In
memoriam: Pr. Prof. Niculae Șerbănescu
L-am cunoscut abia în 1973, când am ajuns
student la Institutul Teologic Universitar din București. Era titularul
catedrei de Istoria Bisericii Ortodoxe Române.
Se născuse în 1914. Nu am aflat prea multe
despre originile, copilăria și tinerețea sa. Știu că în perioada 1947-1972 a
fost funcționar superior al Patriarhiei Române, având însărcinarea de a se
ocupa de arhiva Patriarhiei. Arhiva acestei instituții nu însemna numai
documentele curente, ci și documentele istorice, emise cu sute de ani înainte.
Pentru a le utiliza, pentru a le cerceta, era nevoie ca să cunoască limbile
paleoslavă și slavonă, scrierea chirilică, limba greacă veche și neogreaca.
Părintele Șerbănescu citea cursiv asemenea documente, le traducea cu ușurință,
ba chiar le știa pe multe pe de rost.
Mai știu despre dânsul că a slujit patru
decenii ca preot la fosta biserică Albă-Postăvari din strada Bateriilor nr.
41. În anii 1972, 1978-1984 a funcționat
ca profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române la Institutul Teologic din
București.
Era un bătrânel foarte vioi, iute,
întotdeauna binevoitor, zâmbitor, gata să te asculte, să te încurajeze, să-ți
dea sfaturi. În mijlocul studenților părea un bunicuț fericit. Avea un suflet
bun, părintesc, asemenea Părintelui Ioan Ionescu de la Seminarul Teologic din
Craiova. Cursurile sale erau o bucurie, deși erau foarte bogate în conținut, în
informație. Avea o memorie impresionantă. Știa cu lux de amănunte istoricul
mănăstirilor, știa pe de rost textul multor pisanii de la biserici și mănăstiri
vechi, se juca cu anii și numele personalităților istorice. Era o adevărată
enciclopedie istorică. Cred că dacă aș fi terminat doctoratul și nu m-aș fi
căsătorit așa devreme, m-ar fi oprit asistent. Mă simpatiza foarte mult pentru
faptul că începusem să public în revistele bisericești și socotea că aș avea
multe de făcut și de spus în domeniul istoric. Mai târziu am aflat că a avut
foarte puțini ucenici, tocmai datorită exigenței sale. Am înțeles că doar un
doctorand și-a luat teza la dânsul în tot timpul cât a funcționat ca profesor
la Teologie. În ciuda faptului că avea cursuri stufoase, cu nenumărate date și
nume, studenții participau cu plăcere și interes la orele dumnealui. Știa să-și
presare discursul cu istorioare picante din viața unor personalități istorice,
din istoria unor monumente, amănunte inedite ale unor evenimente, pe care
dânsul le aflase de-a lungul anilor fie din documente, fie din scrieri, fie de
la generațiile trecute.
La cursurile de masterat și doctorat am
avut câteva lucrări la dânsul și atunci am înțeles cât de importantă este
seriozitatea în abordarea unui subiect istoric. Mai târziu, după ce am
conspectat numeroase lucrări de teoria și filozofia istoriei pentru cartea Nicolae Iorga. Concepția istorică, am înțeles
că în cursurile Părintelui Șerbănescu era o mare lacună: lipsa înscrierii
istoriei bisericești în contextul istoriei naționale.
A fost foarte mâhnit, când a aflat că
abandonez doctoratul, când eram în anul al doilea. Dețin mai multe scrisori de
la dânsul, în care mă îndemna insistent să continui. Mă căsătorisem, mă
preoțisem și nu-mi mai puteam permite să mă deplasez în București, pe la
biblioteci și arhive ca să-mi pregătesc lucrările și examenele. Din cauza aceasta nu am putut să-i dau
ascultare.
La 1 Martie 1982 m-am întâlnit întâmplător
cu dânsul în București, undeva, pe strada Antim Ivireanul. A tresărit, parcă ar
fi reîntâlnit pe unul din familia sa după mulți ani de despărțire. Era în
cizme, plin de noroi. Plângea. În zilele următoare trebuia să-i demoleze
biserica Albă-Postăvari(sec. XVI), la care slujise 40 de ani. Patriarhul Iustin
n-a vrut să miște un deget ca să o salveze. Profesorul l-a caracterizat drept
,,o cârpă, care n-a dat niciodată piept cu viața și cu greutățile ei”.
Părintele făcuse nenumărate memorii către toate autoritățile și forurile
superioare pentru salvarea bisericii. Fusese în multe audiențe, dar se izbise peste tot de un zid. Așa
hotărâse Ceaușescu și cuvântul lui trebuia dus la îndeplinire. Atunci am aflat
că Mihai Viteazul, înainte de a ajunge domn al Țării Românești, când fusese
condamnat la moarte de către domnul Alexandru cel Rău(1592-1593), a trecut prin
fața bisericii Albă-Postăvari. Îl duceau la locul de osândă. A cerut să i se
dea voie în biserică să-și facă ultima rugăciune. I s-a dat și el s-a rugat la
icoana Sfântului Nicolae. A ajuns la locul de execuție, a pus capul pe bedreag
și, când s-a uitat la călău cum numai el știa să se uite, acesta s-a
înfricoșat, a aruncat barda și a luat-o la fugă. Toată lumea a fost convinsă că
aceasta a fost încă o minune a Sfântului Nicolae.
Biserica Albă-Postăvari a fost dărâmată la
câteva zile după discuția mea cu Părintele Șerbănescu. N-a reușit s-o salveze!
Cu siguranță că a fost una din
neîmplinirile vieții lui!
Era a treia biserică din zonă dărâmată,
alături de sute de case particulare și clădiri publice din zonă, pentru a face
loc Casei Poporului, actualul sediu al Parlamentului României.
Părintele Șerbănescu a deplâns atunci
starea de la Institutului Teologic din București. Tânăra generație de cadre e
pusă doar pe căpătuială și pe afaceri, zicea dânsul. Mi-a spus că și dumnealui
a realizat împreună cu Teodor Manolache bibliografia revistei ,,Biserica
Ortodoxă Română” la 75 de ani de la apariție, dar că patriarhia nu a vrut să
le-o publice. Atitudinea patriarhului de a nu-mi publica lucrarea Bibliografia
Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1983) nu trebuie să mă mire. Nu e
decât o mumie folosită ca marionetă de factorul politic și nimic mai mult. M-a
rugat să-l vizitez când mai vin în București, să țin legătura cu dânsul ,,cât
voi mai fi în viață!” M-a felicitat pentru activitate și ne-am despărțit
prietenește. M-a impresionat mult!
Din
păcate, nu am mai ținut legătura cu dânsul. Am fost plăcut surprins, când am
găsit în librării în anii următori o carte monumentală a dumnealui, Mircea cel
Mare, realizată în colaborare cu Prof. Univ. Dr. Nicolae Stoicescu, viitorul
ambasador al României în Grecia.
Am aflat că a murit în 1999.
Dumnezeu să te ierte, dascăl scump al
tinereții mele![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Pr. Prof. Univ. Niculae
Șerbănescu, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 452, pp. 3-4; în
,,Națiunea”, București, 19 sept. 2021, ediție
on-line(https://ziarulnatiunea.ro); în ,,Armonii culturale”, Adjud, 13 sept.
2021, ediție on-line(https:// armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca
Septentrionalis”, Baia Mare, 14 sept. 2021, ediție și on-line(https:// ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com);în
,,Observatorul”, Toronto(Canada), 19 sept. 2021, ediție și on-line(http://www.
observatorul.com);
REVARSAREA
DARURILOR
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca geamul, pe lânga faptul ca
primeste lumina în sine, o lasa pe aceasta sa intre si în odaie; sau soba se
încalzeste nu doar pentru ea însasi, ci si pentru a te odihni pe tine. Acelasi
lucru e cuprins si în alcatuirea trupului: ochii vad nu doar pentru ei, ci si
pentru trupul întreg; urechile aud nu doar pentru ele însele, ci pentru tot
trupul; narile nu doar pentru ele simt mirosul, ci pentru trupul întreg;
stomacul nu primeste hrana doar pentru el, ci pentru tot trupul; mâinile
lucreaza nu doar pentru sine, ci pentru trupul întreg; picioarele nu merg doar
pentru ele, ci si pentru celelalte madulare. Acelasi lucru îl bagam de seama si
la celelalte fapturi: soarele de pe cer nu straluceste numai siesi, ci pentru
toata zidirea; norii nu tin apa întru ei, ci o revarsa pe pamânt; pamântul nu
tine roadele în sine, ci le creste pentru toti. Asa sa cugeti si despre toate
celelalte.
Din acestea învatam ca din darurile pe
care ni le da Dumnezeu noi trebuie sa împartim câte ceva si pentru folosinta
aproapelui nostru, caci darurile Domnului sunt facute pentru toti îndeobste.
Cel chibzuit trebuie sa-si foloseasca priceperea nu doar pentru sine, ci si
spre trebuinta aproapelui sau, iar avutia trebuie sa-i slujeasca nu doar celui
bogat, ci si altora. Asa sa facem si cu celelalte: acestea toate sunt talantii
Domnului nostru, pentru care vom da raspuns înaintea Lui în ziua venirii Sale
(Matei 25, 14-30). Caci toate pe care le avem nu sunt bunurile noastre, ci ale
Domnului si ne sunt date de la Dumnezeu nu doar pentru noi însine, ci si pentru
aproapele nostru. Iar daca cineva nu împarte celorlalti din bunatatile Domnului
care i-au fost date lui, acela pacatuieste împotriva lui Dumnezeu, Care l-a
umplut cu daruirile Sale, si pentru aceasta va fi chinuit în ziua Judecatii lui
Hristos.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile
vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p.
108.
REVARSAREA
DARURILOR
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca geamul, pe lânga faptul ca
primeste lumina în sine, o lasa pe aceasta sa intre si în odaie; sau soba se
încalzeste nu doar pentru ea însasi, ci si pentru a te odihni pe tine. Acelasi
lucru e cuprins si în alcatuirea trupului: ochii vad nu doar pentru ei, ci si
pentru trupul întreg; urechile aud nu doar pentru ele însele, ci pentru tot
trupul; narile nu doar pentru ele simt mirosul, ci pentru trupul întreg;
stomacul nu primeste hrana doar pentru el, ci pentru tot trupul; mâinile
lucreaza nu doar pentru sine, ci pentru trupul întreg; picioarele nu merg doar
pentru ele, ci si pentru celelalte madulare. Acelasi lucru îl bagam de seama si
la celelalte fapturi: soarele de pe cer nu straluceste numai siesi, ci pentru
toata zidirea; norii nu tin apa întru ei, ci o revarsa pe pamânt; pamântul nu
tine roadele în sine, ci le creste pentru toti. Asa sa cugeti si despre toate
celelalte.
Din acestea învatam ca din darurile pe
care ni le da Dumnezeu noi trebuie sa împartim câte ceva si pentru folosinta
aproapelui nostru, caci darurile Domnului sunt facute pentru toti îndeobste.
Cel chibzuit trebuie sa-si foloseasca priceperea nu doar pentru sine, ci si
spre trebuinta aproapelui sau, iar avutia trebuie sa-i slujeasca nu doar celui
bogat, ci si altora. Asa sa facem si cu celelalte: acestea toate sunt talantii
Domnului nostru, pentru care vom da raspuns înaintea Lui în ziua venirii Sale
(Matei 25, 14-30). Caci toate pe care le avem nu sunt bunurile noastre, ci ale
Domnului si ne sunt date de la Dumnezeu nu doar pentru noi însine, ci si pentru
aproapele nostru. Iar daca cineva nu împarte celorlalti din bunatatile Domnului
care i-au fost date lui, acela pacatuieste împotriva lui Dumnezeu, Care l-a
umplut cu daruirile Sale, si pentru aceasta va fi chinuit în ziua Judecatii lui
Hristos.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 108.
SPICUL
DE GRAU
Sfantul
Vasile cel Mare
Când samânta a cazut în pamânt si are
umezeala si caldura potrivita, se face moale si poroasa; apoi pune stapânire pe
pamântul din jurul ei si absoarbe din el tot ce-i este propriu si înrudit; în
urma acele particele foarte fine din pamânt intra în porii semintei si-i maresc
volumul, încât se înradacineaza în partea de jos, iar din partea de sus ies la
suprafata firele de iarba la fel de numeroase ca si firele radacinii. Firul de
iarba, încalzit mereu, îsi trage prin radacina umezeala; odata cu caldura trage
din pamânt si hrana care-i trebuie, pe care o distribuie în pai, în coaja, în
tecile grâului, în bobul de grâu si în mustatile spicului. Si asa, crescând
încetul cu încetul, fiecare planta ajunge la masura sa proprie, fie grâu, fie
legume, fie ierburi, fie maracini.
Un singur fir de iarba, o singura planta sunt
de ajuns sa-ti faca mintea sa contemple maiestria cu care s-au facut toate! Cum
este de pilda paiul de grâu încins cu noduri, ca si cum l-ar lega spre a putea
suporta greutatea spicului, ca sa nu cada la pamânt când este plin de rod!
Ovazul salbatic are paiul gol, pentru ca vârful nu-i cu nimic îngreuiat, pe
când paiul de grâu este întarit cu acele legaturi. Bobul de grâu este pus,
apoi, într-o învelitoare, ca sa nu fie cu usurinta rapit de pasarile care
manânca seminte; bobul mai este aparat înca si de vârfurile ascutite ale
mustatilor spicului, care ca niste bolduri, nu lasa sa fie vatamat de micile
vietati.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
122
In
memoriam: Marcel Dulgheru
Puțini
își mai aduc aminte de el. Totuși, la vremea lui, era un pion important în
peisajul social din Tr. Severin.
Era în anii 1973-1978. Doream cu orice preț să urmez facultatea de
Istorie. Nu pentru a pleca din preoție, ci pentru a studia mai mult, pentru a
scrie istorie ca un profesionist, nu ca un simplu amator. Fusesem la
secretariatele mai multor facultăți de istorie, fusesem în audiență la
Ministerul Învățământului și peste tot primisem aceleași răspunsuri seci:
învățământul teologic nu este recunoscut de stat și, ca atare, în fața legii
figurez cu opt clase. Când am reușit la Teologie, mi-am luat dosarul de
admitere de la seminar, din acel dosar mi-am luat diploma de opt clase și
astfel am putut să dau examen de admitere la liceu. Am reușit, dar am trecut la
fără frecvență. Veneam în vacanțe sau cu învoire de la București și-mi
susțineam examenele în Severin. Așa am terminat liceul, am dat bacalaureatul,
iar când a fost să mă înscriu la admitere la o facultate de Istorie, mi s-a
spus că fără recomandarea organizației de bază a partidului nu mă pot înscrie.
Așadar, totul se prăbușea!
La liceu am avut prilejul să-l cunosc pe
Domnul Marcel Dulgheru. Era cel mai în vârstă dintre noi toți. Avea în jur de
58 de ani. Era șef de unitate la cel mai bun magazin de textile din Severin.
Magazinul pe care-l conducea era situat în buricul târgului, undeva în imediata
apropiere a sediului Episcopiei Severinului de astăzi. La magazinul lui, Domnul
Marcel aducea cele mai fine și mai scumpe stofe și materiale textile. De acolo
se aproviziona toată protipendada orașului.
Domnul Marcel avea el însuși stofă de comerciant. Știa să-și apropie
clienții, să intre în vorbă cu ei, să le cunoască gândurile și poveștile. Îi
cunoștea pe toți și mai ales pe soțiile celor de pe la partid, miliție,
securitate, adică oamenii care-și puteau permite să cumpere de la magazinul
lui.
La un moment dat s-a dat un decret, care
interzicea să mai fie șefi de instituții și unități de stat, care să nu aibă
studii medii. Erau menținuți pe funcții doar aceia care erau implicați într-o
formă de învățământ liceal. Domnul Marcel avea tot interesul să rămână pe post,
fiindcă avea un spor de conducere, spor care ar fi influențat binișor la
calcularea apropiatei pensii.
Domnul Marcel Dulgheru era un om foarte
gras, greoi. Se chinuia să stea într-o bancă de elev, fiindcă era strâns
ca-ntr-un corset. De câte ori aveam prilejul, ședeam de vorbă cu dânsul. Era o
adevărată bucurie să-l asculți. Avea o vorbă domoală, gânduri înțelepte, bine
strunite. Gândea bine înainte de a vorbi. Știa multe despre trecutul orașului
și al oamenilor lui, despre fapte și-ntâmplări de altădată. De fiecare dată
regretam când trebuia să mă despart de Domnul Marcel. Se formase între noi o
prietenie, o stimă reciprocă, în ciuda diferenței imense de vârstă.
Profesoarele îl căutau pe Domnul Marcel să-l întrebe ce noutăți a mai adus la
magazin și dânsul avea pentru fiecare câte o veste bună în materie de stofe, de
bluze, de eșarfe, de perdele etc.
În sesiuni nu aveam decât examene. Fiecare
învățam cum puteam și cât puteam. Nu intram în aceeași grupă cu Domnul Marcel,
așa că nu știu cum învăța. Numele elevilor fiind înșirate în catalog în ordine
alfabetică, între noi era mare distanță. Nu
știu cum s-a întâmplat, dar la un examen de filozofie, Domnul Marcel a
întârziat și a intrat la examen cu seria mea. Era profesor Domnul Marius
Popescu. Am tras toți bilete și ne-am așezat în bănci. Domnul Marcel s-a așezat
cu greu, banca fiind foarte mică față de dimensiunile sale. Avea un halat larg.
