă, la
botez, la Paști sau de Crăicun, și, ori de câte ori i s-a ivit ocazia. Cântecul
îl menține a fi el însăși, tare, optimist sau își plânge amarul.
Cântăreții de azi își au seva în trecutul
cultural al borșenilor; ei sunt culegători de folclor, de foarte multe ori,
păstrând vechea linie melodică. Unele cântece de azi au fost „modernizate”, nu
mai sunt horile de altă dată, dar seva le-a rămas.
Încep să cânt „De ce m-ați dat de lângă
voi”- soția nu zice nimic, ascultă. Ușor, ușor, lacrimile încep să curgă pe
obrazul bătut de vânturi și de ploi, rătăcind pe-acele căi răzlețe, dar nu le
șterg ....
Așa am ajuns să trec în al VIII-lea deceniu.
Cântecul lungește viața.
Sandu Bochiș a Rachiței
Borșa Cluj - Ulița Mare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu