Gică Manole - 21-23 ianuarie 1941 - Statul Român „pe marginea prăpastiei” (5)

 

21-23 ianuarie 1941 - Statul Român „pe marginea prăpastiei” (5)

Prof. dr. Gică Manole

30 Octombrie 2022

 

Comunicatul lui Horia Sima de încetare a revoltei, din dimineața de 23 ianuarie 1941, ora 5, a fost dat sub presiunea și supravegherea lui H. Neubacher[1]: „Neubacher a dictat ordinul de evacuare a baricadelor, pe care Sima l-a semnat”[2], susține A. Hilgruber. În ciuda Comunicatului lui Horia Sima, în dimineața zilei de 23 ianuarie 1941, după ora 5, s-au mai desfășurat lupte intense între trupe și rebeli. Ordinul lui Horia Sima de încetare a luptelor cuprinde o afirmație mincinoasă: nu el și Legiunea au vrut confruntarea armată cu Antonescu, ci dușmanii comuni „ai României și Axei”[3]. Ordonă legionarilor să evacueze „de îndată instituțiile publice ocupate”[4] și reintrarea în legalitate. Dispune „ca în cel mai scurt timp țara să-și reia aspectul normal”[5].

 

Nu voi stărui prea mult asupra poziției lui Horia Sima cu privire la ce au reprezentat evenimentele din 20-23 ianuarie 1941, deoarece, în opinia lui, Mișcarea Legionară, el însuși sunt total nevinovați, neprihăniți, neavând absolut nicio responsabilitate sau vinovăție în cazul evenimentelor din 21-23 ianuarie 1941.

 

Am subliniat ceva mai sus câte ceva despre convingerea lui Horia Sima cum că în acele zile dramatice s-a desfășurat o lovitură de stat a generalului Ion Antonescu contra ordinii „constituționale” stabilită la 14 septembrie 1940. În acele zile însângerate din ianuarie 1941, s-a dat o luptă „între Țară și Uzurpator”[6], sublinia Horia Sima. „Uzurpatorul” fiind Antonescu, iar Țara fiind el și legionarii. Horia Sima nu a scris un cuvânt despre jafurile, fărădelegile, crimele oamenilor săi, ca și cum acestea nu ar fi existat. Pentru Horia Sima, între 21-23 ianuarie 1941, „poporul”, „sute de mii de români, milioane de români, s-au ridicat ca să se apere așezământul constituțional al Statului Național Legionar. N-a existat o „rebeliune legionară”. A existat o lovitură de stat a generalului Antonescu. Această lovitură s-a împotmolit în masiva împotrivire a unui popor întreg”[7], divaga șeful Mișcării Legionare. Pentru Horia Sima, prefecții legionari, chestorii de poliție, toți demnitarii destituiți din funcții de Ion Antonescu pe 20 ianuarie 1941, care au refuzat să evacueze clădirile instituțiilor unde erau conducători, s-au aflat în legitimă apărare[8]. După el, în afara Legii erau militarii trimiși de Antonescu să ocupe instituțiile statului „aflate în stăpânirea reprezentanților legitimi ai Statului”[9]. Militarii erau „rebelii, erau uzurpatorii puterii”[10].

 

Legionarii nu au tras în Armată, susține el[11], nu au stropit cu benzină un ostaș și l-au ars de viu, care ostaș a murit din cauza „unei întâmplări nenorocite”[12], susține Horia Sima. Armata nu l-a urmat pe Ion Antonescu până pe 22 ianuarie 1941, afirmă Sima, zi în care Ion Antonescu era „înfrânt”, fiind dispus să părăsească Puterea[13]. Citează în sprijinul aserțiunii sale o vizită a lui N. Pătrașcu pe 22 ianuarie 1941 la sediul legației germane, unde a avut o convorbire cu W. Fabricius. Pătrașcu îi comunicase că Fabricius fusese informat de Antonescu însuși cum că e gata „să lase puterea unui guvern condus”[14] de Horia Sima! Dacă Mișcarea Legionară a fost înfrântă, de vină sunt Fabricius și Armata germană, fabulează Horia Sima. Dezordinile din țară, jafurile, crimele, schingiuirile, devastările, incendierile din acele zile nu au nicio legătură cu el, cu Horia Sima[15] și Mișcarea Legionară. El doar a dispus organizarea unei demonstrații studențești în 20 ianuarie 1941, ca protest contra demiterii generalului Constantin Petrovicescu[16]. N-a mai dat niciun ordin în afara celui cu demonstrația din Capitală.

 

Rezistența armată a legionarilor nu a fost nimic altceva decât „ridicarea poporului contra uzurpatorului”[17], fapt care s-a petrecut, afirmă el, „spontan și peste capul meu”[18]. În timpul celor trei zile din ianuarie, 21-23, afirmă Sima, el a fost fugar, stând ascuns „la trei gazde principale”[19] din București. În noaptea de 22/23 ianuarie 1941, el se afla în cea de-a treia locuință, a „Doamnei Polihroniade”[20]. Aici, în noaptea respectivă, vine Stoicănescu însoțit de șeful S.D.-ului în România, Bolschwing, și de un etnic german din România ca și translator, Gunne, care vorbea curent românește[21]. Horia Sima părăsește locuința precizată, fiind invitat să se refugieze la sediul S.D. din București, primind asigurări că acolo nu va putea fi arestat de „zbirii lui Antonescu”[22]. În realitate, nota Horia Sima, aducerea sa la sediul S.D. din București fusese o capcană a lui Fabricius. La ora 4 dimineața, în ziua de 23 ianuarie 1941, vine la respectivul sediu H. Neubacher însoțit de Bolschwing și Gunne. Neubacher îi citește „un ordin al Führerului prin care eram somați să încetăm orice rezistență”[23]. Sima se conformează ultimatumului lui Hitler și ordonă „încetarea rezistenței și retragerea legionarilor din instituțiile publice, pe care le dețineau în mod legal”[24]. Susține că a redactat Comunicatul, la care am făcut trimitere mai sus, împreună cu Neubacher[25].

 

Nu am făcut, aici, decât un rezumat al rezumatelor asupra celor scrise de Horia Sima cu privire la evenimentele din 21-23 ianuarie 1941. Teoria sa nu poate fi susținută. Horia Sima a fost un maestru al disimulării și mistificării unor fenomene, fapte istorice. Varianta sa, cu privire la evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, încă este crezută, împărtășită de mulți, faptul dovedind capacitatea extraordinară a lui Horia Sima de a mima sinceritatea în mărturiile sale, folosirea sistematică a omisiunii și redării trunchiate a unui eveniment istoric sau altul. Prin intermediul acestei strategii, persoana sa rămâne imaculată. În după amiaza zilei de 23 ianuarie 1941, spre seară, revolta Mișcării Legionare fusese lichidată. Cu acest prilej, Antonescu adresează un nou Apel către poporul român[26].

 

Apelul lui Ion Antonescu, în care sintetizează evenimentele zilelor de 20-23 ianuarie 1941, sublinia că, „în primele două zile ale rebeliunii”[27], Armata nu a atacat rebelii, „ci s-a apărat”[28]. Oameni de condiție și calitate inferioară, sublinia Ion Antonescu, care, începând cu luna septembrie 1940, „s-au ascuns în Mișcarea Legionară”[29], au vrut să dărâme Țara[30]. „Vagabonzii și resturile odioase ale periferiei”[31] au înfăptuit crime, jafuri, fărădelegi, preciza el. Au primit răsplata faptelor lor odioase din partea Armatei. A ordonat luarea celor mai aspre măsuri „pentru păstrarea ordinei”[32]. Îndeamnă tineretul legionar să renunțe la „întunericul răzvrătirii”[33], să arunce din „mâini pistolul ucigaș”[34] și să fie pregătit să primească în mâini „arma onoarei”[35] pe care Statul i-o va da în curând, fiind „gata de faptă și de luptă”[36].

 

Îndeamnă, din nou, pe cei de credință curată, induși în eroare, să alunge din mijlocul lor „pe cei care au îmbrăcat cămașa verde a martirilor ideii (trimitere directă la Corneliu Zelea Codreanu și la elita exterminată de Carol II în 1938-1939 - n. a.), pentru ca să umple străzile de sângele roșu al ostașului român și să ridice pe acoperișuri drapelul roșu al anarhiei”[37]. Statul a fost salvat de armată, de jertfa ei, afirma Ion Antonescu. Informează poporul că va da o altă „așezare politică”[38] a Țării, bazându-se pe toate generațiile din societate și pe toate clasele sociale. În tot ceea ce a făcut și va face în calitate de șef al statului, el, Ion Antonescu, nu a fost și nici nu este condus de interese personale sau „vanități”[39], ci doar de muncă grea în folosul neamului, de „credința în Dumnezeu și în Dreptate”[40].

 

Din textul acestui Apel al lui Ion Antonescu către Țară, putem concluziona că, la acel timp, el avea convingerea că, de evenimentele din acele zile s-au folosit „netrebnicii” străini de Mișcarea Legionară, și care „netrebnici” urmărea scopuri străine de interesele Țării, pe care urmăreau s-o dărâme. La fel, Ion Antonescu a înțeles că desfășurarea evenimentelor a oferit prilejul celor declasați, adepți ai crimei, jafului și fărădelegilor, celor frustrați și plini de spirit vindicativ, anarhic, să înfăptuiască fapte sângeroase, criminale. Pentru acești indivizi, „vagabonzii și resturile odioase ale periferiei”[41], Antonescu nu a avut nicio milă, dându-le pedeapsă exemplară.

 

De asemenea, modul de operare a bandelor anarhice ale celor declasați, parte dintre aceștia intrați în Mișcarea Legionară în toamna anului 1940 doar pentru a putea să se folosească de Putere spre a jefui, maltrata, ucide și de a se îmbogăți, l-au făcut pe Ion Antonescu să asemene actele de teroare și jaf din acele zile cu procedeele revoluției comuniste. În fapt, în acele zile de anarhie și crime, comuniștii din România, organizați într-un grupuscul politic controlat de U.R.S.S., au participat la revolta legionară înfăptuind crime și jafuri „în cartierele evreiești alături de polițiști, derbedei și hoți”[42], așa cum susține Vladimir Alexe[43]. Implicarea comuniștilor în evenimentele din ianuarie 1941 s-a făcut în baza unei convenții de colaborare între partidul comunist și Serviciul Special de Informații. Convenția a fost semnată de comisarul Petrovici (S.S.I.) și liderul comunist Constantin David, comuniștii promițând că vor participa „la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941 prin acțiuni anarhice în cartierele evreiești”[44].

 

Revenind la stabilirea vinovăției principale în declanșarea evenimentelor din ianuarie 1941, Ștefan Palaghiță, membru de seamă al Mișcării Legionare, nu a ezitat, așa cum am mai precizat ceva mai sus, să-l acuze pe Horia Sima ca principalul vinovat de declanșarea rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941: „Sima pornește rebeliunea în mod dement, căci, având puterea în stat, el o face împotriva lui însuși. Apoi, după ce o pornește, lasă lucrurile în voia soartei, iar el se dă la fund dispărând fără urmă. Antonescu, profitând de acest prilej, a dat Mișcării lovitura, iar legionarii, fără nici o comandă, s-au apărat cum au putut. Este ca și când un comandant de oaste duce trupa pe front și apoi fuge, lăsând-o singură. Acest «comandant» (ghilimelele sunt ale lui Ștefan Palaghiță - n. a.), la drept vorbind, este mai mare dușman decât dușmanul însuși cu care se dă bătălia”[45].

 

Alegațiile lui Horia Sima, privind nevinovăția sa în declanșarea și desfășurarea revoltei din 21-23 ianuarie 1941, sunt infirmate cu ușurință. Ștefan Palaghiță, atât de bine informat, a avut convingerea că Horia Sima a fost inițiatorul revoltei din 21-23 ianuarie 1941, fără „știrea nimănui”[46]. El și Stoicănescu au provocat revolta, „fără să putem înțelege, nici astăzi, scopul pentru care a fost făcută”[47]. Autorul citat e convins că rebeliunea declanșată de Horia Sima „a pătat onoarea Mișcării”, și că doar „dușmanii Mișcării au știut ce vor”[48], indicând limpede că are cunoștință de implicarea unor forțe străine în cazul revoltei legionare din 21-23 ianuarie 1941. Ștefan Palaghiță îl condamnă vehement pe Horia Sima, reiterând acuzația cum că a pornit rebeliunea „în mod dement atunci când trupele rusești amenințau granițele României și așteptau momentul să invadeze țara...”[49]. Și soția lui Corneliu Zelea Codreanu, Elena, îl acuzase pe Horia Sima de a fi avut inconștiența să pornească revolta din ianuarie 1941: „Sima înscrie în istorie unicul caz al unui guvern care face rebeliune ca să cadă de la putere”[50], afirmase soția lui Corneliu Zelea Codreanu în cunoștință de cauză.

 

În ceea ce mă privește, cred că Horia Sima este marele vinovat de drama trăită de poporul român în zilele de 21-23 ianuarie 1941, el provocând deliberat revolta contra lui Ion Antonescu. Horia Sima a dorit toată puterea în Stat, pentru el și gruparea sa politică, voind să ajungă dictator al României, de felul, să zicem, al lui Benito Mussolini. A făcut-o din capul lui, adică hotărârea declanșării revoltei a luat-o de unul singur? Sau a fost împins spre acest pas de forțe ascunse? Gestapo, de exemplu, și S.S.-ul condus de H. Himmler care-l sprijineau puternic în conflictul pentru putere cu Ion Antonescu. Ce rol a jucat Dumitru Groza/Grozea în declanșarea evenimentelor? Unul important, desigur, căci era comandantul „Corpului Muncitoresc Legionar” (20.000 de oameni). Groza era comunist, iar faptul indică că avea strânse legături cu structuri informative sovietice. Reamintesc că tot Dumitru Groza a condus comandoul ucigaș în noaptea masacrului de la Jilava (din 26/27 noiembrie 1940). Faptul că diplomații sovietici din legația U.R.S.S. din București cunoșteau bine, cu vreo 2-3 zile înainte, că va avea loc drama de la Jilava, cât și revolta legionară, indică cu siguranță o legătură între oficiali sovietici și Dumitru Groza. A fost împins Horia Sima să provoace revolta? De anturajul său, desigur, între care precizăm numele lui C. Georgescu, Radu Mironovici, Constantin Papanace, Vasile Iașinschi ș.a.. Dacă Ștefan Palaghiță are convingerea că revolta legionară a folosit „dușmanilor” Mișcării Legionare, cât și ai României, el a rostit un adevăr.

 

Alex Mihai Stoenescu susține fără echivoc că rebeliunea legionară, împrejurările în care s-a declanșat, vor fi mai bine cunoscute „atunci când arhivele sovietice vor dezvălui rolul comuniștilor și al serviciilor secrete din Răsărit (citește: U.R.S.S.) în finanțarea și dirijarea unei fracțiuni importante a Mișcării Legionare”[51]. Istoricul citat este convins că, la ordinul Kremlinului, comuniștii s-au infiltrat în Mișcarea Legionară[52], au participat activ la rebeliune, au acționat pe străzile Capitalei atacând armata și înfăptuind distrugeri, jafuri, crime, provocând „întregul haos terorist din București” [53].

 

Petre Țurlea, la rândul său, citează un document conform căruia două mari puteri erau interesate de prăbușirea statului român, și care au acționat în sensul declanșării revoltei din 21-23 ianuarie 1941: U.R.S.S. și Germania. Ambele ar fi urmărit, după conținutul documentului citat de Petre Țurlea, ocupația militară a României și distrugerea armatei române[54]. Documentul citat de Petre Țurlea, avansând ipoteza implicării Germaniei, alături de U.R.S.S. (aliate de nădejde în ianuarie 1941), în rebeliunea legionară face abstracție de o realitate. Germania, din poziția de stăpână de necontestat a Europei, poziție pe care o deținea atunci, la data revoltei legionare, dacă ar fi avut interesul să prăbușească statul român, ar fi avut posibilități extinse de a-și împlini scopul. Or, știm bine, Hitler deja hotărâse cu o lună și ceva în urmă declanșarea operațiunii Barbarossa pentru luna mai 1941. În cadrul acestei operații militare, România și Armata ei avea un loc bine precizat. Mărturiile numeroase, documente certe dovedesc însă fără niciun dubiu, că U.R.S.S. s-a implicat direct în declanșarea și desfășurarea revoltei legionare din 21-23 ianuarie 1941. Chiar amploarea jafurilor, a violențelor nu este străină de participarea nemijlocită a unor comandouri de teroriști cominterniști pregătite special pentru revolte stradale, sau „echipe”, cum le-a denumit Vasile Iașinschi[55]. „Echipele” trimise de Vasile Iașinschi să dea foc și să devasteze cartierele Dudești și Văcărești, după ferocitatea cu care au acționat, ucigând zeci de evrei și români, maltratând și jefuind sute de magazine și case, includeau în interiorul lor zeci de teroriști comuniști, cu experiență în luptele de gherilă urbană. Antonescu avea cunoștință de implicarea unor grupuri de comuniști în revolta din ianuarie 1941.

 

Rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941 a provocat mari pagube materiale și importante pierderi de vieți omenești[56]. Imediat după reprimarea revoltei, țara se asemăna „cu un imens câmp de luptă... Urme materiale se vedeau peste tot”[57]. Zeci, sute de clădiri publice, sedii ale unor instituții de stat, fuseseră vandalizate, jefuite. Documente de mare importanță au fost distruse. Sute de milioane de lei, de la stat și de la particulari, au fost furate. Pierderile de vieți omenești, cât și pierderile materiale cele mai mari, au avut loc în București.

 

Petre Țurlea, consultând documente oficiale importante, susține că în București în rebeliunea legionară au fost uciși 236 de oameni și răniți 254[58]. În țară au fost uciși 117 oameni și 73 de răniți[59]. Din rândul evreilor au fost uciși 118 oameni și răniți 26[60]. Din rândul celor morți în București, în afara evreilor, peste jumătate dintre ei erau comuniști având profesii diferite (muncitori, meseriași, ucenici, șoferi, funcționari comerciali[61]). Aceștia fuseseră omorâți cu prilejul atacurilor date de rebeli asupra sediului guvernului și Palatului Telefoanelor.

 

Legionarii s-au revoltat împotriva lui Ion Antonescu pentru a prelua toată puterea în Stat. Atunci, de ce au incendiat sinagogi, ucis evrei, jefuit sute de magazine ale evreilor? Cine i-a determinat s-o facă? În revolta legionară din 21-23 ianuarie 1941 „au fost distruse, jefuite 25 de temple și sinagogi, 616 magazine și 547 de locuințe ale evreilor”[62] și 1.274 de prăvălii și ateliere meșteșugărești[63]. În noaptea de 21/22 ianuarie 1941, au fost uciși 92 de evrei (de către „rebeli”) în pădurea Jilava. Tot atunci au fost agățate în cârlige la Abator „unele cadavre”[64]. Evreii susțin că în cârlige au fost agățați evrei[65]. Vom vedea că acele cadavre agățate în cârlige au fost români, și nu evrei, conform unor mărturii credibile.

 

Alex Mihai Stoenescu susține că, cadavrele agățate la Abator au fost o înscenare, fără a se pronunța cine erau cei uciși și agățați în cârlige. Cadavrele celor agățați în cârlige fuseseră uciși în altă parte fiind aduse deliberat la Abator[66]. Sunt informați despre grozăvenia de la Abator corespondenți de presă germani, coordonați de spioana Edith von Koller, care corespondenți au sosit la locul respectiv „înainte ca autoritățile să afle de caz. Când fotografiile de la Abator au început să circule în lume, fiind preluate pentru prima oară în mod neașteptat din presa nazistă de către presa americană și britanică, Mihai Antonescu a ordonat o anchetă care a stabilit că acest grup germano-maghiar avea misiunea de a compromite România, ca Stat asasin de evrei”[67]. Așadar, în cazul Abator, avem de a face cu o înșelătorie pusă la cale de dușmani ai României, o mistificare.

 

Radu Lecca susține cu totul exagerat că în timpul rebeliunii legionare „au fost masacrați, în mod barbar, peste cinci sute de evrei, iar cadavrele lor agățate de cuierile porcilor de la Abator. Mulți ofițeri germani care staționau în București au fotografiat acest spectacol macabru, iar fotografiile au apărut în gazetele din lumea întreagă, discreditând România pe tot globul”[68]. Radu Lecca a fost martor apropiat și observator avizat asupra evenimentelor din 21-23 ianuarie 1941. Cunoscut de germanii înșiși ca prieten necondiționat al Germaniei naziste, Radu Lecca oferă detalii importante despre autorii ucigași de evrei din acele zile. Mărturia sa este credibilă, căci prezintă împrejurări, amănunte, nume care nu au putut fi cunoscute decât de un martor direct, nemijlocit. Iată mărturia lui Radu Lecca: „În timpul rebeliunii, eu am stat mult în biroul lui Ritgen. În biroul lui Geissler era mișcare mare, toată ziua veneau ștafetele. Geissler avea un gazetar elvețian, Karl Gyr, care făcea de mult pe agentul de legătură între el și legionari...

 

A treia zi de rebeliune, dimineața, Ritgen fiind absent, eu am intrat în biroul lui Geissler. El stătea la masa sa de lucru, iar eu stăteam la altă masă, chiar la intrare. Această masă, când se deschidea ușa, nu putea fi văzută de cel care intra. Pe când discutam cu Geissler, au intrat buzna pe ușă Gyr și comisarul de poliție legionară Moisescu (Boian). Ambii erau foarte agitați. Moisescu purta o pușcă mitralieră pe care a depus-o pe masa lui Geissler împreună cu două pistoale și multă muniție. A spus precipitat, într-o germană stricată, că n-a putut omorî decât cinci mii și a fost nevoit să împrăștie (desfacă) detașamentul. Toată această scenă s-a petrecut atât de repede, iar intrarea celor doi fusese atât de neașteptată și precipitată, încât Geissler nu a avut prezența de spirit să-l facă pe Moisescu să tacă din gură. Moisescu întorcând capul, m-a văzut în spatele lui, lângă ușă și a încremenit. Geissler, cu un gest, l-a liniștit”[69]. Din cele văzute, Radu Lecca a înțeles că Moisescu „era asasinul celor 500 de evrei, iar Geissler autorul moral”[70].

 

Prin intermediul lui Eftimie Antonescu, rudă a lui Ion Antonescu, Radu Lecca este primit de Ion Antonescu, în a treia zi a rebeliunii, 23 ianuarie 1941. În biroul lui Antonescu, Radu Lecca a observat „mitraliere în toate geamurile”[71]. Lecca îi comunică lui Ion Antonescu că Moisescu este „asasinul de la Abator”[72], și că s-a ascuns „într-una din casele Legației Germane”[73]. Antonescu telefonează imediat ministrului de Interne, generalul Dumitru Popescu, cerându-i să-i dea concursul lui Lecca pentru a-l aresta pe asasin. Cât a stat în biroul lui Antonescu, Radu Lecca l-a informat pe acesta că „toată rebeliunea”[74] a fost pusă la cale de Heinrich Himmler, șeful S.S., care sprijină „această așa-zisă mișcare germanofilă a lui Codreanu și Sima încă din 1933”[75].

 

Observăm că cifra de 5.000, apoi de 500 de evrei uciși de către comisarul legionar Moisescu, cifră dată de Radu Lecca, este fantezistă, fantasmagorică. Cele spuse de Radu Lecca confirmă implicarea germanilor în uciderea evreilor din București, patronarea de către ei a crimei din noaptea de 22/23 ianuarie 1941, mărturia lui Radu Lecca fiind deosebit de prețioasă. Așa crezând că au stat lucrurile, adică că ofițeri germani din diferite servicii (S.S., S.D., Gestapo) s-au aflat în spatele pogromului din București din acele zile, înțelegem de ce corespondenții de presă germani, coordonați de Edith von Koller[76], au sosit primii la locul faptei, fotografiind oroarea. Întrebarea este: de ce ar fi făcut acest gest spioana Edith von Koller, facilitând răspândirea în Lume a unor fotografii care au adus grave prejudicii de imagine României, în condițiile în care Statul român era aliat de nădejde al Germaniei?

 

Asasinul Moisescu a fost arestat la ieșirea din Legația Germaniei, dar a reușit să fugă de sub escortă, refugiindu-se în Bulgaria. Revine în țară în 1942, fiind arestat pentru apartenență la Poliția Legionară[77], și nu pentru uciderea de evrei. Că la Abator, în zilele de 23-24 ianuarie 1941, a avut loc o înscenare, mai mult, o mistificare, de o importanță deosebită mi se pare a fi mărturia relativ recentă a lui Constantin Dărășteanu[78], efectuată în fața unui notar public la data de 19 ianuarie 2004 la București[79]. Constantin Dărășteanu, în ianuarie 1941, lucra la Baza Aeriană nr. 3 Pipera, ca șef de echipă, „maistru principal reglor și montor de avioane”[80], și avea la timpul rebeliunii legionare 27 de ani, fiind născut pe 28 iulie 1914 în comuna Stoienești, județul Vlașca.

 

Declarația făcută în fața unui Notar public, Constantin Dărășteanu a dat-o, și semnat-o, la vârsta de aproape 90 de ani. Știind că viața sa era aproape de sfârșit, respectivul șef de echipă de la Baza Aeriană Pipera a dorit să lase posterității ceea ce știa el bine în legătură cu acele cadavre de la Abator, agățate în cârlige. Iată un pasaj revelator din declarația lui Constantin Dărășteanu: „În ziua de 24 ianuarie 1941 am avut o discuție cu un subaltern Preda Petre, zis Drușcă, mecanic, care în zilele precedente, 21-23 ianuarie, lipsise de la unitate: era legionar și participase la rebeliune. El mi-a povestit că la Abator erau trupurile neînsuflețite ale unor legionari agățate de cinghele, despre care se afirmă că ar fi cadavrele unor evrei uciși de legionari. Am raportat comandantului meu comandor Constantinescu Cristea cele aflate de la Preda Petre și l-am întrebat ce crede că trebuie făcut. Comandantul mi-a spus că nu știe ce să facem și cui să raporteze cele aflate, dar că mai înainte de orice o asemenea informație trebuie verificată. Mi-a recomandat să iau mașina dubiță (marca Skoda) cu care unitatea noastră își făcea aprovizionarea cu carne de la Abator și să mă deplasez acolo, la Abator să văd care este adevărul...

 

Am plecat cu șoferul, militar în termen, care cunoștea bine Abatorul, unde am ajuns și am intrat pe poarta principală spunând că mergem să luăm carne pentru unitate, ca de obicei. Am intrat apoi în hală și am constatat că aproape nimeni nu muncea, fiecare se plimba prin hală, de la un grup la altul, se discuta într-o atmosferă apăsătoare, de încordare și gravitate. Am încercat să intru în vorbă cu parlagii, dar ei mai mult se fereau să-mi răspundă când i-am întrebat dacă e adevărat că undeva, în Abator, se află niște oameni, niște evrei atârnați în cârlige (cinghele). M-au făcut să fiu mai atent și mai prudent. Unul dintre ei pe care ceilalți îl numeau „nea Vasile”, și care era șeful unei echipe de măcelari, mi-a răspuns, totuși: «Da, domnule, dar nu sânt evrei, sânt români». Șoferul care mă însoțea îl cunoștea și ne-a făcut prezentările; se numea Stoica Vasile. El mi-a arătat în ce direcție se aflau cadavrele și m-a făcut atent să nu fiu văzut de oamenii din conducerea Abatorului sau oamenii de încredere ai acestora.

 

La circa 50 de metri am găsit locul, unde am ajuns singur, neînsoțit de nimeni. Am numărat cadavrele atârnate în cinghele, erau 11 sau 21, am uitat numărul exact, țin minte că se termina cu cifra 1. Lângă perete se mai afla o grămadă de cadavre, cu hainele murdare de noroi și sânge. Cadavrele atârnate în cârlige aveau paltoane pe ei, unul mai avea căciulă (cușmă de blană țărănească) pe cap. Am dat puțin la o parte paltonul la primele trei cadavre și am văzut la fiecare rana mortală, din care cursese sângele și îmbibase îmbrăcămintea. Cel de-al treilea cadavru avea sub palton și deasupra hainei o cămașă verde, legionară. Nu m-am mai atins de celelalte cadavre și m-am întors la șofer. Discuta mai departe cu nea Vasile, pe care l-am întrebat: «Măi, nea Vasile, cine sânt oamenii ăștia?». Mi-a răspuns că sânt legionari împușcați de Armată, că în jurul Abatorului au fost împușcați mai mulți legionari și că acești legionari au fost adunați din stradă de oamenii de încredere ai conducerii Abatorului, la ordinul acesteia, și băgați în Abator, unde au fost atârnați în cârlige și declarați că sânt evrei uciși de legionari (subl. a.)”.

 

Declarația lui Constantin Dărășteanu continuă cu noi date, informații: „Reproduc cuvintele lui nea Vasile Stoica: „Nu sânt jidani, domnule, sânt legionari împușcați de Antonescu, iar jidanii de la Abator, prin oamenii lor de încredere, i-au târât din stradă în Abator, i-au atârnat în cinghele și zic despre ei că sânt jidani”. Fac mențiunea că la data aceea Abatorul era o societate administrată și controlată de evrei. Nea Vasile a făcut mențiunea „jidanii noștri, care conduc Abatorul...”. L-am întrebat pe nea Vasile dacă e dispus să declare cele petrecute la Abator și în fața altora, în cazul în care va fi vreodată nevoie. Nea Vasile a declarat că este de acord, mi-a dat adresa - locuia lângă Abator, pe Splai, iar ulterior l-am vizitat de mai multe ori și ne-am împrietenit. Așa am aflat că după aceea Armata a ridicat cadavrele de la Abator și le-ar fi dus în pădurea Plumbuita”[81].

 

Constantin Dărășteanu a mai precizat că vizita lui la Abator a durat 15-20 de minute, și că la plecare din Abator „am luat pentru trupă o navetă de măruntaie, mai multe burți” [82]. Ca martor avizat al celor petrecute la Abator, Constantin Dărășteanu a mai adăugat spre sfârșitul istoricei sale declarații, că „în zilele în care au urmat zvonul despre uciderea și atârnarea în cârlige a evreilor la Abator a circulat, dar nu era luat în serios de nimeni. Până și femeile cele mai simple din mahalaua bucureșteană se întrebau: „de ce evreii nu reclamă la Antonescu ce au pățit?”[83]. Nu pun niciun cuvânt din declarația lui Constantin Dărășteanu sub semnul întrebării. Detaliile oferite, descrierea cinematografică a vizitei la Abator, dialogul cu „nea Vasile”, cercetarea sumară a celor trei cadavre atârnate în cinghele, descrierea atmosferei din Abator, constatările făcute, toate la un loc sunt mărturisirile unui martor, a unui om ce nu voia să plece în mormânt cu acest secret întunecat păstrat în el.

 

Faptul că la acel timp Abatorul era condus și stăpânit de evrei face și mai credibilă declarația lui Constantin Dărășteanu. Doar ei, evreii de la Abator, au putut să aibă asemenea idee macabră de a înscena o asemenea oroare. Agățarea acelor români, fie ei și legionari, împușcați în rebeliunea din ianuarie 1941, chemarea fotoreporterilor, a ziariștilor spre a le imortaliza, ca și răspândirea acelor imagini îngrozitoare în Lume, tot de administrația evreiască au fost făcute. Avem de a face cu o mistificare premeditată cu scopul de a întuneca imaginea României în ochii opiniei publice mondiale. De altfel, din ziua de 23 ianuarie 1941, pe la prânz, Armata a lichidat cuiburile legionare, din București și Țară, rebeliunea legionară fiind lichidată. Cum de acele cadavre (mincinos spus de evrei) erau încă agățate în cârlige pe 24 ianuarie 1941? La 24 de ore după înfrângerea legionarilor? Dacă ar fi fost cadavre de evrei, așa cum a impus minciuna conducerea Abatorului, ce inimă au avut acei evrei să agațe în cârlige trupurile unor frați de neam și credință, la zeci de ore după victoria Armatei? În „cazul Abator”, avem de a face cu o „diversiune și mistificare totală”[84], scria savantul Ion Coja, notând că „evreii ridicați în cârlige nu erau evrei, ci au fost de fapt români”[85]. Autorul citat își exprimă satisfacția față de ieșirea la lumină a istoricei declarații a lui Constantin Dărășteanu, ca un semn „despre izbânda finală a adevărului”[86]. Îl urmez și eu pe venerabilul savant Ion Coja, exprimându-mi încrederea că minciuna, mistificarea, diversiunea despre unele evenimente și personalități istorice nu vor putea dura la nesfârșit.

 

- Va urma -

 

 --------------------------------------------

[1] Ibidem.

[2] Ibidem.

[3] Pe marginea prăpastiei, vol. II, p. 281.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem; vezi și Horia Sima, op. cit., p. 129.

[6] Ibidem, p. 121.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 122.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, p. 126.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem, p. 128.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem, p. 129.

[25] Ibidem.

[26] Pe marginea prăpastiei, vol. II, p. 187.

[27] Ibidem, p. 190.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem, p. 192.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem, p. 193.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem, p. 190.

[42] Apud Ion Coja, Protocoalele Kogaionului, teze și ipoteze, despre așa numindu-l unii Holocaustul din România, Uniunea Vatra Românească, Editura Țara Noastră, București, 2004, p. 200.

[43] Ibidem, p. 201.

[44] Ibidem, p. 200.

[45] Ștefan Palaghiță, op. cit., pp. 152 – 153.

[46] Ibidem, p. 153.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem, p. 154.

[50] Ibidem, p. 155.

[51] Alex Mihai Stoenescu, Armata, Mareșalul și Evreii, ediția a II-a, Editura RAO, București, 2010, p. 213.

[52] Ibidem, p. 215.

[53] Petre Țurlea, op. cit., p. 211.

[54] Ștefan Palaghiță, op. cit., p. 152: „...când se raporta că „în noaptea asta vor fi incendiate cartierele Dudești și Văcărești”, colonelul Zăvoianu l-a întrebat: „Ce înseamnă asta?”. Iașinschi i-a răspuns: „Trebuie să rezistăm”. Colonelul Zăvoianu (Ștefan – n. ns.) i-a reproșat iarăși (lui Vasile Iașinschi): „A rezista nu înseamnă a da foc orașului”. Iașinschi a revocat atunci ordinul printr-un legionar care i-a răspuns însă: „E prea târziu. Echipele au plecat”; vezi și Ion Coja, op. cit., p. 6.

[55] Pe marginea prăpastiei, vol. II, pp. 198 – 200.

[56] George Magherescu, op. cit., vol. I, p. 452.

[57] Petre Țurlea, op. cit., p. 189.

[58] Ibidem, p. 190.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem, p. 189.

[61] Ibidem, p. 190.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem, p. 191.

[65] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România. Cele trei dictaturi, vol. III, Editura RAO, București, 2002, p. 413.

[66] Ibidem, pp. 413 – 418.

[67] Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, Editura Roza Vânturilor, București, 1994, p. 145.

[68] Ibidem, p. 146.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem, p. 147.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Jacques Picard, Edith von Koller. Agentă nazistă la București, Editura Corint, București, 2010.

[76] Radu Lecca, op. cit., p. 149.

[77] Mărturia este publicată în Ion Coja, op. cit., pp. 204-208.

[78] Ibidem, p. 208.

[79] Ibidem, p. 205.

[80] Ibidem, pp. 205-207.

[81] Ibidem, p. 207.

[82] Ibidem, p. 208.

[83] Ibidem, p. 205.

[84] Ibidem.

[85] Ibidem.