Pe partea stângă interioară a halatului cususe cu ață groasă, colorată, o
bucată mare de stofă. Formase astfel un buzunar uriaș, în care avea cartea de
Filozofie deschisă. A băgat cu greutate mâna dreaptă în acel buzunar și a scos
cartea. Trebuia s-o țină la distanță, ca să poată citi. Domnul Profesor Marius
Popescu ședea la catedră și ne supraveghea. L-a atenționat de vreo două-trei
ori: ,,- Domnul Dulgheru, vă rog băgați cartea în bancă! Poate intră cineva pe
ușă și nu vreau să-mi pierd pâinea!” A înțeles.
A lăsat cartea în buzunar și a așteptat liniștit până i-a venit rândul. Eram
după el, așa că am putut urmări scena în întregime.
Profesorul l-a strigat. Domnul Marcel s-a
ridicat greu din bancă, ridicând și banca după el. S-a descotorosit de bancă,
și-a luat biletul și s-a apropiat de catedră. ,,- Ia spuneți, Domnule Dulgheru,
ce subiect aveți?” i-a zis profesorul. ,,- Domnule Profesor, vă rog citiți
dumneavoastră, că vedeți mai bine!” Profesorul a luat biletul și a citit în
auzul tuturor: ,,- Determinismul dialectic. Foarte frumos subiect. Vă ascult,
Domnule Dulgheru!” Subiectul era el
frumos, dar trebuia să ai o minte foarte vioaie, ca să-l înțeleagă și, mai
ales, să-l explice. Domnul Marcel a cumpănit puțin cum îi era obiceiul, apoi a
dat un răspuns genial, pe care-l țin minte și azi: ,, - Domnule Profesor,
partidul și guvernul fac toate eforturile pentru ridicarea nivelului de trai al
oamenilor muncii! Să trăiți, Domnule Profesor!” Și elevul s-a îndreptat spre
ușă și a plecat.
Profesorul a îngăimat un răspuns la salut,
a întârziat mult cu pixul asupra catalogului înainte de a-i pune nota. Nu știu
cât i-a dat, dar, oricum, Domnul Dulgheru a terminat liceul și a ieșit la
pensie ca șef de unitate[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Marcel Dulgheru, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 449, pp. 3-4; în ,,Armonii
culturale”, Adjud(VN), 18 iul. 2021, ediție on-line (https://
armoniiculturale.ro); în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 20 iul. 2021,
ediție și on-line(http:// www. observatorul.com); în ,,Bibliotheca
Septentrionalis”, Baia Mare(MM), 20 iul. 2021, ediție și on-line
(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress. com);
NASTEREA
FARA DURERI
Sfantul
Sofronie Saharov
Cât de importanta este petrecerea – sa nu
spun exercitiul – în rugaciune ne-o arata experienta. Cred ca este îngaduit sa
fac o parabola cu viata noastra fireasca, sa aduc câteva exemple cunoscute noua
din viata cotidiana. Sportivii, pregatindu-se pentru concursurile viitoare,
vreme îndelungata repeta aceleasi numere, pentru ca, în momentul întrecerii,
toate miscarile deja asimilate sa le execute repede, cu siguranta si parca
mecanic. De cantitatea exercitiilor va depinde si calitatea executiei.
Voi povesti acum o întâmplare ce s-a
petrecut într-un cerc de persoane binecunoscute mie. Într-unul din orasele
europene, doi frati s-au casatorit aproape concomitent. Una din fete era doctor
în medicina, inteligenta, deosebita si un caracter foarte puternic. Cealalta
era foarte frumoasa, vioaie, inteligenta, dar nu prea instruita. Când pentru
amândoua s-a apropiat timpul sa nasca, s-au hotarât sa experimenteze teoria ce
aparuse nu de multa vreme, a „nasterii fara dureri”. Cea dintâi, doctor în
medicina, a priceput rapid mecanismul acestui act si dupa doua-trei lectii de
gimnastica, a renuntat la exercitii, încrezatoare ca a înteles totul si la
momentul potrivit va pune în practica cunostintele dobândite. Cealalta avea
cunostinte primitive de anatomie si despre corpul uman, dar nu era dispusa sa
se ocupe de partea teoretica a problemei, si cu asiduitate a început sa repete
întregul complex de miscari ale corpului, pe care însusindu-le în mod
corespunzator s-a dus la operatia ce o astepta. Si ce credeti dumneavoastra? Prima,
în momentul nasterii, de cum au început durerile, a uitat toate teoriile sale
si a nascut cu mare greutate si în dureri (vezi Facere 3, 16). A doua însa, a
nascut fara dureri si aproape fara efort. Asa va fi si cu noi. A întelege
„mecanismul” rugaciunii mintii este un lucru usor pentru omul contemporan
cultivat. Urmeaza sa se roage doua-trei saptamâni, cu o oarecare osârdie, sa
citeasca câteva carti; si la toate acestea va putea si el sa adauge ceva. Dar
în ceasul mortii, când întreaga noastra faptura este supusa unei ruperi
violente, când creierul îsi pierde luciditatea si inima încearca fie dureri
puternice, fie slabiciune, atunci toate cunostintele noastre teoretice dispar
si rugaciunea noastra poate sa se piarda.
Este necesar sa ne rugam cu anii. Sa citim
putin si numai ceea ce se gaseste în atingere cu rugaciunea. Prin practicarea
ei îndelungata rugaciunea devine o natura a fiintei noastre, o reactie fireasca
la orice fenomen în sfera duhovniceasca, fie lumina sau întuneric, aparitie a
sfintilor îngeri sau ale puterilor demonice, fie bucurie sau întristare,
într-un cuvânt, în toata vremea si în toate situatiile. Cu o astfel de
rugaciune nasterea noastra pentru lumea de Sus poate cu adevarat sa devina „o
nastere fara dureri”.
Sfantul Sofronie Saharov, Despre rugaciune, traducere de Pr. Teoctist Caia, Ed. Publistar, Bucuresti, 2006, p. 134-135
In
memoriam: Vasile Vetișanu
I
Vasile Vetișanu(1835-2012) a fost
cercetător științific, director al Institutului de Etnografie și Folclor al
Academiei Române(1990-1992), senator (1992-1996) și deputat (1996-2000) în
Parlamentul României. L-am cunoscut la un simpozion, la Botoșani, în zilele de
18-20 noiembrie 1982. M-am nimerit în cameră la hotel cu dânsul și cu Domnul
Popa Gheorghe, muzeograf la Mausoleul din Mărășești. Abia a doua zi le-am aflat
numele. Era seara, eram obosiți de drum și am discutat puțin.
A doua zi, pe 19 noiembrie, la ședința
festivă de deschidere, după ce au vorbit oficialitățile, a vorbit Domnul Vasile
Vetișanu despre cultura populară. A fost
magistral, deși în anumite momente părea cam timid.
A urmat masa, pe care am luat-o la cantina
Liceului Sanitar din Botoșani. Masa a fost cam sărăcuță. Am stat împreună cu
Domnul Vasile Vetișanu, cu Domnul Prof. Gheorghe Hrușcă și Domnul Prof. Filaret
Aprotosoaie. Ultimii erau pensionari, unul din Vlădeni și altul din Săveni,
județul Botoșani. Bătrânii au început să spună amintiri despre Nicolae Iorga.
Aflând că mă ocup de așa ceva, mi-au luat adresa și m-au asigurat că-mi vor
scrie acasă. Domnul Vasile Vetișanu ne-a vorbit despre valoarea inestimabilă a
etnoistoriei și despre necesitatea unor studii mai ample. I-am vorbit de proiectul
meu privind Cronica nescrisă a românilor și a rămas foarte impresionat. Mi-a
recomandat să nu coroborez documentul etnoistoric cu cel istoric, deoarece aș
fi tentat să mă ghidez după cel istoric și să denaturez pe celălalt. Documentul
etnoistoric trebuie să rămână ceea ce este, fără nici un compromis din afară.
El constituie un auxiliar pentru studiul istoric și ca atare trebuie lăsat
să-și spună cuvântul. Bătrânii mi-au recomandat pe Doamna Smith din Botoșani,
pensionară, care, la tinerețe, a fost foarte apropiată lui Iorga, făcându-i în
special traduceri.
La cantina Liceului Sanitar, seara, a avut
loc banchetul. A fost mâncare bună, la care s-a adăugat țuică și vin. Vinul era
negru, puțin acrișor, dar băubil, adus de undeva de la țară, ,,din cel mai
nordic sat al țării”, cum țineau să precizeze gazdele. Cred că s-au băut mai
bine de 50 litri. Eu însumi am băut, ca niciodată, câteva pahare, dar nu am
simțit că m-aș fi îmbătat. Doar buna dispoziție era pe fețele tuturor. S-au
ținut scurte discursuri. Eu eram doar cu Domnul Vetișanu la masă. Aveam acolo
trei pahare, unul fiind al lui Scipione Bădescu(1848-1904), de care vorbise
Domnul Vasile Vetișanu. Când le terminam pe ale noastre, îl împărțeam
,,frățește” pe al lui Scipione. Am aranjat cu Domnul Vetișanu să realizăm un
Microdicționar de înțelepciune românească. A fost entuziasmat de idee și s-a
alăturat propunerii mele de a colabora. A luat cuvântul și a vorbit despre
rolul simpozionului în cimentarea ideii de unitate sufletească între membrii participanți.
A fost îndelung aplaudat.
Domnul Vasile Vetișanu mi-a povestit că
are în Sălaj casa părintească în care locuiește maică-sa și că aproape
săptămânal se duce pe acolo, fiind strâns legat de locurile natale.
A doua zi, pe 20 noiembrie, după ce am
vizitat de dimineața câteva biserici din Botoșani, l-am întâlnit pe Domnul
Vasile Vetișanu și ne-am dus la restaurantul ,,Rapsodia”, unde am servit câte o
omletă și câte o cană cu ceai. I-am povestit de ghinionul cu Bibliografia
Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. Mi-a spus că Academia de Științe Sociale
și Politice se va desființa în curând. A fost și este un paravan, în spatele
căruia mulți faliți ai zilei își umpleau buzunarele cu parale. Academia aceasta
nu a produs nimic solid în cultura românească, iar pe de altă parte mai avem
Academia Română, care, dacă s-ar bucura de atenția cuvenită, ar putea face
lucruri mari. Atitudinea patriarhului față de mine denotă faptul că e atât de
strâns în laț, încât nu poate hotărî nimic din proprie inițiativă. Totul i se
dictează de către organul politic, iar el devine o marionetă. O lucrare de
genul acesta făcută de mine ar pune în circulație niște valori ale culturii
bisericești și asta nu trebuie să se întâmple. Pe de altă parte, ar încuraja
tineri teologi la munci serioase și asta iar deranjează. A fi episcop cu
demnitate în ziua de azi e lucru
rar(…)[1].
II
Domnul Vasile Vetișanu a făcut largi
eseuri asupra familiei în concepția poporului român. Ne-am dus apoi la muzeu.
Se aștepta un autocar, ca să plecăm în
excursie. M-am trezit cu muzeograful
Constantin Doroftei, că-mi oferă tabloul său Lalele drept cadou. Am
rămas profund impresionat de acest om. A făcut gestul acesta, fiindcă, zicea
el, i-am câștigat încrederea prin scrisul, vorba și felul meu de a fi și vrea
să menținem legătura. I-am mulțumit după cuviință și ne-am despărțit ca doi
buni prieteni. Domnul Vasile Vetișanu, în timp ce așteptam autocarul, mi-a
vorbit despre profunda înțelepciune populară, despre legăturile țăranului român
cu natura și cu trecutul prin tradițiile și obiceiurile sale. Domnul Vasile
Vetișanu e un om foarte modest, tip slab, formație aproape debilă. Seamănă mult
cu Vasile Pârvan, adăugând figurii acestuia doar ochelarii. E un suflet mare și
un bun patriot. Când începe el să-ți vorbească, o face cu mult patos și cu mult
suflet. Nu se sfiește să critice anumite stări de lucruri, atunci când are
încredere în interlocutor. Mi-a vorbit mult, documentându-mi, că tradiția
populară în special, cum de altfel întreaga cultură populară românească, a fost ștrangulată fără scrupule în ultimele
decenii.
Mi-a povestit cum el însuși, fiu de țăran
înstărit din Sălaj, a trebuit să fie înfiat de o mătușă a sa săracă, pentru a
putea să-și continue școala și să nu fie aruncat pe drumuri. Înainte îi zicea
Mocanu, apoi și-a luat numele de Vetișanu. În acei ani duri ai stalinismului,
poporul nostru a fost împins cu un secol înapoi. E de mirare cum de a mai putut
rezista acest neam!
Împreună cu magazionerul muzeului și cu
Domnul Vasile Vetișanu am vizitat Parcul ,,Mihai Eminescu”. Magazionerul ne-a
arătat copacii lui Eminescu, locurile pe unde mergea și unde ședea. Erau și
câteva chioșcuri în parc. Acolo dădeau bogătașii de prin sate băutură celor
săraci din oraș.
Mi-am luat bagajele împreună cu Domnul
Vasile Vetișanu de la hotelul ,,Tineret” și le-am dus la hotelul ,,Rapsodia”. E hotel de categoria
I-a. E bine îngrijit și călduros. Domnul Vasile Vetișanu se intoxicase. La masă
ne dăduse șnițel de parizer și el, mai sensibil,
s-a intoxicat. Nu a vrut să ia pastile. Avea temperatură de-i ardeau obrajii. A
vomitat. A apreciat la superlativ tabloul pe care mi-l dăduse Domnul Constantin
Doroftei. A spus că acel tablou costă cca. 10.000 lei. Nu cred. Oricum,
2.000-3.000 lei face. Reprezintă o vază cu lalele, o sticlă de lapte goală și o
cană. Natură moartă, dar culoare fragedă și vie.
Domnul Vasile Vetișanu mi-a dat mai multe
adrese ale unor oameni care-l cunoscuseră pe Nicolae Iorga, el însuși
angajându-se să-mi scrie câteva auzite de la unii. Mă admira pentru hotărârea
mea de a deveni preot și de a mă duce în satul meu. ,,- De-aș avea
posibilitatea de documentare pe care mi-o dă Bucureștiul și eu mâine aș pleca
în satul meu natal din Sălaj!”
Mi-a cerut detalii în legătură cu
angajarea pictorilor bisericești. Are un nepot pictor și trebuie să picteze
biserica la care slujește. Am discutat apoi despre propolis și efectele sale.
Aveam tren spre Iași la ora 5 dimineața.
Oricum, eu m-am trezit cu vreo 10 minute înainte de plecarea lui. L-am trezit
și pe Domnul Vetișanu. Se simțea mai bine. Ne-am dat seama că nu mai putem să
ajungem la Iași, ca să mergem la Editura ,,Junimea” la o oră potrivită. Eu
aveam acolo cartea Dimitrie Cantemir. Cugetări,
iar Domnul Vetișanu o reeditare a unui filozof interbelic ținut în umbră
până nu demult. Am mai stat, așadar, de vorbă.
Domnul Vasile Vetișanu mi-a spus multe.
Mi-a vorbit, spre exemplu, de Mircea Vulcănescu, filozof, pe care-l consideră
la fel de mare ca Lucian Blaga. Mircea Vulcănescu a murit în închisoarea de la
Gherla și trupul i-a fost aruncat la groapa comună. Mi-a vorbit de Constantin
Rădulescu - Motru și de calvarul ultimilor săi ani de viață. O dramă
înfiorătoare, drama intelectualului român jertfit pentru idealurile iluzorii ale
zilei!
Ne-am îmbrăcat pe-ncetul și am plecat spre
gară. Domnul Vetișanu m-a ajutat, eu având mult bagaj, la care se adăuga și
tabloul primit de la Domnul Constantin Doroftei. M-am dus cu tabloul la poștă.
Domnul Vetișanu a rămas cu bagajele la gară. Abia mi l-a primit la poștă. Le-am
dat 75 lei. S-a urcat Domnul Vetișanu în tren, dar la scurt timp, chiar când
locomotiva anunța plecarea. Am reușit să urc și eu în vagonul dumnealui în
ultimul moment.
Eu mă hotărâsem să folosesc prilejul
pentru a merge la Suceava. Vream să merg cu autobuzul. Mi –a spus în ultimul
moment că pot schimba trenul în Verești. Din Botoșani până în Verești am stat
cu Domnul Vetișanu pe coridorul trenului. În compartiment erau pasageri și am
preferat să stăm de vorbă. Domnul Vetișanu mi-a relatat despre crimele făcute
de regimul hortyst în Ip și Trăsnea din județul Sălaj. Într-o noapte de
noiembrie 1940 au fost uciși în mod barbar 175 de locuitori români din Ip și 65
din Trăsnea. Bărbații au fost ciopârțiți, împușcați, linșați îngrozitor,
femeilor gravide li s-au spintecat pântecele și li s-au scos copiii în vârful
săbiilor. Bătrânilor li s-a bătut tricolorul cu cuie pe spate. În acea noapte
de cumpănă și de urgie ,,s-a dat cea mai concludentă dovadă de civilizație
maghiară!” Despre aceste crime s-a vorbit foarte-foarte puțin. În anul acela,
1982, s-a dat voie să se realizeze în Ip un monument al martirilor. S-a făcut
și o casă memorială. S-a dat dispoziție ca despre aceste crime să se vorbească
doar în presa locală, iar cea centrală să le treacă sub tăcere. Cu mare
greutate Domnul Vetișanu reușise să strecoare o notiță în ,,România
pitorească”, al cărui redactor-șef era prietenul său, ardeleanul Simion
Pop. Comemorarea de la Ip a fost foarte
originală. A venit prim-secretarul județului, a ținut o mică cuvântare și la
ora 9,30-10 au plecat în goana mașinilor. Locuitorii satelor din jur continuau
să vină acolo. Domnul Vetișanu a ajuns pe la 10.30-11 împreună cu medicul Ioan
Pușcaș din Șimleul Silvaniei, inventatorul medicamentului grozav pentru ulcer,
Ulcosilvanilul. Au ținut acolo cuvântări înflăcărate. Domnul Vetișanu a citit
lista celor uciși cu acel prilej și mulțimea a ascultat cu sfințenie. De
prezența celor doi acolo presa locală n-a suflat o vorbuliță.
Am mai discutat cu Domnul Vetișanu despre
Biserica Greco-Catolică. Dânsul a fost greco-catolic. Era și atunci un
filo-catolic convins. Vedea Ortodoxia românească drept o renunțare la
independența politică și bisericească, o ,,aducere în gura Moscovei”. Socotea
că alăturarea de Roma ne-ar deschide porțile Occidentului și ale civilizației.
I-am explicat Domnului Vetișanu principiile de organizare ale Bisericii
Ortodoxe și l-am derutat, când i-am explicat cum Biserica Ortodoxă permite
adevărata independență politică și religioasă. M-am despărțit de Domnul
Vetișanu în Verești ca doi prieteni vechi, sărutându-ne frățește[2].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Vasile Vetișanu(I), în
,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 447, p. 3; în ,,Națiunea”,
București, 26 iun. 2021, ediție și
on-line(https://ziarulnatiunea.ro/category/firea-romanilor); în ,,Bibliotheca
Septentrionalis”, Baia Mare, 23 iun. 2021, ediție și on-line
(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/category/biserica); în
,,Observatorul”, Toronto (Canada), 23 iun. 2021, ediție și on-line
(http://www.observatorul.com); în ,,Armonii culturale”, Adjud(VN), 20 iun.
2021, ediție on-line(https://armoniiculturale.ro);
2]
In memoriam: Vasile Vetișanu(II), în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr.
448, p. 3; în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 23 iun. 2021, ediție
și on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/category/biserica);
în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 23 iun. 2021, ediție și on-line
(Observatorul); în ,,Armonii culturale”, Adjud(VN), 20 iun. 2021, ediție
on-line(https://armoniiculturale.ro);
MARUL
STRICAT
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi un mar frumos pe dinafara, însa pe
dinauntru putregait si urât mirositor. Asemenea sunt si multi dintre oameni: pe
dinafara se mândresc si se lauda cu nobletea lor, dar înlauntru, în sufletele
lor, sunt putrezi si plini de duhoare; pe dinafara îi stapânesc pe altii,
poruncind unora dintre ei, iar launtric slujesc cu sufletul patimilor si
poftelor lor si, de fapt, sunt robi acestora, fiind cu mult mai prejos chiar
decât slugile lor. Caci mai bine este sa slujesti omului decât poftelor tale si
pacatului, întrucât omul este faptura lui Dumnezeu, iar pacatul este lucrarea
diavolului. Asa sunt cei care se numesc stapâni, însa îngaduie sa domneasca
asupra lor mânia, rautatea, mamona, iubirea de argint, mândria, nedreptatea,
invidia, desfrânarea, necuratia, lacomia pântecului si alti tirani scârbavnici
. De aceea zice Sfântul Ioan Gura de Aur: „De este cineva bogat si de neam
ales, daca e robit de pacat, e mai nemernic decât toti ticalosii” (Omilia a
noua la întâia Epistola catre Corinteni). Întocmai se aseamana cu marul cel
frumos pe dinafara si putregait pe dinauntru toti acei crestini care pe
dinafara se arata buni, iar înlauntrul lor sunt plini de ura, de rautate si de
toata duhoarea si stricaciunea, lucru care este o vadita fatarnicie si
viclenie.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 106.
CEA
MAI FRUMOASA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Omul, creatura cea mai frumoasa si cea mai
de pret, cea mai aleasa dintre cele facute de mâna lui Dumnezeu; cea mai
armonioasa si cea mai perfecta si cea care ar trebui sa fie cea mai curata,
neatinsa de nici o întinaciune, ca si creatie a lui Dumnezeu, chip si templu al
Sau. Sa nu ne lasam atinsi de nimic din ceea ce este necurat si viclean, sa
alungam gândurile hulitoare si sceptice. Suntem poporul lui Dumnezeu, suntem
sfinti, întru Hristos; sa ne pastram inimile în sfintenie, ca niste chivote vii
ale lui Dumnezeu, sa nu ne lasam atinse gândurile si inimile de spurcatele si viclenele
duhuri! Cel ce Te-ai facut om pentru noi, Cuvinte al lui Dumnezeu si Doamne,
tine-ne în sfintenia Ta! Tu, Cel ce esti Preasfântul nostru Cap, nu lasa ca
trupurile si sufletele noastre sa se dea spurcatului Veliar, sa ni le întineze
acela cu gânduri ticaloase; ramâi mereu cu noi, tine-ne curati si neprihaniti.
Fa, Doamne, sa pastram mereu cu Tine, Dumnezeiescul nostru Cap, o legatura vie,
ca si madulare ale Tale, legatura gândurilor inimii, legatura de rugaciune si
de fapta. De vor cadea inimile noastre de la fata Ta, Doamne, întunericul si
moartea sa fie partea lor, întristarea si strâmtorarea, rusinea, nimicirea si
ticalosirea. Cu Tine însa, ale noastre sunt lumina, viata, pacea, bucuria,
largimea inimii, îndraznirea catre cele înalte, maretia si sfintenia.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 229
In
memoriam: Tudor Arghezi
Tudor Arghezi(1880-1967) a fost un colos
al literaturii române. A scris mult. Alături de poezie a scris numeroase
articole, romane, schițe, piese de teatru, povestiri pentru copii. La început a
fost călugăr, dar, din cauza lipsei de tact a unui ierarh, a fost jicnit grav
și a părăsit viața monahală. A fost o personalitate foarte controversată de
contemporanii săi, dar și incomodă pentru mulți.
Pe Tudor Arghezi n-am avut bucuria să-l
cunosc personal, dar am aflat de la terțe persoane anumite aspecte din viața
lui, care merită să fie consemnate. Aceasta cu atât mai mult cu cât sunt pentru
prima dată așternute pe hârtie.
La 26 aprilie 1984, la Cofetăria ,,Crinul”
din Tr. Severin, eram împreună cu Domnul Virgiliu Tătaru, reprezentantul
cenzurii în județul Mehedinți, Domnul Prof. Mite Măneanu, bibliotecar la
Biblioteca Județeană și Părintele Pr. Nicolae Jinga, pe atunci secretar la
Protoieria Tr. Severin. Printre altele, Domnul Virgiliu Tătaru ne-a relatat mai
multe amintiri ale sale din anii studenției. Unele s-au referit și la Tudor
Arghezi. Așa bunăoară, cu prilejul Sărbătorilor Crăciunului și Anului Nou, un
grup de studenți din care făcea parte și dumnealui, mergeau cu colindul și cu
plugușorul pe la profesori și diferite personalități ale culturii române.
La Arghezi au fost primiți cu răceală.
I-au urat maestrului multe și bune, dar el a rămas ca gheața la urările lor și
parcă enervat că fusese deranjat. La sfârșit, băieții așteptau să fie
răsplătiți cu bani, așa cum primeau de
la alții, pentru a avea apoi ce bea o săptămână la berăria ,,Gambrinus” de
lângă Cișmigiu. Fiica lui Arghezi, Mitzura,
a venit cu o tavă de covrigi și
i-a invitat pe colindători să ia câte unul. Dezamăgirea acestora a fost
generală, dar n-au avut încotro. Tudor Vianu era spirit academic, tip
occidentalizat, foarte grav, corect. Întotdeauna le dădea câte 200-300 lei.
George Călinescu, după ce-i asculta zicând o cântare sau două dintre cele
pregătite de ei, îi oprea și le cerea să-i cânte colinde religioase și laice
din zonele din care ei veneau. Sadoveanu căuta să se descotorosească repede de
ei și era foarte zgârcit.
Tudor Arghezi avea un prieten,
redactor-șef al unui ziar din București. Virgiliu Tătaru nu a spus nici numele
persoanei respective, nici al ziarului. Când era sărac, la începuturile sale,
Arghezi o ducea bine cu redactorul respectiv. Când avea nevoie de câte o poezie
sau articol, redactorul îi dădea telefon lui Arghezi, îi spunea despre ce este
vorba, cât de mare trebuie să fie materialul și când trebuie să i-l predea. Arghezi
se executa repede și era foarte punctual. Dreptul de autor era foarte searbăd,
dar el se mulțumea și pe atât. Când i-a venit însă apa la moară lui Arghezi și
a prins cheag, redactorul-șef cu pricina i-a cerut un material. Arghezi a
răspuns prompt: ,,- Dar mie cât îmi dai?” ,,- Atât!” i-a răspuns redactorul.
,,- Fără suma de… nu scriu o iotă!” Era de nerecunoscut.
Arghezi nu-l suporta pe Sadoveanu. Când
s-a pus problema reeditării operei lui Sadoveanu, Arghezi nu avea voie să
publice. Pentru operele sale, Sadoveanu a primit 9.000.000 lei. Volumele îi
apăreau unul după altul. Când a fost și Arghezi scos de la naftalină, un
redactor a pus problema publicării integrale a operei lui. Propunerea s-a
aprobat și redactorul a mers la Arghezi să-i ducă vestea. După ce a aflat
despre ce-i vorba, Arghezi a întrebat: ,,-
Dar mie cât îmi iese la treaba asta!” ,,- Maestre, după calculele ce
le-am făcut, v-ar ieși cam șapte milioane!” ,,- Dar porcul ăla (Sadoveanu –
n.n.) cât a luat?” ,,- Dânsul a luat nouă milioane, însă la dânsul a fost vorba
de proză și a avut mult material!” ,,- Nu știu, fără nouă milioane nici nu stau
de vorbă! Faceți ce știți și scoateți-mi banii!” A plecat redactorul, au
socotit, au socotit și până la urmă au găsit o modalitate să facă formatul mic
la volumele lui Arghezi de Scrieri, cu hârtie groasă, filigranată, pentru a
pune prețuri mari și a scoate astfel banii maestrului. I-au dat până la urmă nouă milioane și lui și
astfel a fost de acord cu publicarea.
Virgiliu Tătaru ne-a povestit un alt
amănunt interesant. Era la comemorarea a 80 de ani de la nașterea lui Mihail
Sadoveanu. La Academia Română, în ședința festivă, a vorbit G. Călinescu. După
ce și-a ținut discursul, Călinescu s-a dus și i-a sărutat mâna lui Sadoveanu.
După câteva luni, a avut loc și festivitatea sărbătoririi lui Tudor Arghezi. La
el a vorbit Geo Bogza, cel care îl idolatriza pe Tudor Arghezi. După ce și-a
terminat cuvântul de elogiere, Geo Bogza a vrut să facă același gest, pe care-l
făcuse cu câtva timp în urmă G. Călinescu. Tudor Arghezi l-a oprit la distanță
și i-a spus: ,,- Dragă Geo, stai! Să nu faci ce a făcut porcul de Călinescu!
Tudor Arghezi primise premiul Herder. Pe
lângă banii pe care-i primea drept recompensă, laureatul avea dreptul să
recomande un tânăr pentru o bursă pe care o plătea Fundația Herder,
asigurându-i respectivului condiții optime pentru a studia patru ani la
Universitatea din Viena. Atât le-a trebuit bucureștenilor. Au început să se
înșiruiască la ușa lui Arghezi tot felul de oficialități, rugându-l să le
recomande odraslele sau acoliții lor.
Era un spectacol caragialesc. Arghezi era intransigent și răspundea
tuturor cu aceeași replică: ,,- Apăi,
când vei lua dumneata premiul, să recomanzi pe cine vrei! Acum eu am dreptul să
aleg pe cine vreau!” Toate intervențiile au rămas neputincioase. Toți erau
curioși să afle cine va fi alesul lui Arghezi. Într-o zi, poetul și-a chemat un
nepot și l-a pus să se intereseze de o nepoată a pictorului Tonitza. A găsit-o.
Pe aceea a recomandat-o, deși fata era foarte slabă la carte. Azi e profesoară
la Institutul de Teatru și Cinematografie, o figură ștearsă.
În această vreme, un grup de colegi de la
Filologie au organizat o încercare de a-l seduce pe acesta. Acțiunea a
declanșat-o Blendea, actualul regizor de cinema. Acesta era mediocru la carte,
dar foarte întreprinzător și pasionat mai mult de poze decât de filologie. El
ținea morțiș ca Arghezi să aleagă pe un băiat capabil, dar fără posibilități.
În fruntea celor pe care el ar fi vrut să-i ajute era Cornel Moraru, actualul
redactor –șef la revista ,,Tribuna”. ,,- Măi băieți, le-a spus într-o zi, să
fiu al dracului, dacă n-o iau eu înaintea miniștrilor și profesorilor
universitari, care-l asaltează pe maestru!” El știa că Arghezi are mare
slăbiciune pentru Constantin Brâncuși. Blendea s-a dus în Mărțișor și a
încercat să intre. N-a putut. S-a anunțat că e din Gorj, nepotul lui Brâncuși.
Degeaba. Arghezi nu-l primea. După vreo două-trei zile de încercări, Arghezi
l-a primit. ,,- Cine ești și ce vrei de la mine?” l-a întrebat prompt maestrul.
,,- Maestre, mă închin geniului și gloriei Dumneavoastră, cel mai mare poet al
românilor. Sunt din Gorj, de la Novaci, nepotul lui Constantin Brâncuși,
maestre, și am îndrăznit să vă deranjez cu o mare rugăminte!” ,,- Ei, ce vrei?”
,,- Maestre, am aflat că ați primit binemeritatul premiu ,,Herder”,
recunoașterea geniului Dumneavoastră de către lumea întreagă!” ,,- Ei, și ce-i
cu asta?” ,,- Știu, maestre, că trebuie să recomandați un tânăr pentru a urma
studii la Viena, un tânăr capabil, care
să ajungă și el asemenea lui Brâncuși și asemenea cu Dumneavoastră!” ,,-
Ei, și ce-i cu asta?” ,,- Am îndrăznit să vin la Dumneavoastră, maestre, tocmai
pentru a vă ruga să recomandați un băiat sărac, gorjean de-al nostru, care va
face cinste țării noastre și Gorjului!” ,,- Cine este, mă?” a întrebat Arghezi,
oprindu-se din plimbare. ,,- Cornel Moraru îl cheamă, maestre, e student la
Filologie!” ,- Fiți-ai dracului de olteni, vă sculați întotdeauna prea târziu!
Am recomandat, mă, pe altul, nu mai am ce să fac acum!”
O altă povestire a lui Virgiliu Tătaru s-a
legat tot de Tudor Arghezi. Era foarte solicitat ca să se prezinte studenților
și elevilor. Întotdeauna punea condiții pentru aceasta. Dacă nu i se plătea
suma de bani pe care o pretindea el, nu venea. Odată a venit la Facultatea de
Filologie. Studenții au început să-l asalteze cu întrebări. Una dintre ele a
fost aceasta: ,,- Cum a fost, maestre, cu A. Toma?” Arghezi, cum îi era obiceiul, fără a ezita,
scurt, concis, fără ocolișuri, a spus: ,,-
Apoi, cum să fie? Iac-așa a fost: când A. Toma era mare, Tudor Arghezi
era mic; când Tudor Arghezi e mare, A. Toma este mic! Mai vreți ceva?” Trecuse
perioada stalinistă, era prin anii 1966-1967.
Când s-a pus problema reabilitării lui
Octavian Goga, la Uniunea Scriitorilor a fost vâlvă mare. În fruntea
opozanților era Zaharia Stancu. I-a venit rândul și lui Tudor Arghezi să ia
cuvântul. El a început să povestească: ,,- Era ministru al Cultelor și
Instrucțiunii Publice Octavian Goga. Zaharia Stancu scotea revista ,,Azi”, iar
eu ,,Bilete de papagal”. Era vreme grea. Într-o zi, Zaharia, în prag de
faliment, s-a dus în audiență la Goga și i-a cerut ajutor. După ce l-a
ascultat, Goga și-a chemat secretarul și l-a întrebat câți bani mai au pentru
cultură. ,,- Patru milioane!” a răspuns
secretarul. ,,- Bine! Cât ai datorie, Domnule Stancu?” ,,- Patruzeci de mii,
Domnule ministru!” ,,- Bine! Îți dau patruzeci de mii, a precizat Goga, dar, te
rog, să ții minte, Domnule Stancu, că nu ți-i dau dumneata, ci îi dau culturii
române!” La câtva timp m-am dus și eu
să-i cer sprijinul. Ceremonia primirii și a discuțiilor a urmat la fel, numai
că mie mi-a achitat datoria de două sute patruzeci de mii. La urmă mi-a spus:
,,- Acum, se poate ca pentru cei două
sute de mii pe care mi i-a dat mie în plus să-l dușmănești atâta, Domnule
Zaharia?”
Facem precizarea că, în vremea când
Virgiliu Tătaru mergea cu colindul la Tudor Arghezi, acesta nu avea voie să
publice, cărțile îi erau interzise. El cultiva flori în grădina casei, le
vindea în Piața Mărțișor și din câștigul obținut își întreținea familia[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1]
In memoriam: Tudor Arghezi(I), în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr.
