Înființarea
și extinderea N.A.T.O. (1)
Prof.
univ. dr. Tiberiu Tudor
30
Octombrie 2022
Una dintre cauzele directe ale războiului
din Ucraina este încercarea de extindere
a N.A.T.O. dincolo de limitele de suportabilitate ale Federației Ruse. Este un
truism faptul că războiul din Ucraina este, în primul rând și în esență, un
război între Statele Unite și Federația Rusă, o resuscitare a războiului dintre
Statele Unite ale Americii și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. In
actualul context geopolitic este instructiv, poate relevant, să revedem istoria
acestui război și, în particular, istoria de șapte decenii a nașterii și
extinderii N.A.T.O.[1]
Războiul
Rece. 1949-1989
Marii beneficiari ai celui de-al doilea
război mondial au fost Uniunea Sovietică pe continent și Statele Unite ale
Americii în Pacific. Uniunea Sovietică a reanexat, după război, teritoriile pe
care le ocupase în 1940 în virtutea Pactului Molotov – Ribbentrop: Țările
Baltice, o parte din Polonia antebelică, Basarabia și nordul Bucovinei,
constituindu-și astfel „cordonul sanitar
interior”. Un al doilea cordon sanitar sovietic, exterior, a fost constituit
din statele comunizate ale Europei Centrale și de Est: Polonia, Cehoslovacia,
Ungaria, România, Bulgaria, Germania de Est.
La o întîlnire cu liderul iugoslav Iosif Broz-Tito, în aprilie
1945, Stalin a spus : „în războiul
acesta, nu este la fel ca în cel trecut, ci acela care ocupă un teritoriu îşi
impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul acolo unde ajunge
armata sa”.
La 22 februarie 1946, George Kennan,
diplomat aflat în funcție la ambasada Statelor Unite ale Americii la Moscova, a
trimis, telegrafic, la Washington un raport, devenit celebru sub numele de
Telegrama cea Lungă (foto), în care analiza pericolul expansiunii ideologiei
comuniste și a sistemului comunist în lume și propunea inițierea unei politici
de îndiguire, stăvilire („containment”), prin „crearea de alianțe și susținerea
statelor care se opun acestei expansiuni”.
Kennan avertiza: „interacția cu comunismul
sovietic este cea mai grea sarcină a diplomației noastre cu care aceasta s-a
confruntat vreodată și probabil și cea mai mare cu care va trebui să se
confrunte vreodată”. El considera că această confruntare va fi una politică și
nu militară și că, în consecință, abordarea ei de către Statele Unite va trebui
să fie prin mijloace politice și economice. În primul rând prin refacerea
economică a Europei și a Japoniei pentru ca acestea să nu alunece în zona de
influență a comunismului.
Se recunosc aici liniile directoare ale
Doctrinei Truman și ale Planului Marshall. Imediat, George Kennan a fost chemat
la Washington de către secretarul de stat, generalul George Marshall, și numit
președinte al Consiliului de Planificare a Politicii de pe lângă Departamentul
de Stat, în cadrul căruia a avut un rol esențial în punerea în practică a
acestor două concepte de bază ale politicii externe americane din primii ani de
după al doilea război mondial.
Doctrina Truman definește politica externă americană care a luat naștere cu scopul principal de a
limita expansiunea geopolitică sovietică în timpul Războiului Rece. Data de
naștere a Doctrinei Truman, identificată de către politologii americani cu
începerea Războiului Rece, este 12 martie 1947, când președintele Harry Truman
a prezentat-o Congresului.
La 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în
aula universității Harvard, George Marshall a anunțat lansarea unui vast
program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene. Planul
Marshall, cu numele oficial European Recovery Program, reprezintă extensia în
domeniul economic a Doctrinei Truman. Implementarea
acestei doctrine în domeniul militar a
început odată cu crearea Organizația
Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington, în 4 aprilie 1949, de
către conducătorii celor 12 state fondatoare (foto) Telegrama cea Lungă,
document devenit celebru în politologia americană, a fost, dacă nu un factor
determinant, unul catalizator al Doctrinei Truman și al Planului Marshall. În
memoriile sale, Henry Kissinger o numește „doctrina diplomatică a epocii”.
A urmat instituirea Cortinei de Fier, construirea
zidului Berlinului războiul din Coreea
(proxi pentru U.R.S.S., direct pentru S.U.A. și China), războiul din Vietnam
(proxi pentru U.R.S.S. și direct pentru S.U.A.), criza rachetelor din Cuba,
etc. Echilibrul acestei perioade a fost unul de bipolaritate, asigurat în mare
măsură de forțele de descurajare nucleară ale celor două mari puteri nucleare,
Statele Unite și Uniunea Sovietică.
Pentru stadiul prezent al confruntării
Statelor Unite cu Federația Rusă, tezele geopolitice ale lui Kennan sunt actuale
și importante sub două aspecte:
- Un prim aspect este cel de contestare a
nucleului politicii externe americane de după încheierea Războiului Rece. După
1993, când administrația președintelui Clinton a început extinderea N.A.T.O.
spre Est, George Kennan, părintele „containment”-ului împotriva Uniunii
Sovietice, s-a opus „cu disperare” reluării acestei politici împotriva Federației Ruse, considerînd-o o
greșeală fatală a Statelor Unite („the most fateful error of American policy in
the entire post-Cold War era”). Poziția lui Kennan este sintetizată într-un articol din „New York
Times” din 5 februarie 1947, intitulat „A Fateful Error” (foto): „Este de așteptat ca o astfel de decizie:
- să inflameze tendințele naționaliste,
anti-occidentale și militariste ale Rusiei;
- să aibă un efect advers asupra
dezvoltării democrației în Rusia;
- să restaureze atmosfera războiului rece
în relațiile Est-Vest
- să împingă politica externă a
Rusiei în direcții opuse dorințelor
noastre.
Rușii sunt prea puțin impresionați de
asigurările americane că această lărgire nu reflectă nicio intenție ostilă”[2].
Punct cu punct, previziunile lui Kennan au
devenit realitate.
- Al doilea aspect fundamental al tezelor
lui Kenann este unul marginal pentru anii 1947/48, dar extrem de relevant
pentru actuala politică americană în Europa:
„Singurul lucru realmente periculos pe
care îl am în minte este posibilitatea ca abilitatea tehnică a germanilor să
fie combinată cu resursele fizice ale Rusiei” (articol din „Foreign Affairs”,
aprilie 1947). „Ar exista posibilitatea mobilizării și folosirii unei teribile
(«tremendous») puteri economice și militare care să constituie o amenințare
reală la securitatea continentului Nord American” (discurs la Colegiul Național
de Război, septembrie 1948).
Avem aici definirea unui aspect strategic
esențial, dacă nu cumva chiar esența actualei politici americane în Europa.
Bine știut, în 1959, într-un discurs rostit la Strasbourg, preşedintele
francez, legendarul general Charles de Gaulle, spunea că o “Europă de la
Atlantic la Urali urma să decidă soarta lumii”. Interesele de securitate (cu
sau fără ghilimele) ale Statelor Unite sunt, evident, altele. După treizeci de
ani de promovare a lor, jumătate din Europa lui
de Gaulle este în siajul Statelor Unite, iar cealaltă este, conform
Noului Concept Strategic N.A.T.O. (2022) principalul adversar strategic
N.A.T.O..
Ucraina, prin structura ei ca „țară de
falie” (Huntington), a oferit pretextul și condițiile ideale pentru
materializarea acestui clivaj, prin care Statele Unite caută să-și impună,
necruțător și cu orice preț, dominația în această parte a lumii, după
catastrofalele eșecuri din Asia (Vietnam, Irak, Afganistan).
- Va urma -
Aranjament
grafic - I.M.
--------------------------------
[1]
https://www.rfi.ro/politica-145488-extinderea-nato-cauza-pentru-razboiul-lui-putin
- 16 mai 2022.
[2]
https://comw.org/pda/george-kennan-on-nato-expansion/ - 5 februarie 1997
și
https://www.latimes.com/archives/la-xpm-1997-jul-07-me-10464-story.html
- 7 iulie 1997.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu