Ben Todică - CONȘTIINȚA - o poveste, plictiseală sau IZBĂVIRE?

 

CONȘTIINȚA - o poveste, plictiseală sau IZBĂVIRE?

 

 Când ne naștem, venim dintr-o altă lume, poate undă magnetică, fum sau praf ori câmp magnetic. Suntem eterni și ajunși aici din acea dimensiune, sigur că va trebui să ne adaptăm la noua experiență, și ca să funcționăm trebuie să o înțelegem,  învățăm limbajul și simbolismul tuturor formelor și culorilor în care ne-am trezit. Să nu uităm nici de mirosuri, emoții și senzori termali. Constiința are misiunea cea mai grea pentru că trebuie să se împartă între minciună și adevăr pentru a funcționa. Descoperi că specia om funcționează și comunică datorită unui mecanism numit poveste. Omul crede în povești. Istoricii sunt parte din cei care confecționează povești, însă cea mai mare poveste, care e motorul civilizației de azi, este BANUL. Omul e singurul animal care funcționează astfel, ne spune istoricul Yuval Harari. Tot domnia sa ne spune că și democrația tot pe poveste se bazează, însă ca să funcționeze bine, specia trebuie să fie bine informată/educată. Când se întâlnesc în senat, partidele trebuie să vină cu idei diferite pe care să le dezbată. Azi nu e o problemă așa de mare că populația de la căderea blocului sovietic s-a lăsat pe tânjală în amândouă taberele și nimeni nu a mai învățat mare lucru, așa că nu prea mai au ce dezbate și când nu se înțeleg scot ciomegele și se bat.

 

Democrația avea șanse mari de împlinire în 1989 când ambele blocuri puneau mare accent pe educație și se putea ajunge departe, însă din comoditate și lenevie s-au apucat de distracții,  distrugând tot ce au construit precedesorii ca legi și mecanisme de echilibru al civilizației și acum din neștiință și plictiseală au ajuns să se amenințe nuclear. L-am ales pe Yuval Harari să ne explice fenomenul plictiselii pentru că el l-a trăit cel mai bine ca om însingurat și dezamăgit de soartă; zic asta pentru că anunță în fiecare interviu - ce noroc a avut cu inventarea internetului găsindu-și soțul??? (I found my husband) și s-a însurat, altfel ar fi fost și azi nefericit. Deci, el ne spune că plictiseala este starea care ne apropie de senzația de pace, calm, liniște etc., un fel de echilibru, o stare de zero absolut. Nimic rău, nimic bun nu se întâmplă în acest moment. E extraordinar. Pentru că nu înțelegem ce se întâmplă cu noi în acel moment, pentru că nu-l pricepem, în loc de liniște și calm dintr-o dată tensiunea îți crește, te neliniștești, începi să improvizezi și dai de necaz. Această stare, Harari o numește zona absolută a conștiinței. Deci, nu uitați că ne naștem conștiință și ca să funcționăm, învățăm lumea în care am intrat. De ce ne plictisim? Ce se întâmplă în acel moment? Oare, nu e posibil s-o luăm și pe căi greșite???!!! Nu-mi îngăduie să pun etichete, să categorisesc... Las fiecăruia să înțeleagă povestea viații conform propriei conștiințe. Doamne ajută-ne!

 

Într-o poveste nu te poți plictisi întrucât e interesantă, proaspătă. În special povestea banului. Banul e cea mai mare poveste din lume. Toți credem în bancnote și monede, tot pământul crede. Dacă vrei să cumperi ceva din Japonia sau China, persoana care-l deține, îți dă produsul în schimbul bancnotelor de hârtie. E o hârtie de o sută de dolari. Nu poți s-o mănânci, nu poți să te încălzești cu ea, însă datorită poveștii ei deținătoare de putere, poți cumpăra orice de pe pământ. Lucru pe care nu-l poți folosi cu o altă specie. De exemplu, să-i arăți unui câine suta spunându-i că poate cumpăra câteva oi cu ea ca să renunțe la os. Te halește imediat.

 

Deci într-o poveste bună nu te poți plictisi pentru că e interesantă, mereu proaspătă. Normal, nimic nu se repetă, întotdeauna ceva nou se întâmplă în jur și atunci de ce ne plictisim? Aici vine povestea digitală despre înregistrarea analogă a sunetelor și imaginilor din lucrările noastre. Când înregistrezi în analog, înregistrezi și lucruri de care nu ești conștient pe moment că ele sunt prezente. Deasemeni cu filmul, imagini pe celuloid. Sunt anumite frecvențe de sunet și lumină care nu sunt percepute de conștientul nostru însă fără să realizăm, ele participă la starea noastră de bine. De aceea, în Egiptul antic medicii faraonilor foloseau camere de tratament prin vibrații și sunete produse de ape și vânt. Animalele percep o bandă mai largă a spectrului de sunet și lumină. Noi nu reușim acest lucru pentru că nu ne-am antrenat în acest câmp. De exemplu, câinii văd/simt mirosurile amprentelor lăsate în urma vânatului prin schimbarea frecvenței luminii afectată de evaporarea mirosului lăsat de urmă.  Întregul univers vibrează, sâsâitul pe fundalul sunetului sau așa-zișii purici de pe ecranul televizorului când nu are semnal este vibrația universului. Vibrația atomilor și electronilor în continuă mișcare. Dacă vibrația ar înceta, totul s-ar preface în fum. Tehnologia digitală nu e spectrul infinit al vibrației, este un perete ales care ne servește interesul pentru a reda muzica și imaginile din spectrul nostru. E un fel de decor al unor clădiri de pe scena unei piese de teatru, e doar fațada nu întreaga clădire în spațiu. E un fel de a pretinde că tu ești Hamlet sau Ofelia pe scena shakespeariană, deși nu sunteți adevărații eroi din epoca trăită.  Deci, era digitală ne-a introdus într-un spațiu restrâns și ne-a izolat de larghețea posibilității de evoluție liberă a conștiinței. Suntem într-o cușcă în care ni se trasează viitorul. Animale de Circ. Nu râdeti, că e serios. Întotdeauna oportuniștii începând în istoria cunoscută de la Nefertiti încoace ne-au izolat ca să ne exploateze în beneficiul lor (vezi istoria). Noi, ca specie suntem izolați și în spectrul numit timp. În zona noastră care diferă de cea a mai multor ființe trăim în iluzia optică, lucru neperceptibil de păsări și o gamă largă de insecte. Specia umană pentru unele din insecte e aproape nemișcată. Sunt anumite specii care trăiesc viața noastră de o sută de ani doar într-o singură zi și ne percep ca statui împietrite. De ce am spus toate astea? Ca să vă aduc să înțelegeți și să explic fenomenul de plictiseală pe care eu îl consider momentul în care poți aluneca imediat în locul de unde te-ai născut ca suflet și conștiință. Ați trecut vreodată prin momentul leșinului când totul se întunecă dintr-o dată și dacă nu e cineva lângă tine să te ia la palme să te readucă la realitate te scurgi în origine, mori. Sufletul se retrage repede de unde a venit. E același fenomen care se întâmplă când te naști și te lovește doctorul peste funduleț ca să te salveze, să te ridice din adânc. Plictiseala e momentul alunecării și atunci ca un sistem de protecție te aruncă în sus și faci prostii. Te apuci de năzdrăvenii.

 

Când intri în casă, imaginea cunoscută dinainte o suprapui cu cea pe care o găsești și zici că nimic nu-i nou și cazi în plictiseală. O soție inventivă decorează întotdeauna casa cu flori proaspete, vii și chiar în ghivece ca în fiecare zi să fie totul proaspăt. Noi am observa diferența când plantele au crescut, culorile s-au schimbat, lumina e alta, însă noi ca primitivi în evoluția conștiinței nu le vedem. Normal nimic nu se repetă în viață. Întotdeauna ceva nou se întâmplă în jur. Atunci de ce ne plictisim? Ce nu observăm sau de ce nu observăm?  Yuval ne spune că suntem precum calculatorul. Suntem programați de mici și suntem dotați cu simțăminte, emoții și instincte. Pe acestea le exploatăm și înțelegem viața. Eu adaug la părerea lui Yuval că plictiseala poate fi produsă de programul nostru original care ne-a adus în această lume. Din cauză că proiectăm în afară ce știm, ce am învățat în această viață despre lume și nu percepem prospețimea vieții din jur sub influență ecologică. Deci, ne plictisim întrucât nu percepem schimbările de fiecare zi din jur. Nu sesizăm aceste noutăți aduse de timp și vremuri. Pentru a sesiza aceste schimbări avem nevoie de aducerea conștiinței la o formă mai avansată, un fel de definiție înaltă a percepției. Poate că acesta e motivul pentru care suntem aici pe pământ. Să ne avansăm conștiința, să o ridicăm la rangul divin. Doar prin conștiință poți deveni la rang de Dumnezeu, nu prin ciomag cum o propagă cei de azi care conduc omenirea și ne aduc la războaie.

Ben Todică