445, pp. 3-4; nr. 446, p. 3-4; în
,,Armonii Culturale”, Adjud(VN), 24 mai 2021, ediție on-line (http://
armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare(MM), 24 mai
2021, ediție și on-line(https:// bibliothecaseptentrionalis. wordpress.com); în
,,Observatorul”, Toronto(Canada), 2 iun. 2021, ediție și on-line(http://
www.observatorul.com); In memoriam: Tudor Arghezi(II), ,,Scrisoare pastorală”,
an. XXI(2021), nr. 446, pp. 3-4; pe blogul Domnului Ben Todică, directorul
postului de radio în limba română din Sydney(Australia), 5 iun.
2021(http://bentodica. blogspot.com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia
Mare, 7 iun. 2021, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.
wordpress.com); în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 16 iun. 2021, ediție și
on-line(Observatorul);
PATRIA
NEPIERITOARE
Fericitul
Trifon Turkestanov
Doamne, atât de bine este a fi oaspete al
Tau: vântul e plin de înmiresmare, muntii tind catre ceruri, apele, asemenea
unor oglinzi nemarginite, rasfrâng aurul razelor si usurimea norilor. Tainic
sopteste întreaga fire si toata e plina de mângâiere; si pasarile, si jivinele
poarta în sine pecetluirea dragostei Tale. Blagoslovit e pamântul-maica cu
frumusetea lui trecatoare, cel ce desteapta în noi nazuirea patriei celei
nepieritoare, unde, întru acea frumusete la care stricaciune nu se mai suie,
rasuna în veci: Aliluia!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 124
VIATA
COTIDIANA
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Uneori, când alunecam în cotidian, firele
de nisip ale problemelor zilnice ce ne framânta, deodata se ridica si ne par
munti prapastiosi ce stau gata sa ne înghita cu haurile lor fara fund.
Smulgându-ne si ridicându-ne mai sus putin de acolo, privind aceste probleme în
lumina eternitatii, necazurile noastre se fac asa de marunte si astern pe fata
noastra un zâmbet si în inimi taria de a lucra linistiti la rezolvarea tuturor
problemelor cu pace. Vedem ca muntele ce ni se parea de netrecut, problema ce
ni se parea de nerezolvat, în lumina timpului se dezleaga cu usurinta, se trece
fara greutate.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 188-189
POMUL
INCARCAT DE ROADE
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi un pom cu frunzisul verde, covârsit
de roade, a carui înfatisare bucura pe orisicine. De la aceasta întâmplare
întoarce-ti gândul catre starea launtrica a omului iubitor de bine, al carui
suflet este împodobit întocmai sau poate chiar mai mult decât atât, fiind
îmbelsugat cu roadele Sfântului Duh. Un asemenea om „ca finicul va înflori si
ca cedrul cel din Liban se va înmulti” (Psalmul 91, 12). Întâmplarea aceasta te
învata sa râvnesti la podoaba cea launtrica, nu la cea din afara.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 74
LICOAREA
DATATOARE DE VIATA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Taina Sfântului Maslu este miere
duhovniceasca, licoare datatoare de viata. Câta bogatie datatoare de nadejde!
Ce rugaciuni minunate! Un extras din întreaga Evanghelie!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 475
In
memoriam : Teofil Pârâianu
S-a
stins ca o făclie ce lumina în întunericul din jur! Cine ar fi crezut că-l va
chema Dumnezeu atât de curând! Era atât de necesar aici, în mijlocul lumii
noastre de azi. Încă un mare duhovnic ne-a părăsit. L-am putea situa în rândul
altora precum Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Constantin Galeriu şi
alţii câţiva la fel.
Şi, totuşi, Părintele Teofil era mai
presus decât toţi aceştia. Toţi avuseseră bucuria de-a avea vederea trupească
întreagă, de a putea citi, de a putea umbla singuri, de a vedea lumea şi
frumuseţile ei. Nimic din toate acestea nu-i fusese dat Părintelui Teofil
Pârâianu. Pe el îl trimisese Dumnezeu în lume orb. Numai cel care are vederea
slăbită poate înţelege ce înseamnă a fi orb din naştere!
Cu ani în urmă am avut o emisiune la
Televiziunea ,,Datina” din Tr. Severin cu Valentina, renumita Valentina de la
Iaşi. Aceea rămăsese fără vedere de la şase ani. Un alt caz neobişnuit. Ne
aşteptăm în astfel de situaţii ca oameni cu asemenea infirmităţi să ajungă
cerşetori la colţul străzii sau întreţinuţi de familie sau de societate prin
instituţiile ei speciale. Nici la Valentina, nici la Părintele Teofil nu se
întâmplase aşa. Femeia aceea ajunsese de-i cerşeau cei întregi şi sănătoşi
ajutorul. Îşi dezvoltase alte simţuri şi ajunsese să vadă cu ochiul ei interior
mai mult decât vedeau cei cu ochi buni. Ea ,,vedea” cele ce se întâmplau la
distanţe de sute de kilometri, descoperea cadavre ascunse cu dibăcie,
descoperea criminali, îţi spunea de ce boli ai suferit de-a lungul vieţii şi de
ce suferi ori de ce vei suferi în viitor. Pe Valentina o solicitau medicii din
Iaşi ori din alte oraşe să pună diagnostice la bolnavii cu probleme grele; pe
Valentina o solicita poliţia din Bucureşti şi din diferite oraşe să rezolve
cazuri de crime aproape perfecte; pe Valentina o solicitase vestita NASA din
Statele Unite ale Americii, ca să clarifice anumite lucruri care depăşeau
posibilităţile acelei faimoase instituţii.
Valentina îşi ducea cu demnitate crucea vieţii sale şi o ducea şi pe a
altora. Soţul ei, fost campion la lupte greco-romane, era de mulţi ani
paralizat la pat…! Parcă toate nenorocirile se adunaseră în viaţa acelei femei,
dar ea reuşea să le învingă pe toate şi să meargă mai departe, conştientă fiind
de rostul ei în lume.
Părintele Teofil Pârâianu era al doilea om
de acest fel, pe care mi-a fost dat să-l cunosc. El ştia, din auzite, Biblia pe
de rost. Cita din ea texte mari cu o exactitate impresionantă. Absolvise şcoli,
absolvise Filologia şi Teologia. Părintele Teofil recita cu prilejul fiecărei
predici şi conferinţe poezii din poeţii clasici şi moderni cu o uşurinţă
dezarmantă. Era călugăr la Mânăstirea Sâmbăta din judeţul Braşov, dar ajungea
rar pe acolo. Ca un adevărat apostol al zilelor noastre, el era mereu călător.
Vizita eparhii, biserici şi mânăstiri şi era în stare să ţină câteva predici pe
zi, fără să se repete, fără să obosească. Mergea în universităţi şi şcoli şi
ţinea conferinţe pe teme religioase de o modernitate şi actualitate
impresionantă. Era în stare să stea până târziu în noapte ca să răspundă
tuturor întrebărilor puse de sutele de tineri care-l audiau. Mergea prin oraşe
şi ţinea conferinţe în săli de teatru, de case de cultură, oriunde era aşteptat
de mulţimile însetate de cuvântul lui.
Cunoştea perfect învăţătura creştină
ortodoxă şi nu făcea niciodată greşeli dogmatice. Presăra în textele predicilor
şi cuvântărilor sale amintiri din copilărie şi din viaţă, poezii, proverbe şi
glume şi vorbirea lui căpăta savoare. Vorbea la posturile de radio şi
televiziune, dădea interviuri pentru reviste şi ziare, făcea înregistrări pe
casete şi CD-uri, dicta cărţi şi articole.
Enumerând acestea toate, nu pot să nu
revin la amănuntul deloc neglijabil menţionat mai sus: era un om orb din
naştere.
Când vezi asemenea oameni cum îşi duc crucea
vieţii, nu poţi decât să te ruşinezi tu, cel ce eşti sănătos şi ajungi atât de uşor în pragul deznădejdii şi
te dai înfrânt în faţa oricărei adieri de vânt; tu, cel ce te hotărăşti să te
sinucizi, fiindcă nu mai vezi nici o posibilitate de rezolvare a unor probleme
cu care te confrunţi; tu, cel ce n-ai avut curiozitatea să citeşti măcar un
rând din Biblie de-a lungul vieţii tale, cel ce poate nu ştii o rugăciune cât
de mică; tu cel ce-ţi blestemi zilele şi-L înjuri pe Dumnezeu, deşi eşti întreg
şi sănătos; tu, cel ce te crezi cel mai nefericit din lume! Părintele Teofil şi
Valentina ne arată, fără putinţă de tăgadă, că alţii sunt în situaţii mult mai
grele decât cele prin care trecem noi şi, totuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu,
reuşesc să iasă învingători!
