Despre
tăcere
Emil
Proşcan
23
Octombrie 2022
Sălășluiesc într-un fel de poiană a universului alături de ceilalţi și
de tot ce există. Viaţa mea se derulează între două drumuri, al plecării şi al
întoarcerii. Nu ştiu dacă aceste secvenţe simetrice sunt aleatorii, opţionale
sau impuse. Neştiinţa îmi dă încredere şi în pașii din fiecare zi (re)descopăr speranţă, zâmbet, încredere… Așa
a fost mereu și am convingerea că așa trebuie să fie… În tainele din noi sunt
legi! În legile Creației suntem noi!
Nu știu alții cum sunt, dar eu în fiecare
dimineaţă mă nasc! Dimineața în sine este o naștere și dacă înțelegem asta prin
conexiune și întrepătrundere nevoia de rugăciune se realizează de la sine
privind răsăritul, adică lumina… Priviți comportamentul păsărilor și freamătul
frunzelor din copaci dimineața… Minunea nașterii fiecărei zile este simțită de
toți și toate când noi poate dormim… Mergeți afară când întunericul își
irosește ultimile puteri de rezistență și asistați la acest spectacol
dumnezeiesc al nașterii unei zile… Priviți și încercați să simțiți agitația
păsărilor, cântecele lor, freamătul frunzelor, aerul, nelipsita adiere de vânt…
Priviți și simțiți acea bucurie care cuprinde totul! Ca o victorie a luminii
este totul!
Deosebirea față de prima mea naștere
constă în puterea de adaptabilitate la realitatea ce dă buzna, adică în felul
cum copilăria ne iubește și o iubim… și asta generează efectele care impun
rutina… Îmi părăsesc camera şi merg. Nu merg aşa cum gândesc, cum sunt şi cum
dorinţele mele îmi dictează. Dar mă pot minți! Îmi fac rost de (aceleași)
probleme și încerc să fiu util celorlalți… Eu mai pot aștepta. Diminețile,
răsăritul, lumina, mă ajută. Se spune că partea frumoasă din dorinţi trebuie
ignorată pentru a deveni „liber” și a nu deranja rutina… Merg spre tot ce ar
putea să fie cu speranța că şi pentru mine voi găsi câte ceva… Exersez cu
patimă incertitudinea de a mă căţăra pe linia orizontului. În consecvenţa
mersului prospectez zările. Întreb în stânga, întreb în dreapta, Cerul,
Pământul, copacii… Totul e tăcere. Poate nu cunosc limba gândurilor… Întreb în
şoptit, ţipat, cu pumnii încleştaţi… Și oamenii tac, dar pe ei nu-i întreb. Cu
siguranță și ei au nevoie de răspunsuri…
Iau cât pot din tăcerile întâlnite şi
încerc să învăţ despre viaţă. Apoi mă întorc acasă. În camera mea liniştea se
sparge în pereţi, apoi ricoşează în mine prin frunte, prin coşul pieptului,
ajunge în mâini pentru a mă ajuta să mă închin cum se cuvine. Tăcerea liniștii
respiraţia mi-o duce în sânge. Sângele ajunge peste tot și așa simt legătura cu
mine, cu ceea ce sunt în gânduri, dorinţi, alergări…
Dincolo de fereastră există dintotdeauna
un anotimp de servici aici pe Pământ, ce-mi supraveghează respiraţia gândurilor
şi liniştea! Gândurile mele se tem de libertate. În libertate poţi învăţa
zborul, adică desprinderea de praful pașilor, de munți, ape câmpii, copaci, de
ceilalți oameni și de tot ce poate însemna dragoste…
Libertatea
chiar poate fi interpretată ca o trădare pentru ceea ce în urma ta rămâne?
Îmi este frică că într-o zi voi reuşi să
plec, să nu mă mai întorc, să nu pot lua cu mine ceea ce am agonisit din
dragoste. Sunt destule lucruri dragi aici cu care m-am împrietenit și pentru
care am serioase motive de a nu mă despărți…
Tatăl meu, când îmi vorbea despre
creşterea mea îmi descria drumul pe care să mă întorc. Să mă întorc acasă! Deci
tatăl meu nu îmi vorbea despre plecare, ci despre întoarcere… Drumurile
întoarcerii sunt total diferite de cele ale plecării, sunt anevoioase. Ca o
rugăciune sunt acum vorbele tatălui meu. Eu desenam în gând acel drum râvnit de
tata şi zâmbeam a mirare. Cum să nu mă întorc? Eu nu am să vă părăsesc
niciodată! Părinţii mei îşi împrumutau şoaptele… Le dădeau de la unul la altul
peste paşii mei și peste zilele noastre împreună, ca eu să nu aflu apăsările lor…
Ne
era bine împreună!
Drumul de care-mi vorbea tata venea de
departe şi ar fi trebuit să ajungă în grădină… În grădina noastră cu pomii
niciodată număraţi. Casa noastră avea puţine odăi, de aceea se termina în
grădină. Noaptea Cerul se pogora peste casa, curtea şi grădina noastră.
Dimineaţa rămâneau frânturi peste tot și eu credeam că sunt pentru ceea ce eu
trebuia să fac ca să fie bine…
Poarta de la grădină avea un zăvor făcut
de tata într-o dimineaţă. Dimineţile sunt pentru a avea motiv să continui să
mergi, să o ie de la capăt, iar dacă eşti trist şi nu ştii nimic despre binele
tău, privește fărâmele de lumină pe care Cerul le lasă aici pentru noi în
fiecare dimineață…
Zăvorul porții dinspre grădină se
deschidea pe ambele părţi. Așa îl făcuse tata, tatăl meu! Am întrebat de multe
ori: „De ce tată?” Am întrebat în gând pentru că el își petrecuse partea
frumoasă a tinereții în Siberia, ca prizonier și nu voiam să-l tulbur… Eu nu
ştiam rugăciuni pe care să i le spun cu voce tare. „Sigur că am să mă întorc…”,
îi spuneam în gând. „Toţi ne întoarcem într-o zi” zicea şi tata în gândul meu…
„Şi bunicul tău s-a întors într-o zi. Sunt atâtea lucruri de făcut la o casă”,
spunea tata cu vocea gândului său care acum umple Cerul din mine!
Nu ştiu dacă m-am întors vreodată acasă
din drumurile mele. Tata cu siguranţă ştie, dar nu mi-a spus… Acum nu îl mai
pot întreba. Nu-i mai pot întreba nimic pe părinţii mei. A trecut timpul peste
tot ce putea țipa dragostea noastră nerostită! Ce repede și nedrept a trecut
tot acest timp! Acum aflu despre ce atunci trebuia să ne spunem și să facem cu
brațele, cuvintele, gândurile…
Zăvorul porţii de la grădină este tot
acolo. Îi privesc dechiderea de pe ambele părţi. Poate pentru zgomot l-a pus
tata, să audă când mă întorc… Când mă întorc acasă… Dorul întoarcerii acasă se
plânge în tăcere și linişte.
În zgomotul acela al porții de la grădină
îşi ascundeau părinţii mei speranța întoarcerii mele, ca o îmbrăţişare, ca un
cântec! Oare de ce tatăl meu îmi vedea întoarcerea numai prin poarta grădinii?
Când este iarnă pe Pământ, celelalte trei
anotimpuri sunt în Cer și-și așteaptă întoarcerea! Totul se întoarce într-o zi!
Tristeţea este importantă în fiecare anotimp! După puterea simţurilor, a
înţelegerii, a dragostei şi a iertării de care sunt capabili, oamenii trăiesc
viaţa şi frumuseţea de a fi, agonisind câte ceva pentru ceea ce nu știu că va
fi… Oamenii aşteaptă să se întoarcă ceva în sufletul lor pentru a fi înțeleși
și a simți dragoste… Fiecare om știe că sunt atâtea lucruri de făcut la o casă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu