CEZARINA ADAMESCU - Mircea Dorin Istrate - LECŢIA DE PROTOISTORIE

 

                                     Mircea  Dorin  Istrate                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        

 

 

                                M O D E L E

 

 

            ANTOLOGIE  CUPRINZÂND  PROZĂ  ŞI  POEZII   CU  DEDICAŢIE

 

                 UNELE  DIN  ELE  AU  FOST  PUBLICATE, ÎN  TIMP,  ÎN ZIARE  ŞI  REVISTE CA:                                                                   ,,Dor de Dor’’, ,,Dacia Nemuritoare’’, ,,Dacia Magazin’’, ,,Vitralii’’, ,,Cuvântul Liber’’                                                               ,,Astra Blăjeană’’, ,,Agora’’, ,,Apărarea Mureşeană’’, ,,Claviaturi’’,  ,, Tezaur’’etc.

 

                              

 

 

                                                               

 

 

 

 

                                             Motto:

 

                                                       ’’Ca prin lumea mincinoasă să răzbesc cu fapte bune

                                                          Şi curat în faţa sorţii să stau vrednic ca un sfânt,

                                                          V-am luat să-mi fiţi modele, cuiburi de înţelepciune,

                                                          Măreţind în nemurirea unei tainiţe de gând.’’

 

                                                                                                   Mircea Dorin Istrate

 

 

  

 

 

 

 

  MIRCEA ISTRATE  - LECŢIA DE PROTOISTORIE

                   - Legendele  Olimpului românesc -

 

            Într-un soi de proze poetice foarte originale, Mircea Istrate ne introduce în Istoria neamului nostru de la origini, trecând prin rugul veacurilor şi al mileniilor, toate figurile luminoase şi toate evenimentele cruciale, dându-le sens într-o formulă stilistică atrăgătoare, neasemuită cu nici o alta.

Timpul şi Istoria – două repere fundamentale ale omenirii, fără de care, trecutul nu ar mai avea nici prezent, nici viitor. A fi român şi a nu agrea istoria poporului tău, este aproape o nelegiuire care se transformă în vină morală.

           Nu avem dreptul să uităm nici unul din marile evenimente care au schimbat istoria românilor de-a lungul mileniilor.

          Ceea ce face autorul Mircea Istrate este tocmai reiterarea acestui drept şi a acestei sfinte datorii de a menţine treaz sentimentul patriotic legat de istoria neamului nostru, într-o suită de evocări concludente, absolut trebuincioase pentru educarea tinerelor generaţii dar şi a celor care se fac că uită pe ce meleag s-au născut, ce limbă au gângurit încă de la vremea când nu ştiau desluşi alfabetul şi din ce strămoşi se trag de au ajuns la civilizaţia şi cultura de astăzi.

          Am primit totul de-a gata de la înaintaşi. Dar oare suntem vrednici de acest „totul de-a gata?”

Istorisirile acestui autor prestigios sunt smulse parcă din Marea Carte a Lumii de care nu putem fi izolaţi, pentru că nu am trăit în cosmos, ci legaţi geografic, istoric şi spiritual de toate popoarele lumii. Nimic nu trebuie să ne fie indiferent, pentru că, dacă am căuta mai adânc şi am cerceta izvoarele, am găsi rădăcini, acolo unde nu ne-am aştepta.

           Seminţia română, numită de autor „Nemuritorii lumii” – este şi ea un centru de Univers, un buric al pământului şi noi, am avut şansa de a ne naşte aici. De aceea trebuie să cinstim aceste locuri sfinte şi pe cei care le-au locuit cu mult înaintea noastră şi de la care le-am primit, aşa cum am menţionat, fără nici un merit din partea noastră. De aceea, datoria este cu atât mai mare, de a ne învrednici să le cinstim, ori măcar să nu le luăm în derâdere. A-ţi necinsti locul de baştină şi trecutul lui, este echivalent cu a-ţi ponegri mama care te-a născut, tatăl care te-a crescut şi fraţii care ţi-au fost alături încă din copilărie. Leagănul prunciei, vatra strămoşească fac parte din dasein-ul fiinţei.