Dumnezeu să te ierte, Părinte Teofile, pentru tot
apostolatul ce l-ai făcut în lumea aceasta de-a lungul întregii vieţi![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Teofil Pârâianu, în
,,Scrisoare pastorală”, an. VII(2009), nr. 169, pp. 158-159; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. V, 2012, pp. 157 – 160; în ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XXIII (2013), nr. 5935(21 iun.),
p. 8;
CABLUL
DE INALTA TENSIUNE
Sfantul
Sofronie Saharov
Dumnezeu sa va pazeasca! Iar voi, paziti
atitudinea dreapta! Din afara nimic nu se vede; este o viata ce nu are nimic
deosebit. Ci înauntru, din pricina ascultarii, sântem într-o stare de
neîntrerupta încordare. Asa trebuie sa fie crestinul: un „cablu” de înalta
tensiune pe care o pasarica se poate odihni fara nici o primejdie, dar prin
care trece o energie în stare a face sa explodeze întreaga lume. Iata cum vom
avea intrare în vecinica Împaratie a lui Hristos.
Sfantul Sofronie Saharov, Din viata si din
duh, traducere de Parintele Rafail Noica, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2011,
p. 42.
PASARELELE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
„Au nu se vând cinci pasari cu doi bani?
Si nici una dintr-însele nu este uitata înaintea lui Dumnezeu” (Luca 12, 6).
M-am înduiosat vazând în crâng un cuibusor de pasare micuta cu puisorii mici
(de culoare cenusie), vazând cu câta grija si jale piuiau barbatusul si
perechea sa, iar copilasii lor asteptau un viermisor sau o musculita din ciocul
mamei. Cu adevarat, nici pasarica cea mai mica nu e uitata înaintea lui
Dumnezeu, El poarta grija de fiecare, hraneste si creste pe fiecare, tuturor le
daruieste viata.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu –
ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 20
Z I D U L
Sfantul Teofan Zavoratul
Doamne,
pacatele mele sunt zid între mine si bunatatea Ta. Strica zidul acesta, ca sa
ma pot apropia de bunatatea Ta, varsa asupra mea dragostea Ta si trage-ma la
înaltimea Ta.
Zidul
pacatelor mele e însa darâmat de lacrimi si de frângerea inimii; drept aceea,
daruieste-mi în toate zilele vietii mele sa-mi plâng pacatele cu osârdie si sa
culeg roade care îmi vor fi de folos în Ziua Judecatii.
Sfantul
Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de
Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 32
In
memoriam: Prof. Univ. Mihai Rădulescu
Am aflat cu oarecare întârziere, de pe
internet, că marele şi bunul meu
profesor a trecut la cele veşnice. Ne-am cunoscut cu câteva decenii în urmă.
Eram student la Teologie în Bucureşti, iar dânsul era acolo profesor de
franceză şi engleză. Nu am urmat cursurile dumnealui şi nici azi nu ştiu de ce
am preferat germana.
Îl admiram din umbră, fără să ştie de
existenţa mea. Era un om masiv, bine înfipt pe picioare, cu păr lung, căzându-i în plete pe grumazi, lat în
spete, atletic. Nişte cearcăne mari, aproape negre, îi străjuiau ochii,
arătându-ne câte ore de nesomn şi de trudă se ascund în spatele lor. Traducea cu o uşurinţă impresionantă la
discuţiile, discursurile, conferinţele, ce se ţineau cu prilejul vizitelor unor
delegaţii străine la facultatea noastră. Avea o voce gravă, cu un ,,rrr’’
inimitabil. Fuma foarte mult în afara facultăţii. Purta permanent în mână o
geantă mare, plină întotdeauna cu cărţi, caiete, corecturi etc.
Nu aş putea preciza cum a început relaţia
mea cu el. Publicasem mai multe articole în unele reviste bisericeşti şi aveam nişte
manuscrise la diferite edituri din Bucureşti. Cred că ne-am cunoscut la Editura
Albatros de la Casa Scânteii, prin Domnul Redactor Gheorghe Marin, la care am
publicat amândoi în anii următori câteva lucrări. A fost destul să descopere în
mine patima scrisului, că atât mi-a trebuit. Poate nu era zi în care să vină în
facultate şi să nu mă cheme, să nu mă caute. Avea un tact pedagogic desăvârşit.
Ştia să descopere şi să mobilizeze tineri cu preocupări într-ale cercetării.
Știa să te învețe să-ți creezi planuri de rezervă, așa încât oricât ai fi fost
de lovit, să ai întotdeauna o soluție alternativă și să poți rezista. Simţeam
şi eu nevoia să-l găsesc, să vorbesc cu dânsul. Parcă îmi era duhovnic. Aveam o
încredere oarbă în dânsul şi fiecare sfat îmi era literă de Evanghelie. De fiecare dată când
discutam, îmi dădea idei, proiecte pentru viitoare cărţi. Dumnealui îi
datorez proiectul şi îndemnul de a
realiza seria de volume Coloana Infinitului. Când băteam câmpii şi
propuneam proiecte nerealiste ştia să mă contrazică cu multă delicateţe, fără a
mă brusca sau a mă jigni. Îmi vorbea de cărţile sale scrise şi nescrise, despre
noi discipline, pe care le plămădea în mintea lui incandescentă. Pentru prima
dată am auzit de stilistica antropologică, pe care o crease şi se lupta s-o
impună în programa unor facultăţi. Soţia
sa era grecoaică. Era de o frumuseţe rară, asemenea unei statui de marmură din
antichitate.
Am fost în casa dumnealui de prin
apropierea Gării de Nord, de pe strada Alexandru Depărăţeanu, şi am fost uimit de colecţiile de obiecte
vechi pe care le deţinea. A fost la Bârda de două ori, a fost în mai mulţi ani
la Băile Herculane. Era o sărbătoare să discuţi cu dânsul de fiecare dată.
Prietenia noastră a continuat mulţi ani şi după ce am terminat facultatea. Cele peste o sută de scrisori ce le deţin de
la dânsul vorbesc cu prisosinţă despre aceasta. Mi-a fost unul dintre puţinii
prieteni adevăraţi şi sinceri, cu care m-a binecuvântat Dumnezeu în viaţă.
După Revoluţie, ne-a luat valul. Dânsul a
înfiinţat Editura Ramida, eu, Editura ,,Scrisul Românesc’’. Am mai ţinut o
vreme legătura, ne-am mai trimis cărţi, apoi s-a aşternut tăcerea între noi. I-am mai scris, dar nu mi-a mai
răspuns. Am găsit prin librării cărţi de-ale dânsului, majoritatea fiind
memorialistice, privitoare la închisorile
comuniste. Am descoperit cu uimire şi înfiorare, că dânsul fusese
clientul obişnuit al unor asemenea închisori, pe motive politice. Condusese o
mişcare de protest a studenţilor bucureşteni prin anii 1956-1960 şi de acolo
începuseră necazurile. A scris o istorie a memorialisticii româneşti din câte
ştiu. Am mai încercat să-l caut la
facultate, dar nu mai preda acolo. Cu câteva luni înainte de Marea sa Trecere
Dincolo, i-am descoperit adresa de e-mail pe internet. I-am scris şi mi-a
răspuns. Era bolnav, undeva lângă Bucureşti. Locuia singur. Printre altele,
l-am întrebat de ce n-a mai vrut să ţinem legătura. Mi-a răspuns că intenţionat
a făcut-o, pentru a nu mă compromite, pentru a nu-mi face greutăţi, datorită
trecutului său.
Am aflat, tot de pe internet, că a plecat
dintre noi cu câteva luni în urmă şi m-am simţit mult mai sărac fără dânsul.
Dumnezeu să vă ierte, Domnule
Profesor!’’[1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Profesorul Mihai
Rădulescu, în ,,Teologia azi”, București, 2010, 26 febr., ediție
on-line(http://www. teologiepentruazi. ro); în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. V, 2012, pp. 255 – 257; în ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XXIV(2014), nr. 6291(10 dec.),
p. 4.
SCANDURA
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira
Nu stim ce înseamna în sine materia.
Aparent asa, în forma pe care o vedem ai zice ca-i lemn, carton, dar nu în
sine. În sine nu a ajuns sa cunoasca nici stiinta cea mai avansata ce e
materia. Si asta e clar si trebuie retinut acest lucru: în sine noi nu stim ce
înseamna materia. Noi vedem aparentele numai, modul de a fi, în exterior. În
epoca nucleara stim precis ca aceasta masa care ni se pare compacta, este asa
în realitate? Când ea e compusa din atomi, din protoni, din neutroni, din
fotoni, acestea sunt elementele din care-i compusa materia. Este sau nu? Pai
atunci? Noi vedem aici scândura aceasta. Stiinta a început sa cunoasca materia.
La început numai de atomi se vorbea, în antichitate. Pe urma s-a constatat ca
nici atomul nu-i atom. S-a constatat ca în fiecare exista protoni si neutroni.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 159
CUFUNDA-TE
IN CLIPA
Compozitorul
Arvo Part
Ramâi, cufunda-te în clipa, tine-o cu
hotarâre si traieste în ea ca în vesnicie.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 63
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu