Camelia OPRIȚA - CALLIOPE

 

CALLIOPE

Camelia OPRIȚA

(Vatican)

 

~*~

 

S-a înnoptat cât ai clipi și plouă,

Un gând hoinar mă năpădește.

Încerc să-i dau o formă nouă

Tăcerii, ce mă înrobește.

Îngăduiți creionului erou,

S-aline întristarea grea

S-aducă din viață un ecou,

Să fie scut când vremea-i rea.

Având un farmec rar într-însul,

Cu de-amănuntul îl descriu.

Reversul dragostei e plânsul

Cum filosofii în carte scriu.

De multă vreme aud țipând

Trecutu-n drama lui închis,

Aud și ploaia-n ochi plângând

și graiul visului deschis.

Melancolia totul arde parcă,

În noapte frământări se țes,

Inima să curgă încearcă

Spre țărmul pământului ales.

Un mugur de lumină crapă zorii,

În ceața tremurândei dimineți

Ies muzele, când peste munți trec

Norii să mă dezlege de tristeți.

Tot satul pare o dumbravă de argint

și nicio pasăre în zbor nu se avântă,

Iar Calliope cu alint,

Închipuirea mi-o descântă.

Mai des te-arată-n drumul meu,

Nimic în jur să nu înghețe.

Trezește-mi Sufletul mereu,

Să nu-mpietrească de tristețe.

În acel an fu toamnă lungă,

Pământul zăpadă aștepta,

și într-o tăcere îndelungă,

A nins în martie de-abia.

Pășind călăuzită de caldă inspirare,

Ninsoarea cea dintâi sub orizont,

Ne-a zugrăvit în versuri rare

Iubirea ca un pergament.

Umblam în noaptea mătăsoasă,

În calea stelelor duium,

Când Luna răsărea spumoasă,

În floarea albă de pe drum.

A fost și dragoste și cânt,

Că soarele mirat sta-n loc.

Era iubire, raiul sfânt,

și-un larg poetic foc.

Eram noi doi și-o viață nouă,

Nădejde, flori de legământ

și jurământul sacru nouă;

Credință până la mormânt?!

Cu glas ce azul încântă

Inima plină de zel,

Ades iubitul îl prezintă

Drept al desăvârșirii model.

Minciuni, minciuni cumplite, îndoieli;

Ne irosim ades în ele,

În vorbe, flori și ochi, morminte,

șovăieli,

Comedianții scenei de noroi și stele.

Trădarea cu-al-ei subtil parfum,

Orgoliu, vanitate și mândrie,

Ce zborul și-l preface în scrum,

Moment amar de poezie.

Spuneți, voi cititori, cu sfletul cum

stați? Ce sentiment vă zădărește,

Când îl strigați înspăimântați

și nu răspunde? și totu-n jurul

vostru împietrește?

Păcat: nu știi la timp să pleci!

În minte ți-a rămas acel cuvânt:

Adio!...adio locuri dragi și dulci,

Aici ești tu, aici eu sunt...

Cui soarta inima i-a-nchis,

Cade din ceruri ca răpus.

Nu îndrăgește gesturi ori cuvânt,

Cu sine-n jurul mesei stă supus.

Tot tresărind și așteptând zadarnic

La geamul înghețat, opac,

Singurătatea sentiment slugarnic,

Intră ca o furtună în cerdac.

Sufletul îngrozit ar vrea să fugă,

Dar nu poate, nu face-un pas.

Respiră rar; ar spune-o rugă,

Să urle ar vrea, dar n-are glas.

Oh! Dar ca să nu fii înșelat,

Pe cine să-ndrăgești sub soare?

De cine vei fi condamnat

Prin vorbe și prin fapte oare?

Pășind pe drum de spini și azi,

Urcușu-i greu și nicăieri o oază

Tremurătore ființă, aproape ești să cazi.

Când soarele se nalță către slavă.

-Dar, Doamne, asta-i oare viață?

Pedeapsă, chin și rară bucurie

Ucigător surghiun, un fir de ață?

O închipuire, o amăgire ea să fie?

Iubește când lutul din tine cântă,

Că doar iubirea-n tine crește.

Cu dulcea-i lumina la capătul

drumului așteaptă

Să scrie o nouă poveste

 

~*~

Camelia OPRIȚA

 

 

 Sursa: Constelații diamantine