            Aceste eseuri lirice despre istorie şi despre actualitate, sunt cu totul deosebite pentru că dau sens şi substanţă unor teme majore pe care, avem obiceiul de cele mai multe ori a le neglija. Autorul de faţă a găsit modalitatea de a le face cunoscute, nu într-un mod ştiinţific, arid, încărcat de date şi înghesuit de evenimente, dar de a le repovesti ca pe un fel de legende ale Olimpului românesc. Fiecare ţară are muntele său de sfinţenie pe care sunt depozitate tezaurele istoriei neamului şi limbii respective. Numai urcând acest munte cu pietate şi cu demnitatea cuvenită, vom putea să ne simţim cu adevărat români vrednici.

             Kogaion-ul – muntele sacru al dacilor, unde locuia însuşi Zamolxis a suscitat din totdeauna interesul istoricilor şi al filozofilor, fiind şi un spaţiu de iniţiere antică. Citim în Enciclopedia liberă câteva informaţii despre Zamolxis şi Kogaion-ul:

"Muntele care se ascunde privirilor" nu se vrea o formulare metaforicã, ci o realitate a cãrei acceptare şi întelegere îl ancoreazã într-un spţiu geografic determinat în contextul unor legi fizice. Este vorba de Muntele Gugu (2.291 m) din Masivul Tarcu-Godeanu, semn de hotar, convergent, pentru cele trei provincii istorice: Banatul, Ardealul şi Oltenia, care constituiau arealul spiritualitãtii şi politicului geto-dacilor, dar şi a ceea ce avea sã fie Dacia Felix, dupã cucerirea de către  imperiu. Personajul Zalmoxis (denumire datã de Herodot (484-425 î.e.n.) în "Istorii") sau Zamolxis (dupã Strabon (63 î.e.n.-19 e.n.) în "Geografia") pare a se regãsi sub aceastã denumire de-a lungul secolelor în formele de manifestare spiritualã la geto-daci, precum şi la traci, cu un specific aparte pentru teritoriile nord-dunãrene, prin personaje cu rol de mari preoţi, care s-au identificat cu zeul suprem al cãrui nume l-au împrumutat. Herodot, pãrintele istoriei, îl plaseazã pe unul din aceşti Zalmoxis ca şi contemporan cu Pitagora, iar pentru a-i da o dimensiune perenã, adaugã: "...mi se pare, însã, cã el a trãit cu mulţi ani înainte de Pitagora" (Istorii. IV.96)”.

              Mircea Istrate afirmă în chip poetic despre originea şi etnogeneza poporului nostru: „Suntem margine de timp, încolţiţi aici în huma statorniciei noastre la poalele Carpaţilor, prelinşi de-o parte şi de alta până dincolo de Dunăre şi mare şi încă mult mai departe spre soare-răsare şi soare-apune, tot înmulţiţi în ţandăra zării.

Suntem din totdeauna stăpânii acestor mirifice şi roditoare meleaguri peste care, în vremi bătrâne, au trecut mulţime de noroade în drumul lor de pribegie spre alte zări. Noi am rămas aici nesmulşi din glia străbună, mereu iertători şi încrezători în steaua noastră norocoasă.

Ne este veche şi nobilă seminţia ca şi moşia pe care El, Divinul, ne-a dat-o s-o stăpânim şi să o păstrăm mereu întreagă în rotundul ei. Ca să nu uităm de această poruncă am pus la hotarele conştiinţei noastre troiţe veghetoare, Tărtăria, Sarmizegetusa, Tape, Blidaru, şi încă multe altele care , la cumpănă de vremi să aprindă candela speranţelor noastre, pentru a aduna şi uni împrăştiata turmă a neamului, risipită de furtunoase şi înşelătoare vremi”.

