Jianu Liviu-Florian - INSTRUMENTE DOCILE DE SERVIT

 

INSTRUMENTE DOCILE DE SERVIT

 

 

~*~

 

Mergeam acum cativa ani buni prin Academie, prin Sineasca ( 2020), si mi  se parea un kitch, totul. Si capodoperele, si operele de prost sau indoielnic gust, si academicienii de elita, si cei care umpleau academia cu ce era si este mai grotesc. Un amalgam in care ar fi fost, poate, mai bine, sa nu fie nimic. Sa fie camp gol. Sa fie pustiu, desert. Sau pajisti, sau pasune, sau o intindere, cat tine academia. Prin care sa potI sa te plimbi, si sa te aerisesti.

 

Atunci, tocmai atunci, a trecut o multime de nomazi. In cautare de resturi, de gunoaie. De prazi. De pomeni. De cEva de ridicat. Si de acolo. de la academie. De pe unde se nimerea. Nu conta. Ceva de luat. Sa fie. Ca de pus, trecerea. Si nimic in urma lor.

 

Si atunci mi-am spus ca este bine. Ca este bine, totusi, ca este ceva. Altfel, nu ar fi existat nimic. Nicio urma. Ca pe aici a trait cineva. Numai niste nomazi. Prin lumea intreaga. In cautare de prada. Jefuind. Ca sa ia. Din alta parte. Si sa-si duca mai departe. Viata lor consacrata.

 

 

 

Academia, in rezultanta ei istorica, este un kitch catastrofal.

 

Poate, era inca de pe vremea fondatoarei.

 

Poate, de pe vremea terenului ei. Si a primului edificiu pe care ea l-a ridicat acolo. Care starneste admiratia si astazi. Si a actului de generozitate. De a-si oferi terenul,  scaunelor, si tronurilor, altora. De pomana.

 

Poate chiar acea constructie era inca de la inceput, un kitch, comparativ cu altele. Si acea donatie.

 

Dar se poate intotdeauna mai rau.

 

De aceea – liviu campeanu – sau liviu Ionescu – avea dreptate.

 

El mi-a oferit la academie – la putina vreme dupa o revedere a codrului tineretii mele – trei valise pline cu trei lazi. Si am schimbat cateva cuvinte. Intre care mi-a spus ca raul este infinit. Atat. Binele, face si el ce poate. Cat poate. Avea un deget dat peste cap. Si oasele foarte incercate.

 

Aveam destule valise pline cu lazi, si le-am dus la alti fondatori. Pe mana cui or fi ajuns, astia nu sunt in stare sa faca si sa traiasca decat kitchuri.

 

Daca liviu campeanu – sau Ionescu – a ajuns bine, la ungureni, si sta si el tot pe colt, langa o eugenie, buna de mancat limba romana si organizarea, pe paine – tot un kitch este.

 

Dar putea sa nu fie nimic.

 

Putea foarte bine ca si aceasta povestire sa nu fi existat.

 

Si atunci, ar fi existat numai nomazii aceia, care stiu sa traga un strasnic profit, acolo unde este dezechilibrul, razboiul, cearta, ura, indiferenta, prostia, lacomia, intriga, si minciuna, mai mare. Si in rest, numai instrumente docile de servit.

 

 

*

17 octombrie 2022

 

 

~*~

Cdr,

Jianu Liviu-Florian