             Frumoase cuvinte. Vrednice de un scriitor îndrăgostit de glia lui strămoşească. Cât priveşte întrebarea „De unde venim?”, autorul are următoarea explicaţie, la fel de lirică: „De nicăieri şi de niciunde. Noi suntem şi ne-am ştiut mereu aici din cumpăna vremilor, iar pe cei de dinaintea noastră i-am ştiut mereu de moşi. N-am venit pe vreo scurtătură din neguroase şi îndepărtate locuri ca mai toţi cei din jur. Pe noi ne-a pus Măritul aici, ca veşnică sămânţă, care să se înmiască în huma roditoare a acestor locuri, pe cărarea mereu suitoare a neopritului timp”.

 El îi numeşte pe Decebal, Bogdan, Mircea, Ştefan, Mihai şi atâţia alţii care s-au însfinţit pe altarul nemuririi, “Hristoşii noştri cei dragi”, care au ştiut să aprindă mereu candela conştiinţei noastre.

Iar la întrebarea „Încotro mergem” – acelaşi autor, afirmă cu tărie: „Mergem de la-nceputuri pe sortitul drum al pătimirilor noastre, plătind mereu ortul cerut pentru a rămâne aici în veşnicia mincinoaselor vremi”.

               Cum să nu fii sensibilizat de asemenea cuvinte mişcătoare? Cum să nu înveţi a iubi Istoria şi Neamul dacă cineva te învaţă în acest plăcut mod?

                În eseul „Trecători prin vreme ”, Mircea Istrate spune despre „Cei învechiţi în timp”: „A fost cândva o vreme mare şi glorioasă, îmbrăcată în aura strălucitoare a nemuririi, când, dragostea de neam şi ţară nu se învăţa, ci se primea o dată cu laptele supt de la mamă, când nu măreţia vorbelor, ci faptele venite din ’’cuget şi simţiri’’ erau cele care îngloriau un nume veşnicindu-l spre aducere aminte în veci de veci. Ea, dragostea de neam şi ţară a fost miraculosul leac vindecător şi iertător a toate păcatele făcute în scurtimea unei vieţi trecătoare. Că e aşa o ştim scormonind cu gândul în legendele şi poveştile noastre nemuritoare ale căror începuturi se pierd în negura timpului, ele fiind din vremea când pe aici aceste molcome dealuri erau munţi semeţi, iar lacurile erau mări mângâiate de vânturile istoriei. Pe atunci, în acest rai străbun dar adevărat, noi am fost Adamii şi Evele locului, iar acest cuibar mereu născător de neamuri, ne-a înmulţit ca spicul grâului în culcuşul unor vremi calde şi liniştite ale istoriei”.

                 Cu alte cuvinte, nu trebuia să vină cineva din afară să ne înveţe cine suntem, ci învăţam prin laptele supt al mamei. Iar ca întemeietori de fruntarii nu au fost alţii decât ciobanii noştri mioritici care „au bătut stâlpi de ţară prin locurile în care i-a odihnit vremea şi vremurile, ei fiind născători de neamuri noi, împământenite şi înmulţite prin acele alte meleaguri. Aşa ne-am lăţit mereu în timp moşia noastră străbună, înstelându-ne urma cu fapte mari şi bune şi nu prădând şi jefuind sudoarea muncii altora, aşa cum au făcut-o alţii care ne-au urmat”.

                Purtat pe aripa inspiraţiei, Mircea Istrate se întoarce câteva milenii în timp şi adastă la originea neamului, cu toată încărcătura de basm, legendă, poveste şi realitate, din care desprinde fapte şi oameni hotărâţi de Măritul a schimba faţa omenirii, până la a se închega în mod miraculos, un neam de oameni dârzi, viteji, harnici şi drepţi în faţa nelegiuirilor altor popoare: “Aşa ne-am trecut prin clepsidra timpului neam după neam, crescând odată cu munţii şi cu codrii, îndestulaţi cu de toate câte ne-a pus Domnul în cuibarul vieţuirii noastre, având un singur gând, să nu ne micim moşia străbună, să urmăm legile încifrate la Tărtăria de Hristoşii noştri cei vechi, de ultimul nostru Moise, marele şi înţelepul Zamolxis”.

               În evocarea lor aproape poetică, autorul foloseşte şi termeni specifici şi sintagme potrivite pentru scrierile istorice şi chiar unele arhaisme:  prăpăstenie, ne micim, zornăit de spade, muma care te-a născut, înlăurata armată a Romei, armia duşmană, însfinţită icoană, brumătit, arămit, vatra vieţuirii, stârpe, îngloriind, vatra, neamul, moşia, micnicia, ş.a. – termeni mai puţin uzitaţi în literatura actuală dar care au rostul şi parfumul lor în scrierile cu substrat istoric.

Lecturarea acestor micro eseuri lirice este foarte necesară pentru a trezi spiritul patriotic, amorţit de multe decenii şi a-l sădi în sânul şi conştiinţa copiilor şi nepoţilor care în tăvălugul tranziţiei au deprins a neglija istoria, tradiţia, datinile strămoşeşti, sfârşind prin a nu mai şti cine sunt cu adevărat, ceea ce este, pentru factorii educaţionali, Biserică, Şcoală, Familie, învăţători, educatori, profesori, părinţi – impardonabil.

             Scrierile ultimelor decenii nici nu mai amintesc nimic despre istorie, nici despre etnogeneza poporului român, s-au scos din manuale date şi evenimente esenţiale şi totul a devenit cât se poate de confuz până şi pentru oamenii maturi. Dar copiii de azi sunt cât se poate de derutaţi şi nu mai ştiu care este adevărul.

Autorul merge până-ntr-acolo încât îi denumeşte pe stră-stră-moşii nostri, Feţi-Frumoşii, „care s-au luptat de-adevăratelea cu zmeii şi balaurii aşa cum îi ştim noi din poveştile care ne-au vrăjit copilăria”.

             Mircea Istrate ne oferă pentru o mai bună autentificare şi reperele geografice necesare: “Urma trecerii lor prin vreme o găsim pe valea Dârjovului la Bugiuleşti, la Racoviţa, unde ne-au lăsat primele bucăţi de piatră cioplită şi aşchii de os folosite atunci la vânătoare. Mai apoi, când neamurile s-au adunat în ginţi, după ce au descoperit focul, arcul cu săgeţi, roata olarului, când au domesticit primele animale şi s-au apucat de a face agricultură, ei s-au aşezat pentru totdeauna pe aceste frumoase şi roditoare dealuri şi câmpii, înmulţindu-se în timp.

Căpătând curaj şi putere şi-au tot lăţit moşia însemnând-o pentru veşnicie cu vetrele lor de statornicie, cu vasele decorate de mâinile lor dibace, iar mai târziu, când au deprins şi arta prelucrării metalelor, au rămas să umple cu istorie neîntreruptă aceste locuri. În mii de ani torşi din caierul vremii, străbunii ne-au lăsat în boabe de timp frumosul muncii lor la Boian, la Criş, la Turdaş, la Hamangia, dar mai ales la Cucuteni, iar acum peste 6000 de ani, înaintea tuturor şi-au încifrat gândurile în semne doar de ei ştiute lăsate moştenire viitorimii la Tărtăria”.

               Formarea poporului român şi a limbii române decurge astfel, în descrierea lui Mircea Istrate, ca şi capitolele unui basm românesc, unde cobori, pe fir de poveste, să afli ce s-a mai întâmplat cu locurile şi cu oamenii: “Tot urcând şi coborând cu turmele lor nenumărate dealuri şi munţi, în scurgerea vremii au ajuns până la capătul lumii lor de-atunci, punând stâlpi de neam şi ţară prin acele locuri de unde nu s-au mai întors rămânând veşniciţi în urmaşii lor prin frânturi de limbă, port, obiceiuri, datini, care ne uimesc şi astăzi prin asemănarea cu ale noastre”. Aflăm astfel despre cei mai vechi locuitori ai acestor pământuri: “Dar cum s-au numit vechii locuitori ai acestor pământuri cauprinse la de la Marea Mediterană la sud, la Marea Baltică şi Scandinavia la nord, spre est până la Marea Caspică şi Munţii Urali, iar spre vest până spre Carpaţii Păduroşi. Primele izvoare scrise îi numeau PELASGI. Grecii i-au numit, mai ales pe cei de la nord de Dunăre, HIPERBOREENI, iar italienii DACI. Băştinaşii, strămoşii noştri, îşi ziceau TRACI, DACI, GEŢI, MOESI, CARPI şi încă aproape alte 100 de nume de neamuri după cum, şi unde erau aşezaţi [ardelenii-APULI, moldovenii-CARPI, dobrogenii – SCIŢI, oltenii – BURI, oşeni – AGATÂRŞI, maramureşenii – COSTOBOCI , etc, etc.] , toţi împreună considerându-se ca făcând parte din acelaşi mare popor şi o singură naţiune”.

               Şi despre spiritualitatea şi religia vechilor noştri ne învaţă Mircea Istrate, dar mai ales, despre învăţăturile morale care le-au transmis poporului. Zamolxis, “întâiul şi cel mai mare zeu al lor de-atunci” – este numit de autor: “Hristosul nostru cel dintâi ne-a învăţat la rându-i să fim drepţi şi cinstiţi, viteji, neînfricaţi, să nu ne temem de moarte, să facem totul cu iubire fiindcă numai aşa sufletul nostru se va nemuri pentru veşnicie. Când a plecat de la noi să se alăture zeilor din ceruri, ZAMOLXIS s-a risipit în ape, în pămânnt, în aer, dându-le putere din puterile lui cele nesfârşite , ca de aici cel slab şi temător să-şi ia cu încredere tărie pentru braţ, inimă şi minte, atunci când el şi ţara aceasta va fi în mare nevoie”. Autorul trece prin istorie cu măiestrie, ajunge la Darius, regele perşilor care a râvnit bogăţiile pământului nostru, apoi Alexandru cel Mare, dar şi regele macedonean Lisimah care au fost dovediţi de vitejii geţi ce şi-au apărat hotarele. Burebista – cel care a întocmit hotarele Daciei Mari. Şi în sfârşit, Decebal care a apărat şi el cu preţul vieţii tărâmul încredinţat: “Zeii l-au ales atunci pe DECEBAL ca el să rămână jertfelnicul acestui neam îngloriat în piatra Columnei, pentru a veşnici urmaşilor istoria unei măreţe clipe de curaj şi bărbăţie, care să trezească peste veacuri mândria că prin vâna noastră slabă mai curge încă sângele nemuritorilor noştri strâmoşi daci”. O trecere în revistă necesară pentru a nu uita nimic.

                Istoria lui Decebal este descrisă în capitolul “Neamul nostru”, Cei învechiţi în timp, partea a IV-a. Nu în zadar, poporul nostru a fost recunoscut în acele timpuri drept: “fala şi gloria lui.În capitolul “Înstelaţii Columnei” – autorul descrie robia dacă, după cucerirea ei de către romani. “Cohorte de sclavi au lua drumul Romei şi odată cu ele mult râvnitul aur al dacilor, comoara lor cea dătătoare de putere, dar şi stârnitoare de dorinţi şi lăcomoase vise. 123 de zile Roma a organizat cele mai mari serbări din câte s-au văzut , ofrandă adusă zeilor drept mulţumire că aurul, grânele şi sclavii Daciei au mai salvat odată marele, gloriosul şi îngâmfatul lor imperiu, a cărui visterie şi hambare erau de-acum de prea mult timp goale. Pentru a-şi îngloria faima şi a-şi veşnici victoria în faţa lumii, împăratul Traian a pus să fie ridicată în mijlocul Romei măreaţa şi strălucitoarea Columnă, care îi poartă numele. În carnea ei s-au veşnicit în slavă nu atât victoria zornăitoarei sale armate, cât mai ales faptele de neasemuită vitejie ale înstelaţilor noştri strămoşi. Nu ei, romanii, ci vredniciţii daci au rămas în marmura Columnei pentru a arăta lumii, fără putinţă de tăgadă, cine au fost adevăraţii eroi şi de ce merită ei a fi cinstiţi din neam în neam, veac după veac până la sfârşitul vremurilor. Chiar şi numai pentru atât, Columna ar trebui să fie pentru noi toţii Mecca inimilor noastre, piatra sfântă a neamului românesc.Fiecare din noi ar trebui să o vedem măcar odată, să o atingem, să o mângâiem ca ea să ne înfioreze, să ne întărească, să ne înalţe, şi aşa, măcar pentru o clipită, să-i simţim vii pe aceia care atunci, la marginea vieţii lor, în veşnicita clipă de sfârşit şi-au pus în palma sorţii viaţa şi sufletul lor nemuritor, alături de gândul cel curat că odată vatra, neamul şi ţara vor fi iarăşi ce-au fost, libere, mari şi înfloritoare”.

                Nu o dată, autorul îl pune pe cititor în faţa unei întrebări esenţiale, legate de istoria însângerată a daco-romanilor: “Oare voi cum aţi hotărî astăzi dacă aţi fi să alegeţi?”

                Căutând temeiul şi rostul lucrurilor fireşti, autorul meditează îndelung asupra soartei învinşilor care s-au aflat, la un moment dat în faţa năvălitorilor şi au fost trecuţi prin foc şi sabie, iar eroiii învingători pe drumul urcător al gloriei, au lăsat multe victime şi apoi  au relatat evenimentele din punctul de vedere al cuceritorilor, ca fiind fapte de vitejie. Gloria este scrisă întotdeauna cu sânge. În secvenţa “Eroi şi criminali. Seminţe de rai” – tocmai aceste realităţi le scoate în evidenţă autorul.

                   Meditaţiile acestui autor despre istoria neamului său sunt realiste, aproape didactice, impregnate de exemple şi inserţii lirice ale unui adevărat poet al Cuvântului care ştie pentru ce trebuie să lupte şi să cheme şi pe alţii la înălţare spirituală.

                 Sub titlul “Icoane de suflet” – autorul evocă figura luminoasă a domnitorului Mircea cel Bătrân, vrednicul apărător de neam şi de ţară, înţeleptul Mircea, cel care a ridicat multe şi frumoase biserici şi mănăstiri precum Cozia, Brădet, Târgovişte, Tismana.

                 E interesant că autorul acestor scrieri îi asemuie pe domnitorii viteji ca pe icoanele sfinte. “Pe el însă îl vom purta mereu în gând ca icoană miruită făcătoare de minuni, mai ales atunci când gândul, mâna şi fapta s-au adunate toate la un loc întru binele neamului său”.

Şi tot sub genericul “Icoane de suflet” – autorul îl evocă şi pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, în cuvinte glorioase aşa cum merită cel mai mare domnitor moldovean care a fost “baci” Ţării Moldovei vreme de 47 de ani. Pe el îl numeşte Mircea Istrate “Nemuritorul” – pentru că a intrat în ceata sfinţilor nemuritori.

                    În aceiaşi termini elogioşi este zugrăvit şi Mihai Viteazul cel care a săvârşit “Unirea tuturor românilor sub un singur sceptru”.

O altă personalitate istorică luminoasă este Avram Iancu, o altă icoană de suflet, “Avrămuţ, fără de care Ardealui ar fi searbăd şi fără speranţă. Că el, nemuritul nostru cel drag şi-a tras tăria din tăria moşilor şi strămoşilor săi scoborâtori până în timpurile cele vechi, bătrâne şi-ngloriate. Şi bine-ai făcut Doamne că l-ai pus pe el, cel cu suflet mare, bun şi răbdător să stea în vâltoarea unor vremi nenorocoase, pentru a ne încerca tăria şi credinţa câtă ne-a rămas atunci”.  Nu putea fi uitat din galeria figurilor de domni, Alexandru Iona Cuza, “cel simţitor la durerile semenilor săi”, care “a trecut numaidecât la înfăptuirea unor reforme radicale care vor pune bazele statului nou, modern”.Acest nou volum al cunoscutului şi apreciatului poet Mircea Dorin Istrate, vine cu argumente noi să demonstreze harul nativ al autorului, deschiderea lui către istorie, către oameni şi societate, dar şi către frumosul dimprejurul nostru şi cel din noi, pe care nu trebuie să-l lăsăm, atât cât ne stă în putinţă,  pradă buruienilor veacului.

          Ajun de Crăciun   23.dec.2013                                                 CEZARINA ADAMESCU,

  MODELE  DE  URMAT.

~*~

Nu mai avem modele de oameni buni, curaţi,

Să spună adevărul, să-mi fie luminaţi,

Să dibuie minciuna, s-o facă cunoscută,

Cuvântul să şi-l ţină ca taina ceea mută.

 

Să nu-i îndoaie viaţa, să fie veşnic treji,

În lupte fie-n faţă cum sunt doar cei viteji,

Nimica nu-i oprească, nimic nu-i ţină-n loc

Când neamul lor şi ţara îmi stau în nenoroc.

 

Să-i doară soarta celui ce-i slab ori prea mărunt

Şi pentru el răstoarne şi cerul cel temut,

Un pas ’napoi nu deie chiar viaţa de-i sortită

Acolo să şi-o gate pe veci, neîmplinită.

 

Aşa aş vrea, Mărite, să fie cel pe care

Să-l ţin icoană-n suflet, la fel ca fiecare, 

Cu el aş fi alături chiar de ar fi să mor

Ca neamul şi cu ţara să-mi aibe-un viitor.

 

Ne dă, Mărite  Doamne, doar unul ce-i în stare

Să pună ţara asta pe dreapta ei cărare,

Ne spele cât făcut-am puzderii de păcate

Ca de acum încolo să măreţim în fapte.

 

Să fie din aceia pe care noi îi vrem,

De moarte n-aibă frică şi viaţa nu şi-o tem,

Ca să trezească ţara din lunga amorţeală

Şi soarta să-i preschimbe în glorie şi-n fală.

 

Mai cred, Mărite Doamne, că nu ne laşi la greu

Şi-o să ne scoţi la maluri, cum ai făcut mereu,

Că suntem buni la suflet şi oameni de ispravă

Şi poţi cu noi a face minuni, spre a Ta slavă.

~*~

 Mircea  Dorin  Istrate

COMENTARII:

Mari personalități între care Scriitoarea Cezarina Adamescu și D-na Mihaela Roscu scriu admirativ și analitic despre opera poetică a Poetului Mircea Istrate, poetul plaiurilor românești.

Acest poet unic în folosirea estetică a graiului ardelenesc a cuprins frumusețea exhaustivă a României într-o istorie epică plină de lirism. Drept replică Poetul. autorul  se apleacă asupra propriei creații și subliniază esența  tematicii poeziilor sale.

Adaugă și suportul unui interviu susținut tot pe tema  poeziei sale plină de atașament față de tot ce este românesc .

 Pe parcursul anilor am întâlnit multe poezii de ale Domniei Sale, dar este necesar să aprofundăm și materialul de față. Va fi o datorie împlinită pentru harul și strădania poetului Mircea Dorin Istrate.

Ne dorim lectură plăcută,

          Cu stimă,

 Melania Rusu Caragioiu