Alexandru Stanciulescu-Barda - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ..., DOAR O VORBĂ.....!

 

REGIMUL DE VIATA

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

       Controlati-va cât se poate de bine si de riguros regimul alimentar, fiindca de mâncare si bautura, de calitatea si cantitatea acestora depinde în mare masura activitatea voastra spirituala, sociala si familiala. „Luati seama la voi însiva, sa nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare si bautura” (Luca 21, 34). Ceaiul si cafeaua pot duce si ele la „betie” daca sunt întrebuintate la vreme nepotrivita si în exces. Vai noua, cei ce ne ghiftuim astazi si, de cele mai multe ori, nu punem pret pe darurile lui Dumnezeu! Diavolul lucreaza asupra-ne spre pieire prin propriul nostru trup si, în general, prin cele materiale. Nu atâta patimile prin vin, ceai, cafea, prin atractii de tot felul, prin bani, îmbracaminte. Trebuie sa ne ferim sa abuzam de vin, de ceai, de cafea, de alte delicatese, sa nu le preferam pe acestea în locul unei alimentatii consistente, rationale, sanatoase. Delicatesele trebuie consumate numai dupa masa si cu maxima cumpatare.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 265.

 

 

 

SFINȚII TREI IERARHI

- SF. ILARION FELEA -

 

Veacul al patrulea de la Hristos se numește în istorie „veacul de aur” al Bisericii, și pe bună dreptate. Căci după veacul întâi (veacul Sfinților Apostoli), veacul al patrulea a dat Bisericii cele mai „mari” și mai strălucite figuri de Sfinți Părinți. Atunci au trăit Sfinții Pahomie cel Mare, Antonie cel Mare, Atanasie cel Mare, Constantin cel Mare, Macarie Egipteanul, Eftimie cel Mare, Arsenie, Efrem Sirul, Chiril al Ierusalimului, Ioan Gură de Aur, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigorie de Nyssa ș.a.

 

Atunci au dispărut zeii. Atunci au încetat să mai vorbească muzele. Atunci cădeau idolii, atunci se prăbușea cu mai mult zgomot păgânismul, atunci cădea Europa sub stăpânirea barbarilor, atunci se vedea cât de putred era Imperiul roman. Atunci totul se încovoia, numai sfinții stăteau drepți. Atunci a trăit și a strălucit pe cerul Bisericii, ca un luceafăr între stele și Sfântul Părinte Vasile cel Mare.

 

Virtuțile familiei Sf. Vasile

În familie, împreună cu frații și cu surorile, Vasile învață lucrul mâinilor și frumusețea virtuților. De la tatăl său învață știința de carte și Sf. Scriptură, de la bunică și de la mamă deprinde rugăciunile, cântarea psalmilor, evlavia și celelalte virtuți sfinte.

 

După ce își continuă învățătura la școlile din Cezareea Palestinei și din Constantinopol, se mută la Atena, capitala culturii greco-romane, ca să asculte pe cei mai iscusiți dascăli ai vremii. Aici s-a împrietenit Vasile cu Sf. Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu din Nazianz, oraș tot din Capadocia, lăsând în urma lor pilda uneia din cele mai frumoase prietenii, care a ținut viața întreagă, până la moarte.

 

Prietenia cu Sf. Grigorie de Nazianz

Amândoi erau „o inimă și un suflet”, - „un suflet în două trupuri”. Deși tineri, nu le erau cunoscute decât două drumuri: unul care-i conducea la biserică și la preoți, iar al doilea la școală și la învățători. La Atena, în mijlocul păgânismului, cei doi prieteni, erau ca un fluviu dulce care curge prin mijlocul oceanului, fără să se amestece cu apa mării (sărată) sau ca un animal care se mișcă în mijlocul flăcărilor fără să se ardă.

 

„Alții aveau alte griji… (scrie Sf. Grigorie despre vremea aceea de studii la Atena), dar noi aveam o singură grijă mare și un singur nume: să fim și să ne chemăm creștini. Așa că unul prin altul și unul pe altul ne ridicam către Dumnezeu. Pentru mulți, Atena era păgubitoare, dar noi trăind în ea, tot mai mult ne întăream în credință”[1]. Aici studiază cei doi prieteni, tot ce se putea învăța atunci: știința și literele, medicina și filosofia, literatura și poezia.

 

Înțelepciunea Sf. Vasile

Se întâmplă uneori că și oamenii cei mai mari își au slăbiciunile lor. Așa a fost și episcopul Eusebiu, care de la o vreme a început a nu vedea cu ochi buni succesul și rodul predicilor lui Vasile. Atunci Vasile, de dragul păcii, s-a retras iarăși în liniștea și în singurătatea mănăstirii, până ce Sf. Grigorie mijlocește împăcarea și întoarcerea lui în Cezareea.

 

Primejdii mari amenințau atunci Biserica. Valens, împăratul cel sălbatic, cum îl numește Sf. Grigorie Teologul, dă toate favorurile ereticilor arieni și prigonește pe creștinii ortodocși. Prin el se ridică peste Biserică o nouă furtună, o nouă „năvălire barbară”, care face pustiiri mari în suflete. Biserica din Cezareea este cotropită de arieni. Valens cu arienii sosește aici în iulie 365.

 

Ca să înlăture primejdia, Sf. Grigore mijlocește împăcarea între episcopul Eusebiu și preotul Vasile. Împăcarea se face ușor, când sufletul este supus Evangheliei. Vasile, deși slab și bolnav, se întoarce în Cezareea și glasul lui răsună din nou în bisericile orașului. Se lupta din răsputeri să biruiască o boală de ficat, care-i sleia puterile și-i scurta zilele, încât uneori chiar de pe amvon trebuia să spună, strâns de durere: „glasul îmi lipsește și nu pot rosti acest cuvânt din pricina bolii mele obișnuite”. Orice suferință a avut însă de învins, în urma cuvântărilor sale, credința se întărește și eresul slăbește.

 

Sf. Vasile - cu inima alături de credincioși

În anul 365, Cezareea și alte ținuturi din Asia Mică au fost bântuite de o secetă grea și ca urmare de o mare foamete. Fântânile au secat, râurile „se treceau” pe uscat, pământul era ars. Plugarii priveau cu tristețe câmpurile udate cu sudorile lor și „se tânguiau ca niște părinți, care și-au pierdut pe fiii lor în tinerețea lor”. Deodată cu foametea se ivește și specula negustorilor.

 

Sfântul Vasile a fost atunci, ca un alt sfânt Nicolae, mântuitorul credincioșilor săi, mai ales al săracilor. Nu a putut coborî mană din cer ca Moise, nici nu a putut înmulți pâinile în pustie ca Mântuitorul, dar el a făcut tot ce a putut ca hrana să nu lipsească de pe masa flămânzilor. Mai întâi și-a vândut tot ce avea pentru a cumpăra de mâncare oropsiților loviți de urgie. A pus înaintea lor vase mari, cazane pline cu legume și verdețuri fierte. De la masă nu îndepărta pe nimeni, fie creștini, fie păgâni, fie iudei.

 

Virtuțile și asceza Sf. Vasile

Într-o cetate bogată, Vasile trăia sărac, avea o singură haină, dormea pe pământul gol, mânca puțin. Cinstea la toți virtutea și mustra viciul. La el, spune Sf. Grigorie prietenul său, „mustrarea nu mergea niciodată până la asprime, nici răbdarea până la slăbiciune”. Deși cu sănătatea zdruncinată de boala ficatului, durerea nu l-a învins.

 

Se ridica din patul de suferință pentru a cerceta bisericile, pentru a rosti o cuvântare, pentru a dicta o scrisoare. Se împărtășea des și zilnic mergea la biserică. Răsăritul soarelui îl afla la rugăciune, îngenuncheat, împreună cu poporul, îndreptat cu fața spre Răsărit. Toți se rugau pentru toți.

 

Întrebat de o femeie evlavioasă, cu numele Cesaria Patricia, asupra obiceiului desei împărtășiri, Sf. Vasile îi răspunde: „Este bine și foarte folositor de a se împărtăși în toate zilele și de a participa la Sfântul Trup și Sânge al lui Iisus Hristos. El însuși a zis lămurit: «Cel ce Mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică». A participa necontenit la viață, nu este altceva decât a înmulți întrucâtva viața sa. Cine se poate îndoi de aceasta? Aici noi ne împărtășim de patru ori pe săptămână, duminica, miercurea, vinerea și sâmbăta. Ne împărtășim și în celelalte zile, dacă cinstim sărbătoarea unui sfânt… În Egipt, la Alexandria, fiecare, chiar din popor, păstrează la el Euharistia și participă la ea când voiește”.

 

Vasiliada

Pe lângă supravegherea disciplinei clerului și poporului, Vasile zidește biserici și lângă ele cămine, spitale și aziluri. Lângă porțile Cezareei, într-un câmp nelucrat a întemeiat un așezământ de binefacere, botezat după numele lui, Vasiliana sau „Vasiliada”, care i-a dus faima în lumea întreagă, până în ziua de astăzi. Pentru întâia dată în istoria lumii, a zidit ca într-o cetate a Bisericii casele de trebuință, în care s-a început să se învețe, pe lângă religie, știința, arta, meseriile și morala creștină.

 

Sf. Vasile întemeiază spitale pentru bolnavi, aziluri pentru bătrâni, case pentru străini, școli pentru copii, ateliere pentru infirmi, toate despărțite prin grădini. În mijlocul lor o biserică părea că strigă: „Prin cruce, Vasile a învins mizeria după cum Constantin a biruit idolatria”. Aici atrage marele ierarh leproșii, la care până acum nimeni nu se gândise. Aici adăpostește și îngrijește ca doctor trupesc și sufletesc, bolnavii și neputincioșii, orfanii, văduvele, bătrânii și săracii. Aici învață pe cei neștiutori, mângâie pe cei ce suferă, ajută pe cei oropsiți, pe toți caută a-i face mai buni, mai fericiți. Lângă astfel de fapte mari și virtuți alese care au împodobit sufletul și au îmbogățit viața Sf. Vasile, parcă mai lipsea ceva: persecuția. A venit și aceasta.

 

Vasile, episcop adevărat

Rămas înmărmurit la aceste cuvinte înțelepte, Modestus a zis: „Niciodată nimeni nu a vorbit lui Modestus cu atâta îndrăzneală”. „Poate că nu ai întâlnit niciodată un episcop, a continuat Vasile. Nu e niciunul care să nu-ți vorbească asemenea dacă ar avea aceeași cauză de apărat. Noi suntem cei mai supuși și însăși legea noastră ne face din aceasta o datorie. Însă îndată ce este vorba de Dumnezeu și cauza este în primejdie, noi lăsăm la o parte toate celelalte socoteli, pentru a nu cugeta decât la El singur.

 

Focul, sabia, fiarele sălbatice, căngile de fier ne pricinuiesc mai multă plăcere decât groază. Astfel, amenință-mă, batjocorește-mă, fă cu mine tot ce-ți place! Întrebuințează asupra mea toată puterea ta, cheamă și mijlocirea împăratului în persoană! Tu nu mă vei învinge! Chiar când vei întinde sub ochii mei chinuri încă mai grozave, nu vei izbuti a mă face să subscriu la nelegiuirea ta… Ceea ce învață Biserica am primit de la Dumnezeu; pentru aceasta garantez cu sângele meu. Voi apăra cu prețul vieții mele adevărul credinței, împotriva oricărui atac al ereticilor. Spune împăratului tău că respect prietenia, dar ea numai atunci are valoare pentru mine, când e însoțită de evlavie”.

 

Sfântul a biruit fiara

Astfel, în urma acestui minunat răspuns, s-a putut vedea atunci că dreptatea dezarmată a învins tirania înarmată, Vasile Sfântul pe Modestus dregătorul. Virtutea Sfântului era mai tare decât volnicia și tirania împăratului. Nici amenințările, nici lingușirile nu l-au înduplecat. Sfântul a biruit fiara.

 

Șeful bucătarilor împărătești, Demostene, a încercat și el să sperie pe Vasile, zicând: „Cei ce nu ascultă de împăratul, vor trece prin cuvintele mele”. Sf. Vasile, cu un zâmbet compătimitor, i-a răspuns și lui: „Tu nu ai a te amesteca în chestiuni religioase. Întoarce-te la sosurile și la farfuriile tale”. Întors la împărat, dregătorul i-a grăit: „Suntem învinși. Acest om se ridică deasupra tuturor amenințărilor”.

 

Adormirea Sf. Ierarh Vasile cel mare

Sleit de toate puterile trupești, Sf. Vasile moare la 1 ianuarie 379, pe buze cu rugăciunea: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu!...”. Apoi și-a dat liniștit sufletul în paza îngerilor. Durerea a biruit bărbăția lui când abia avea 50 de ani și când alți sfinți mari răsăriseră pe cerul Bisericii: Ioan Gură de Aur în Antiohia, Ambrozie în Milan și Augustin în Africa. A fost plâns de prieteni și dușmani. Toată Biserica Răsăritului a simțit atunci că a pierdut slava sa cea mai strălucită, predicatorul cel mai iscusit, păstorul cel mai bun, părintele săracilor, îndrumătorul călugărilor, biruitorul ereticilor și al împăraților.

 

Caracteristicile fizice și morale

Acesta a fost sfântul părinte și marele dascăl al Bisericii: Vasile cel Mare. După trup era un om foarte înalt, drept la stat, scăzut la trup, negricios și palid la față; fruntea îi era ieșită și brăzdată cu încrețituri, ochii vii și buni, privirea îngândurată, nasul subțiratic, tâmplele adâncite, barba lungă și jumătate căruntă.

 

Într-un corp suferind avea un suflet de luptător, iubitor de singurătate, de virtute și disciplină morală. Ca tânăr și ca bărbat învățat înainte de a se călugări și preoți, Vasile „a fost retor între retori înainte de a primi catedra de sofist (profesor), filosof între filosofi înainte de a asculta lecții de filosofie. Iar ceea ce este mai de seamă, el a fost preot pentru creștini înainte de hirotonie”[2].

 

Ca arhiepiscop Sf. Vasile deși a păstorit Biserica abia nouă ani, căci a murit de tânăr, s-a ridicat peste toți ceilalți episcopi ai Pontului, prin așezămintele sale de binefacere, prin luptele cu ereticii arieni, prin știința sa, prin virtuțile sale, prin faptele sale, și prin scrierile sale nemuritoare. Sf. Vasile scrie Liturghia care-i poartă numele, pravilele vieții monahale, tâlcuiri la Sf. Scriptură și alte cărți, precum și multele și neîntrecut de frumoasele lui rugăciuni (greșit numite unele din ele „blesteme”, pentru că blestemă diavolii, duhurile și gândurile cele rele), cuprinse în Molitfelnic, în Ceaslov și în rânduiala Sfintei Împărtășiri.

 

SF. IERARH GRIGORIE TEOLOGUL

Sfinții ierarhi și mari dascăli ai Bisericii datorează tot ce au mai bun mamelor lor, care au umplut sufletele lor de virtuți: Sf. Grigorie Teologul, mamei Nona, Sf. Ioan Gură de Aur, mamei Antuza, Sf. Vasile cel Mare mamei Emilia, bunicii Macrina și sorei cu același nume, fericitul Augustin mamei Monica.

 

După învățăturile primite în casa părintească, Grigorie a umblat pe la toate școlile mari ale timpului, în care a învățat toată înțelepciunea câtă și-o putea aduna cineva atunci din școli și din cărți.

 

Afierosit cu totul lui Dumnezeu

Răpit de frumusețea fecioriei, a curăției și a înfrânării, Grigorie renunță la căsătorie, „pentru a urma pe Iisus Hristos, cu un pas mai repede pe calea desăvârșirii”. Între viața activă, de luptă și viața contemplativă, de gândire și visare alege calea de mijloc. Deși rugat să rămână dascăl la școlile înalte, încă păgâne, din Atena, tânărul creștin alungă de la sine ispita măririlor lumești și rămâne lângă bătrânul său tată, pentru a se dărui cu totul slujirii lui Dumnezeu. „Tot ce am - a zis el - dau Celui de la Care am primit și numai pe Dânsul Îl am. I-am jertfit averea, gloria, sănătatea, limba și talentele. Tot ce am de la ele este să le disprețuiesc pentru dragostea lui Hristos...”.

 

Acum Grigorie moare față de lume și față de plăcerile deșarte. Iubește cu putere munca, rugăciunea, tăcerea, rânduiala, singurătatea. Se apropie cu temere de preoție. Nu se socotea vrednic de o slujbă atât de înaltă. Credea că trebuie să fii cu totul sfânt, ca să poți urca treptele preoției și ale altarului, stare la care poți ajunge numai la bătrânețe.

 

Predicile de tunet ale Sf. Grigorie

Când a vorbit întâia oară erau în biserică multe locuri goale. Când  a vorbit a doua oară biserica era plină de ascultători. Se vede că, vorbindu-le prietenește, familiar, popular, le-a câștigat inimile. De aici înainte, cuvântările Sfântului Grigorie vor lumina mințile și vor atrage inimile credincioșilor cu o putere pe care numai Duhul Sfânt o împrumută aleșilor Săi.

 

În cuprinsul lor tâlcuiește adevărul credinței creștine, mustră patimile înjositoare și mângâie inimile cu bucuria biruințelor. La sărbători, la pomenirea sfinților, la morți și la alte prilejuri, glasul lui a răsunat blând ca al unui părinte și plin de mierea învățăturii și a înțelepciunii, ca al unui apostol. Din șirul lor, se cer amintite în chip deosebit cele două cuvântări rostite cu prilejul morții năprasnice a lui Iulian Apostatul, fostul său coleg de școală de la Atena, dușmanul creștinilor și prietenul păgânilor.

 

Strigătul Sf. Grigorie după înfrângerea lui Iulian Apostatul

Strigătul de triumf al Bisericii eliberate s-a auzit atunci din gura Sfântului Grigore Teologul: „Ce libertate v-au luat creștinii?”, întreabă el pe prigonitori. „V-au făcut ei nedreptățile pe care le faceți voi împotriva lor?”. Și încheie oarecum profetic: „Exemplul lui Iulian Apostatul va fi pretutindeni și totdeauna un avertisment (aviz și semn de prevenire) tuturor  oamenilor de a nu se răscula împotriva lui Dumnezeu și de a nu se expune prin asemenea crime unei asemenea pedepse”.

 

În cuvântările sale asupra căderii împăratului Iulian, Sf. Grigorie se arată apologet, mare apărător al Bisericii. Apără divinitatea religiei creștine, atacată de păgânism.

 

Renunță la episcopie

Apoi la sfârșit a încheiat așa: „Bărbați și împreună păstori ai sfintei turme a lui Hristos... urât și cu totul trist ar fi, dacă învățând pe alții pacea, voi înșivă ați ridica război unii către alții. Vă rog așadar, pentru Preasfânta și cea deoființă Treime, să vă uniți unii cu alții în bine și cu pace. Iar dacă eu sunt pricina neunirii voastre, din scaun scoateți-mă, din cetate goniți-mă, numai adevărul și pacea le iubiți. Fiți sănătoși, sfinți păstori și pomeniți ostenelile mele în Biserica lui Hristos”.

 

La urmă a cerut împăratului să potolească „războiul arhiereilor”, așa după cum a potolit „îndrăznirea barbarilor”. După aceea s-a adresat credincioșilor: „Scumpii mei fii, păziți odorul credinței și amintiți-vă de pietrele ce au aruncat asupra mea, pentru că am lucrat să pun adevărata învățătură în inimile voastre”. Credincioșii îl roagă cu lacrimile în ochi să rămână în Constantinopol. El însă cu lacrimi de bucurie că a scăpat de Sodoma, se întoarce în Arianz, ca să petreacă în osteneli, în rugăciuni, în privegheri, în scrieri și îngenuncheri.

 

Scrierile și trecerea la Domnul

Așa a gândit, a vorbit și a scris frumos, Sfântul Părinte Grigorie Teologul, mulțimea lui de cărți, în care a cuprins cuvântări, poezii și scrisori, toate pline de înțelepciune și de avânt poetic. A murit la anul 389 sau 390, în patria sa iubită, în vârstă de 60 de ani, lăsând în urma lui amintirea unui ierarh pe cât de mare, ales și sfânt, pe atât de smerit. După mulți ani, moaștele lui au fost aduse în Constantinopol și așezate în biserica Sfinților Apostoli, întocmai după cum au fost aduse și cinstite moaștele altui mare patriarh nedreptățit și izgonit din Constantinopol (Sf. Ioan Gură de Aur, despre care vom vorbi îndată).

 

Virtuțile Sf. Grigorie

Sf. Grigorie de Nazianz s-a simțit și a trăit ca un călător în lumea aceasta, plin de dor după patria cerului. Grija lui de căpetenie a fost: să nu pierdem pe Dumnezeu și virtutea. Darul lui cel mai mare era oratoria, vorbirea frumoasă și înțeleaptă, limpede, înflorită și plăcută, despre unele din cele mai grele învățături și mai adânci taine ale religiei creștine.

 

În lupta cu ereticii era omul păcii, în lupta cu împărații era omul dreptății, în lupta cu patimile omenești era omul virtuții. Prin frumusețea cuvântărilor sale calde și luminate, prin bunătatea lui nemărginită și prin smerenia lui desăvârșită, a spart rândurile ereticilor, a slăbit cu totul puterea păgânilor și a întărit virtuțile creștinilor.

 

De aceea, în vremea lui, nu era un om mai admirat decât el. Lauda vieții lui este cuprinsă în Condacul Mineiului din 25 ianuarie, în următoarele cuvinte: „Cu limba ta, cea de Dumnezeu grăitoare, împletiturile retorilor dezlegându-le, mărite, cu haina dreptei credințe, cea țesută de sus, Biserica ai împodobit, care și purtând-o împreună cu noi, fiii tăi, strigă: bucură-te, părinte, mintea cea mai înaltă a cuvântării de Dumnezeu”.

 

SF. IERARH IOAN GURĂ DE AUR

Nu se știe însă din ce pricini, Ioan începe repede să se scârbească de viața cea lumească, părăsește pe Libanios și se întoarce în Antiohia, unde la vârsta de 22 de ani s-a botezat și a fost numit de către Meletie, episcopul de atunci al Antiohiei, citeț sau cititor în Biserică (treapta cea dintâi în ierarhia Bisericii). De aici încolo viața lui întreagă se dăruiește și se desfășoară în slujba Bisericii.

 

După puțină vreme în sufletul lui Ioan se aprinde dorința arzătoare să se retragă în pustie și să se facă schimnic (călugăr sihastru, cu viață singuratică), dar lacrimile și stăruințele mamei îl înduplecă să rămână și mai departe în Antiohia, lângă studiul Sfintei Scripturi și în tovărășia celor doi prieteni buni ai lui: Teodor și Vasile.

 

Retras în singurătate, Ioan a trăit o viață foarte aspră, vreme de 4 ani, în posturi grele, în vegheri îndelungate, în citiri și studii asupra învățăturii creștine, în urma cărora s-a ales cu o boală care viața întreagă nu i s-a mai vindecat: dureri de cap și vărsături de stomac. Poate că suferința l-a făcut să se întoarcă în Antiohia, la anul 380, unde mai întâi este hirotonit diacon și încredințat cu îngrijirea bisericii și cu împărțirea ajutoarelor la săraci. Timp de 5 ani a avut prilejul să cunoască oamenii și suferințele lor, ca mai apoi să-i poată ajuta și mângâia prin frumoasele sale cuvântări.

 

Măsurile Sf. Ioan Gură de Aur ca episcop

Mai întâi smulge masca de pe obrazul clericilor nevrednici. Oprește clericii să țină în casele lor așa numita „soră în ale Duhului”; pe călugării care cerșeau prin Constantinopol. Îi trimite în mănăstiri și în chiliile lor; pe clericii învinuiți de mită și simonie (cumpărarea darului preoției cu bani) îi înlocuiește. Scoate din scaunele lor pe episcopii nevrednici. Mustră lăcomia bogaților, nedreptățile judecătorilor și abuzurile puternicilor. Marele patriarh și luminatul predicator nu cruța pe nimeni; nici curtea împărătească.

 

Atunci când împăratul Arcadiu, la cererea lui Eutropiu, desființa dreptul de azil (refugiul și scăparea vinovaților în biserică), dat Bisericii de împăratul Constantin cel Mare, ca și cetăților de azil din Vechiul Testament (Ieș. 21:13-14; Num. 35:11-32; Deut. 4:41-43), Ioan protestează cu tărie. Mai ales că pricina desființării dreptului fusese o femeie nobilă, Pentadia, urmărită de ura lui Eutropiu, scăpată în biserică și apărată de Patriarh.

 

Ironia sorții e cu atât mai ciudată, cu cât în curând și Eutropiu își pierde toate rangurile, averile și puterile. Și scăpă de furia mulțimii, nenorocit și galben de spaima morții, tot la Ioan, în Biserică, unde sărută și îmbrățișează cu deznădejde altarele Domnului. Atunci a ținut Ioan una dintre cele mai frumoase cuvântări, în care a arătat cât de schimbătoare sunt rangurile, averile și puterile lumii și ce pildă ne dă nefericitul Eutropiu, care din prim ministru atotputernic și temut de toată împărăția, căzut în mâinile poporului și urmărit ca o fiară, caută scăpare și ajutor în biserica ale cărei drepturi le călcase în picioare, când era la putere.

 

Neatins de nedreptatea prigonitorilor săi

Cât timp a ținut judecata sinodului, Ioan cu episcopii săi a stat în Biserică, se ruga și zicea: „Multe sunt valurile și cumplită-i chinuirea. Dar să nu ne temem de înecare, căci suntem pe stâncă. Ridice-se valurile, că nu pot corabia Domnului să o înece. De ce să mă tem? Cumva de moarte? Întâlnesc pe Domnul.

 

Hristos e viața mea și moartea un câștig. De izgonire să mă tem? Al Domnului este întreg pământul și plinirea lui. Pentru care avuție să am părere de rău? Dar eu nimic nu am adus în lumea aceasta și dovedit este că nici nu putem lua ceva cu noi. De ce este înfricoșat în lume, nu mă tem; iar fericirea din lume nu o bag în seamă. De sărăcie teamă nu am, iar bogăția nu o poftesc. De moarte să nu avem înfricoșare, ci să ne rugăm, sporind în cele bune”.

 

„Mai bine să se întunece soarele, decât gura lui Ioan să tacă”

Un sinod mult mai numeros decât cel condus de Teofil și poporul întreg erau gata să apere nevinovăția Sfântului Ioan, dar Patriarhul primește mai bine surghiunul, și să se jertfească pe sine, decât să provoace vărsări de sânge prin călcarea poruncii împărătești. Astfel, Ioan pleacă surghiunit de împăratul, pe ascuns, în Bitinia (Asia Mică), la anul 403.

 

Însă a doua zi, când află că patriarhul Ioan a plecat din Constantinopol, poporul răsculat a dat afară din biserică pe episcopul trimis să-i ocupe scaunul de patriarh, apoi s-a îndreptat spre palatul împărătesc, strigând cu putere ca Ioan să fie adus din nou în scaunul său și că: „Mai bine să se întunece soarele, decât gura lui Ioan să tacă”. Întâmplându-se atunci și un cutremur de pământ, lumea a văzut în el un semn al mâniei dumnezeiești și, pentru a face pace în popor, împăratul fu nevoit să cheme pe Sf. Ioan din surghiun.

 

Adormirea Sf. Ioan

Văzând că nu are cum să-și apere dreptatea, față de volnicia împărătească, Ioan s-a predat singur, pe ascuns, să nu facă tulburare în popor, ca să fie dus în exil. E trecut mai întâi în Niceea, apoi la Cucuza și mai departe în Arabissa; și de aici s-a dat ordinul să fie dus la Pityus, în Caucaz. Pe drum însă, istovit de boală, obosit de cale și răpus de răul tratament al însoțitorilor, s-a stins din viață la 14 septembrie 407, în satul Comana din Pontul lui Pilat, rostind ultimele lui cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Avea 60 de ani, dintre care 7 ca patriarh și 3 de surghiun.

 

Acesta a fost Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur, diacon, preot și patriarh cuvântător cum Biserica n-a avut asemenea lui, flacăra virtuților și patronul predicatorilor din lumea întreagă; unul din cei mai mari patriarhi pe care i-a avut Biserica, o culme încă neatinsă de alți predicatori, un părinte al poporului creștin, care a biciuit patimile și ticăloșiile oamenilor de pe treptele cele mai de sus ale palatelor împărătești, până la cele mai de jos.

 

[1] Sf. Grigorie: Cuv. 43

 [2] Cuv. 43

 (Fragmente extrase din cartea „Cuvântară la viețile sfinților”, de Pr. Ilarion V. Felea, SFINȚII TREI IERARHI | SF. ILARION FELEA)

 

 

 

 

ASCULTAREA

- Sfantul Sofronie Saharov -

 

          Tot ceea ce este, fiinteaza pentru ca Dumnezeu gândeste lumea. Dumnezeu gândeste lumea si lumea fiinteaza. De veti cauta voia lui Dumnezeu în simplitate si smerenie, Dumnezeu poate preschimba orice situatie, pâna si cea mai negativa. Astfel, de veti asculta de parintele vostru duhovnicesc si veti avea încredere în el, sa nu va fie frica de a fi prost calauziti. Dumnezeu întotdeauna va gasi mijlocul de a va descoperi adevarul. A umbla întru ascultare înseamna a va face inima mai simtitoare fata de fiece miscare duhovniceasca din viata voastra.

 

Sfantul Sofronie Saharov, Din viata si din duh, traducere de Parintele Rafail Noica, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2011, p. 40-41

PRIN CE SE DISTINGE SF. IOAN GURĂ DE AUR

PR. MIHAI VALICĂ

 

Sfântul Ioan Gură de Aur, Gura care binevesteşte

Sf. Ioan Gură de Aur se naşte la anul 347 şi moare în anul 407. Trăieşte tot 60 de ani ca şi Sf. Grigorie şi aş putea aminti câteva lucruri din viaţa acestuia.

Era preot la Antiohia şi unde ajunge desigur să aibă o mare influenţă. El ajunge şi retor. (Retorii erau cei care cunoşteau foarte bine legea). Şi intervenea de fiecare dată la împărat sau la administraţia locală sau fiscală în momentul în care vedea că cresc foarte mult taxele şi impozitele. Ne amintim ce-i zice Sf. Vasile când scrie o scrisoare unui lucrător financiar să nu mai pună aşa taxe mari pe un biet preot care era sărac că de-abia mai trăia. Dar ca să descurajeze pe tineri să se facă preoţi să devină creştini, fiscul la vremea respectivă, fiind desigur păgâni, punea taxe enorm de mari pe preoţi şi în special pe episcopi, ca să îi desfiinţeze economic.

 

Sf. Ioan Gură de Aur, militant pentru drepturile cetățenilor asupriți

Dar vedem că acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul Sf. Ioan Gură de Aur când în Antiohia s-au răsculat cetăţenii că nu mai puteau suporta taxele şi birurile aşa cum se întâmplă la noi astăzi. Au crescut aşa de mari că nu mai ştii ce să mai faci, până şi taxă pe ploaie au pus. Tot ce mişcă numai taxă şi iar taxă.

Dar vedeţi vreunul din conducerea Bisericii noastre care să vină să spună: „Staţi fraţilor! Nu mai daţi în poporul ăsta! Nu-l mai chinuiţi, nu-l mai jecmăniţi, că l-aţi umilit total! L-aţi şi depopulat, l-aţi şi devalizat şi l-aţi şi umilit! ...

Sf. Ioan Gură de Aur s-a dus la Antiohia... Când s-au revoltat  oamenii atunci, au spart tot ce era demnitate împărătească, statui, semne, le-a dărâmat şi normal că a trimis armata şi i-a arestat. Peste 1000 de tineri, în special. A venit Sfântul Ioan împreună cu monahii, monahiile, călugării şi preoţii care erau şi au spus: „Pe noi să ne omorâţi şi să ne executaţi! Nu pe ei!”. Şi a ţinut 21 de zile la rând în fiecare seară, câte o predică, o cuvântare împotriva lăcomiei, a nedreptăţilor, a hoţiei. Și spunea: „Pe noi omorâţi-ne, pe ei lăsaţi-i în pace”. Şi atunci împăratul a înţeles şi i-au lăsat în viaţă.

 

NECOMPROMISUL ÎN FAȚA LEGILOR IMORALE

Iată, iubiţi credincioşi, o atitudine practică, demnă, concretă. Nu doar venim la biserică şi spunem – ce frumos a învăţat Sfântul Vasile, Sfântul Ioan, îi lăudăm, facem cruce, citim acatistul, plecăm, luăm anafură şi acasă. Ei, nu chiar aşa, iubiţi credincioşi! Concret ce să facem? Ce învăţăm noi din viaţa acestora? Că dacă batem din palme la cei care ne asupresc, dacă stăm lângă cel care semnează legea imoralităţii... Câte legi imorale se dau! Ar trebui să li se spună: „Nu te supăra, domnule preşedinte, dumneata ai semnat atâtea legi rele şi imorale. N-am ce căuta lângă dumneata! Aşa au făcut şi ierarhii, Sfântul Ioan şi desigur Sfântul Grigorie, Sfântul Vasile au înfruntat puterea la vremea respectivă. Şi au spus: „Nu! Singura lege la noi este Hristos şi Biserica şi legea cea dumnezeiască”.

Iubiţi credincioşi, această atitudine desigur i-a atras multă ură. De aceea poate şi sunt cinstiţi împreună, dar sunt convins că această treime sfântă de ierarhie reprezintă un model de luptă. Pentru că noi suntem într-o permanentă luptă, dar reprezintă şi o forţă de mijlocire la Dumnezeu pentru cei care doresc să lupte împotriva nedreptăţilor de tot felul.

 

Sf. Ioan Gură de Aur spunea: „Nu!”

Şi ne amintim iarăşi un lucru extrem de important când Sf. Ioan Gură de Aur la 398 ajunge patriarh în Constantinopol şi arhiepiscop. Şi este cel care a luptat în primul rând împotriva imoralităţii, apoi a lăcomiei, şi a clerului dar şi a celorlalţi. Pentru că atunci clerului nu îi păsa decât cum să o ducă mai bine. Ce spune împăratul? Împăratul e arian. „A! Toţi trecem cu Arie!”. Ce mai face împăratul? „Păi cam aşa!” Bun! Toţi treceau cu ei. Sf. Ioan Gură de Aur spunea: „Nu!”. Şi desigur pedepsea şi pe episcopi dar şi pe preoţi, pe cei care încercau să trăiască lumeşte şi nu dumnezeieşte cum se cuvine unor preoţi, şi având o atitudine foarte critică, de multe ori chiar cu un iz de ironie. Ceea ce îi deranja mai mult.

Ne amintim momentul în care în Constantinopol era împărăteasa Eudoxia, căreia i s-a făcut un bust. Că erau şi atunci mulţi linguşitori. Un bust de aur. Şi era mare sărbătoare să dezvelească acel bust. Şi l-au făcut chiar în faţa bisericii unde slujea. N-a putut să mai facă Liturghia. S-a aşezat la amvon şi a spus: „Iată, Irodiada stă afară! Şi caută capul lui Ioan să îl ia!”. Şi când au auzit spionii împărăteşti că o critică pe împărăteasă, normal, căutau să îl omoare.

Însă, un lucru extrem de important: Sfântul Ioan a păstrat cu sfinţenie aşa zisul azil bisericesc. Ce era azilul? Ce este azilul politic, era şi azilul bisericesc. Cine intra în Biserică, chiar dacă era urmărit pentru orişice faptă, nu avea voie să fie arestat, nici bătut, nici scos din Biserică. Şi ne amintim că toţi căutau să desfiinţeze această lege. …

 

Trădat de episcopi şi proprii lui fraţi

Vreau să spun un lucru – că s-au luptat, iubiţi credincioşi, împotriva cui? Împotriva nedreptăţilor dar din păcate şi împotriva colegilor lui. Şi spune aşa la un moment dat: „Am luptat împotriva nedreptăţii împăratului Teodosie (e vorba de Teodosie I cel Mare); apoi împotriva lui Arcadie, împotriva lui Valens mai înainte, dar şi împotriva lui Eudoxia”. Şi zice: „Pe toţi împăraţii, pe toţi cei care au fost nedrepţi, i-am biruit. Însă nu am putut birui pe colegii mei”. Erau episcopii care s-au unit atât de mult împotriva lui, încât l-au dat pe mâna împăratului spunând că a făcut şi a dres... Ș astfel este condamnat la anul 403 la Stejar.

După un cutremur l-au adus înapoi, şi în cele din urmă, pentru a doua oară, este exilat, trimis tocmai la Cucuz în Armenia şi epuizat total. Pe jos îl duceau! Celălalt mergea cu trăsura şi calul, iar pe el l-au dus pe jos încât îl epuizau. Iată bătaie de joc! Şi atunci Sf. Ioan Gură de Aur, ajungând la al doilea exil spre Comana, la data de 14 septembrie, anul 407, moare în Biserica Sfântului Vasilisc, cel care îi apare cu o noapte înainte şi îi spune: „Frate Ioane, mâine vei fi aici!”. Şi îi arată desigur în cer.

 

Scrisorile Sf. Ioan Gură de Aur

Iubiţi credincioşi, însă înainte de a muri, atât la 403 cât şi la 407, scrie multe scrisori. Unii spun că 273, alţii au găsit 370 şi ceva, în fine. Însă, cei care aveţi răbdare să citiţi scrisorile, veţi vedea cât de frumos vorbeşte, dar şi ce tristeţe mare avea în inima lui. Spunea aşa: „Am biruit nedreptatea, hula, sărăcia, am biruit pe împăraţi. Dar însă m-au biruit colegii mei!”. L-au biruit colegii lui care erau episcopi ca şi el. Acest lucru l-a mâhnit atât de tare încât spunea: „De nimic nu mă tem altceva, decât de episcopi. Cu excepţia câtorva”.

...Iubiţi credincioşi, ne amintim că cei Trei Mari Ierarhi, luptători, modele de luptă, modele de atitudine şi de sfinţenie, sunt cei care noi îi putem urma în mod desăvârşit şi în acelaşi timp ne putem şi ruga la ei să mijlocească. Acum ne amintim că simbolul creştinilor în primele veacuri era peştele, care în limba greacă înseamnă ihtis – Iisus Hristos Dumnezeu Mântuitorul. Şi o imagine extrem de frumoasă a Sfântului Vasile care zice: „Cel care vrea să fie peşte în sensul hristic, să meargă totdeauna contra curentului. Doar peştii morţi sunt duşi de val”.

Iubiţi credincioşi, avem de ales astăzi: ori să fim peşti vii şi să mergem contra curentului, mondialist, satanist, ecumenic, ori să ne lăsăm duşi morţi de val, şi unde? Desigur spre tărâmul morţii! Să nu fie! Să rugăm astăzi pe cei Trei Mari Sfinţi şi Arhierei să ne dea putere să fim peşti vii şi să mergem mereu contra curentului, care încearcă să pună într-un sistem satanist lumea şi credinţa şi Biserica noastră, amin!

 

(Fragment extras din Revista Atitudini Nr. 15)

 

 

 

 

TINERII REVOLUȚIEI ȘI CEI 14000 DE PRUNCI UCIȘI DE IROD

- PR. Gh. CALCIU -

 

     

Premartirajul creștin al celor 14000 de prunci

...Uciderea pruncilor de către Irod a fost determinată de teama lui de a nu se ridica un rege nou şi care să pună capăt tiraniei sale. Mai fuseseră cazuri în care un rege uzurpator a fost înlocuit prin moştenitorul, copil încă, al regelui uzurpat şi ucis. Aici stătea teama lui Irod, ca nu cumva acest rege copil, despre care se spunea că descinde din casa lui David, să-l înlocuiască pe el în câţiva ani.

 

Toţi aceşti prunci ucişi au murit pentru Hristos, înainte ca El să fi fost recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu. Milioane de martiri au murit pentru Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Pruncii aceştia sunt primii martiri, înainte de instaurarea creştinismului pe pământ. Într-un sens, ei sunt temelia şi începutul martirajului creştin. Spunem că începătura martirajului Bisericii creştine o constituie Sf. Arhidiacon Ştefan, întâiul martir al creştinătăţii, dar aceşti prunci reprezintă premartirajul creştin: sângele lor nevinovat stă la baza salvării lui Iisus de la moartea dorită de Irod.

 

Revoluția înscenată din 1989 și tinerii uciși

Preocupaţi de uciderea pruncilor, ostaşii lui Irod au pierdui controlul drumurilor şi ieşirilor peste graniţă, astfel că Iosif şi Fecioara Maria au putut trece nestingheriţi în Egipt cu pruncul şi au rămas acolo până la moartea lui Irod, când au fost vestiţi de înger să se întoarcă în patrie.

 

Pentru neamul românesc, şirul nesfârşit al martirilor, în decursul veacurilor, constituie omagiul adus Pruncului sfânt de către un popor care acum începe să-şi refacă sufletul creştin şi să-şi regăsească vocaţia hristică. Moartea copiilor ţării în revoluţia înscenată în 1989 stă la temelia schimbărilor din anul acesta. Nici o jertfă nu rămâne fără răsplată. Sângele martirilor rodeşte peste luni peste ani, peste decenii, dar nici o picătură din sângele vărsat pentru Hristos şi pentru neam nu se pierde. Aceşti tineri ucişi pentru justificarea tiraniei neocomuniste în România reprezintă pe cei 14.000 de prunci ucişi de un Irod modern, mai trufaş şi mai crud decât Irodul iudeilor.

 

Prețul lui Iisus?

Pentru sensibilitatea noastră creştină, pentru grozăvia actului uciderii unor prunci nevinovaţi, indiferent da numărul acestor victime, ei sunt 14.000 de martiri inocenţi. Chiar dacă numai câţiva copii ar fi fost ucişi, atunci şi acum, grozăvia vărsării sângelui lor ar fi fost egală, pentru noi, cu uciderea a 14.000. Iisus a fost preţuit de Irod, nu la valoarea de 30 de arginţi, cum l-au preţuit iudeii la moarte, ci încă de la Naşterea Lui, la valoarea de 14.000 de prunci. Acesta este preţul celui nepreţuit, pe care L-au preţuit fii lui Israel, despre care vorbesc Scripturile (Ieremia 32: 9).

 

De atunci şi până astăzi, preţul nepreţuit al sângelui lui Iisus este, pentru iudei, 30 de arginţi, dar pentru noi el reprezintă valoarea a 14.000 de prunci, copiii noştri, ucişi de ostaşii lui Irod.

 

(Articol publicat și în Revista Atitudini și în cartea „Părintele Gheorghe Calciu – mărturisitorul prigonit”, Editura Crigarux)

-

Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,

Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania

tel. 0724 998086

 

 

 

RADACINILE

- Sfantul Sofronie Saharov -

 

 

             Pentru a zugravi mai limpede tabloul caii noastre crestine, asemenea Parintilor, vom alege metoda pildei. Când ne uitam la un pom batrân, de veacuri, care îsi înalta coroana pâna în nori, noi stim ca puterea radacinilor lui care se afunda în adânc trebuie sa fie pe masura dimensiunilor sale. Daca radacinile lui nu ar patrunde în întunecatele sânuri ale pamântului, poate tot atât de adânc pe cât este de înalta coroana; daca întinderea radacinilor sale si puterea lor nu ar fi pe masura volumului si greutatii partii vazute a copacului, ele nu ar putea nici sa îl hraneasca, nici sa-l tina în picioare: un vânt slab l-ar putea doborî. Tot asa si în viata duhovniceasca a omului. Daca constientizam maretia chemarii noastre în Hristos, cu alte cuvinte, alegerea noastra în Sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu spre înfiere, iar aceasta mai înainte de zidirea lumii, atunci de aici noi nu ne vom înalta în mândrie, ci cu adevarat ne vom smeri. Miscarea în jos, în întunericul cel din afara, este de neaparata trebuinta noua tuturor, pentru a ne tine în adevaratul duh crestin. Ea se exprima printr-o necontenita amintire a nimicniciei noastre dintru început, prin cea mai aspra osândire de sine în toate. Si cu cât mai adânc se pogoara omul în osândirea de sine, cu atât mai mult îl înalta Dumnezeu. „Zic voua… ca tot cela ce se înalta pre sine smeri-se-va, iar cel ce se smereste pre sine se va înalta” (Luca 18, 14).

 

Sfantul Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere de Parintele Rafail Noica, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 107.

PRIN CE SE DISTINGE SF. GRIGORIE DE NAZIANZ

- PR. MIHAI VALICĂ -

      

Sf. Grigorie de Nazianz era un om deosebit, din familie de aristocraţi. O familie deosebit de bogată, însă toată nobleţea acestei familii consta în faptul că erau creştini. Ne istoriseşte viaţa sfântului că la Atena, în special când s-a dus la studii, l-a avut coleg pe Sfântul Vasile; de acolo a învăţat toată ştiinţa vremii respective, însă nu l-a mulţumit. Şi atunci a început să se roage. Şi Dumnezeu i-a dat darul de a vedea Lumina Taborică. Este extrem de important acest lucru, adică lumina care au văzut-o cei trei apostoli pe Tabor.

 

El menţionează în aşa zisele poeme autobiografice că nu ştiinţa lui, nu suma cunoştinţelor lui a dat cea mai frumoasă teologie despre Sfânta Treime ci efectiv tot ceea ce a văzut în lumină.

 

Teologul Sfintei Treimi şi luptător împotriva gnosticismului

Este teologul Sfintei Treimi. Cel care aduce Treimea în Roma cea nouă, adică în Constantinopol... Și repeta de fiecare dată: „Nu eu am scris aceasta, ci Dumnezeu mi-a revelat şi mi-a arătat în lumină!”. Iată, Teologul Luminii este numit acest Grigorie, un om de o fineţe deosebită.

 

Se naşte tot în anul 330 la Arianz. Și după ce urmează şi îşi însuşeşte întreaga cultură, nu se mulţumeşte cu ea, chiar o refuză ca nu cumva să fie atins de gnoză; gnoza fiind cunoaşterea doar prin cercetare si prin raţiune. Şi ştim că toată hristologia Sinodului I Ecumenic este o hristologie antignostică, împotriva cunoaşterii doar prin raţionamente filozofice sau de altă natură, ci doar pe bază de revelaţie.

 

Şi iată că Sf. Grigorie de Nazianz scoate învăţătura cea mai frumoasă despre Sfânta Treime prin revelaţie. De aceea este extrem de important să înţelegem un lucru – noi,  când învăţăm la teologie sau la seminar, să citim şi să ne uităm în primul rând ce au spus Sfinţii care au trăit în lumina cea adevărată. „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc. Am aflat credinţa cea adevărată, Nedespărţitei Sfintei Treimi să ne închinăm”. Aceste cuvinte îi aparţin Sfântului Grigorie de Nazianz, cel care spune că tot ce a scris, a scris în lumina Sfintei Treimi.

 

Lupta împotriva arianismului

Fiind un om de o sensibilitate deosebită, este cel care a fost chemat de un grup de credincioşi, puţini, din Constantinopol, în anul 379 să le fie arhiepiscop. De ce? Pentru că, din păcate, din 39 de episcopi care erau la vremea aceea, mai erau ortodocşi doar 3. Şi atunci Sf. Grigorie a spus: „Da, accept să vin, cu toate că ştiu că va fi foarte greu”... Pentru că împăratul Valens obliga pe episcopi să treacă la arianism.

 

Ştiţi că Valens a fost chiar la Constanţa, la Tomis, când era episcop Bretanion, şi i-a cerut să treacă la arianism. Iar episcopul, strămoşul nostru de la Dunăre, s-a opus şi a refuzat. Ne bucurăm că acest Bretanion, episcop de Tomis, a fost ucenicul Sf. Grigorie de Nazianz şi mai târziu desigur şi ucenicul Sf. Ioan Gură de Aur.

 

Iubiţi credincioşi, aţi auzit şi la Acatist, doar o singura biserică mai era ortodoxă din întreg Constantinopolul, una singura – Biserica Sf. Anastasia. Iar unii istorici spun ca mai era încă una – Sf. Irina. Cu toate acestea, a fost ales să conducă Arhiepiscopia, în speranţa că în cele din urmă va media şi va aduce un compromis între erezia ariană şi învăţătura creştină.

 

Prigonirile Sfântului Grigorie

Iubiţi credincioşi, aici se petrece un lucru extraordinar. Ce se întâmplă? Acceptă, nu avea nici măcar unde să doarmă, dormea la o verișoara de-a lui, cu toate că existau destule camere episcopale.

 

Din 379 până în 381, predică efectiv dreapta credinţă, credinţa pe care a primit-o prin lumina lui Hristos. În momentul în care episcopii au văzut că el de fapt combate arianismul şi-i atacă direct şi le spune că sunt eretici, în acel moment a început, iubiţi credincioşi, calvarul. În acel moment colegii lui au început să-l urască, sa-i însceneze fel şi fel de situaţii.

 

Astfel încât în noaptea de înviere, arienii au intrat cu bâte, cu pietre şi aruncau în el, numai să îl omoare. Şi asta, deoarece nu a căzut la compromis cu ereticul. Cât de importantă este această atitudine! De ce? Pentru că şi astăzi ne îndeamnă unii împăraţi şi unii ideologi şi unii formatori de opinii mondialiste să fim în pace şi înţelegere cu toţi, să ne rugăm împreună. Dar iată care a fost atitudinea Sf. Grigorie de Nazianz! A spus: Nu! Nu are nicio părtăşie lumina cu întunericul. Şi cu toate că ei credeau că dacă l-au ales ca şi arhiepiscop, le este dator, Sfântul a fost ferm şi a  spus: Nu! Înapoi la dreapta credință de la Sinodul I Ecumenic, credinţa niceeană.

 

Cel mai copiat și citat teolog

Această atitudine arată caracterul lui. Dar fiind un teolog desăvârşit şi un poet totodată, el este şi cel care şi-a scris viaţa în versuri. De la 381 până la 390 – sunt poemele autobiografice. Sunt de o frumuseţe extraordinară; sunt singurele poeme autobiografice din întreaga lume antică, şi care se păstrează până astăzi. De aceea Sf. Grigorie de Nazianz a fost, după Sfânta Scriptură, cel mai copiat prin manuscrise, în timpul Bizanţului.

 

A fost preşedinte la Sinodul II Ecumenic, la 381, de la Constantinopol. Amintim că se răspândea atunci erezia lui Macedonie despre Sfântul Duh. Având în vedere ura acestor episcopi şi toate zvonurile care le scorneau asupra lui, el se întristează, şi chiar părăseşte lucrările Sf. Sinod, după ce ţine întâi o Sf. Liturghie, la care era de faţă şi Împăratul Teodosie. Și le spune o cuvântare atât de frumoasă, în care le mulțumește că în doi ani şi jumătate, când a venit a găsit o singură biserică ortodoxă, iar când a plecat a mai lăsat doar o singură comunitate ariană.

 

„Toată coroana mea sunteţi voi, credincioşilor, care aţi venit la biserică!”

E primul episcop care îşi face apologia în Biserică, în faţa Împăratului şi a credincioşilor, cărora le spunea: „Toată coroana mea sunteţi voi, credincioşilor, care aţi venit la biserică, aţi întărit biserica şi aţi transformat noua Romă într-o Ortodoxie, şi nu într-o erezie. Şi atunci i-a spus Împăratului, atunci fiind şi foarte bolnav că de abia mai putea să stea în picioare: „Împărate, nu cer altceva decât o singură favoare: să mă laşi să stau deoparte de invidia colegilor mei”.

 

Mai toţi episcopii îl invidiau pentru că vorbea dumnezeieşte, era cel care efectiv era iubit de Dumnezeu şi simţeau credincioșii că vorbește din harul lui Dumnezeu şi din Lumina lui Hristos. Simţea că invidia colegilor lui este de nesuportat.

 

Prin ce se distinge Sf. Grigorie

Moare la anul 390, după ce scrie învăţătura despre Sfânta Treime, încă 5 cuvântări teologice, de unde şi i se trage numele de Teologul, pentru că profunzimea lor este atât de mare încât nimeni nu îl poate egala, deoarece originea lor este dumnezeiască.

 

Iubiţi credincioşi, dacă ar fi să îl caracterizăm printr-un singur cuvânt sau propoziţie, ar fi cam aşa – Capul care cugetă, dar nu din ale raţiunii, ci din ale lui Dumnezeu…

 

(Fragment extras din Revista Atitudini Nr. 15

 

 

 

SF. PAULA: DE LA PALAT LA MĂNĂSTIRE

- SF. ILARION FELEA -

      

Cuvioasa Paula din Roma, prăznuită la 26 ianuarie

S-a născut în Roma la 5 mai 347, dintr-o familie romană din cele mai strălucite. Tatăl ei era grec; mama era din neamul Scipionilor și al Grachilor. Căsătorindu-se, Paula a avut patru fete și un băiat, toți modele de viață creștină. Bărbatul i-a murit în floarea vârstei.

 

Avea 22 de ani când a rămas văduvă, în cea mai amară durere. În urma sfaturilor Cuvioasei Marcela, cea mai renumită atunci în Roma prin viața ei evlavioasă, s-a hotărât să jertfească totul lui Dumnezeu, să nu mai ia masa cu niciun bărbat, să trăiască o viață aspră, să nu bea vin, să nu mai mănânce carne, pește și ouă. Ajunează mult, citește Sf. Scriptură, se roagă neîncetat, întrerupe orice vizite, înlătură podoabele lumești, împarte averea la săraci.

 

Învinuită că nu lasă din avere moștenire la copii, ea răspundea: „Cea mai bogată moștenire, pe care o pot lăsa copiilor mei, este a le asigura binecuvântările cerului prin milosteniile mele”.

 

Povățuită duhovnicește de către Sf. Ieronim

Moartea fiicei sale Blesila îi aduce o crâncenă durere. Fericitul Ieronim o mângâie printr-o epistolă, care o ajută să rabde mai ușor durerea după ce pierde și pe a doua fiică.

 

Atunci părăsește familia și casa din Roma, cercetează chiliile sihaștrilor din Egipt, Siria și Palestina. Vederea locurilor sfinte din Palestina i-a mărit și întărit și mai mult evlavia. La Ierusalim îngenunchează în fața Crucii și sărută Sf. Mormânt. Se duce la Vifleem, unde cu ochii în lacrimi de bucurie, se închină în Peștera Nașterii Domnului și cu ochii scăldați în lacrimi de sfântă bucurie grăiește: „Ce fericire pentru o păcătoasă ca mine, să pot săruta ieslea în care Domnul meu ascuns sub formă de copil, a binevoit să plângă pentru mine!”.

 

Aici, la Vifleem, se așează și rămâne Paula într-o peșteră împreună cu fiica sa Eustohion, sub povățuirea duhovnicească a fericitului Ieronim. În drumul spre Ierusalim, zidește o casă de oaspeți și o mănăstire pentru bărbați, pe care o încredințează Fer. Ieronim, și trei mănăstiri pentru femei, cu reguli de purtare aspre, ca și hainele lor. Tuturor, cuvioasa Paula le dă exemple de virtute, de grijă pentru săraci, bolnavi și neputincioși, preferând să mângâie membrii vii ai Bisericii, decât să împodobească zidurile ei moarte.

 

Cuv. Paula a murit la 26 ianuarie 404, după citirea Psaltirii și însemnarea cu sfânta cruce, față de care a avut totdeauna o deosebită dragoste. Avea atunci vârsta de 57 de ani, din care 20 petrecuți în Vifleem. A fost dusă la groapă pe umeri de episcopi și înmormântată în peștera bisericii. Numele ei nu-l găsim înscris în pomelnicele Bisericii Răsăritului, dar istoria a însemnat viața și faptele ei.

 

(Extras din cartea „Cuvântări la viețile sfinților, vol. I”, de Pr. Ilarion V. Felea

--

Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086

 

 

 

IZVORUL NESECAT

- Sfantul Teofan Zavoratul -

 

Izvorul plin de apa care se revarsa neîncetat, adapându-i cu îmbelsugare pe toti cei ce vin la el, închipuie îmbelsugarea si nesecarea îndurarilor Tale, Doamne.

 

Tu esti Cela ce hranesti puterile ceresti si toata suflarea de pe pamânt. Dorind mântuirea noastra, iubirea Ta se pleaca singura catre noi, ca sa-i atraga si sa-i mântuiasca pe cei care vin la ea.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 116

PRIN CE SE DISTINGE SF. VASILE CEL MARE

PR. MIHAI VALICĂ

 

 

Sfântul Vasile cel Mare, braţul care lucrează

Sf. Vasile s-a născut la anul 330 în Cezareea Capadociei din părinţi creştini, Vasile şi Emilia şi bunica Macrina; toţi erau foarte credincioşi. El este unul din cei nouă copii dintre care au ajuns sfinţi şase.

 

Sf. Vasile este în primul rând un model de convieţuire şi de trăire în Hristos şi de lucrare în mod efectiv. Este arhiereul care a luptat şi împotriva lui Valens şi Iulian Apostatul, cel cu care fusese la Atena coleg. Dar a luptat şi împotriva imoralităţii, a luxului şi a lăcomiei celor bogaţi. De aceea când a văzut în ce hal a ajuns societatea din cauza lăcomiei şi a cametei – este cel care combate camăta enorm de mult şi consideră pe cămătari criminali – spune: „Cel care va lua bani cu camătă, acela este un ucigaş”. Şi îl oprea de la împărtăşanie mulţi ani.

 

Întemeietor de spitale

Sfântul Vasile s-a îngrijit în primul rând de cei săraci. Pentru că el vedea în fiecare sărac chipul lui Hristos. Îl cunoştea şi Îl vedea pe Dumnezeu. Şi atunci organizează acele frumoase vasiliade. Ne amintim din viaţa sfântului că el este cel care a făcut spitalele, întemeietorul de spitale. A studiat şi medicina, dar cunoştea desigur şi toată ştiinţa vremii. Însă era de o modestie extraordinară. Era cel care spunea să se trateze oamenii în primul rând cu plante, este cel care dă reţete de tratament prin plante, deci pentru medicină naturistă aş spune astăzi. Şi este cel care era de o dreptate desăvârşită.

 

Ne amintim un episod mai rar scris în cărţile noastre în care se istoriseşte despre fratele lui, Grigorie de Nyssa, care era episcop la Nyssa, fiind marele filosof, desigur era creştin dar era atras foarte mult de filosofie. Şi-n cele din urmă încreştinează filosofia şi scoate o aşa învăţătură frumoasă numită Antropologia Creştină. Este cel mai mare antropolog creştin, cunoscut vreodată în istorie. Era un foarte bun teolog însă ca administrator era mai slab.

 

Sfântul dreptății

Sfântul Vasile avea toate calităţile şi darurile. Şi se istoriseşte că l-a numit Episcop de Nyssa, Sfântul Vasile fiind Arhiepiscop. Și în cele din urmă Sfântul Grigorie de Nyssa nu reuşeşte să facă faţă solicitărilor administrative şi chiar falimentează la un moment dat Episcopia. În ce sens? Pentru că nu ştia să o administreze.

 

Ce face Sfântul Vasile? Îl penalizează şi-i spune: „Eşti tu fratele meu dar tu trebuie să pui acum din banul tău, din averea ta acum”. Ne spune viaţa şi istoricii povestesc că erau atât de bogaţi încât plăteau impozite în trei provincii, cum ar veni astăzi trei judeţe. „Din partea ta de avere sau de muncă pui şi recuperezi înapoi dauna pe care ai făcut-o prin neglijenţă”. Pentru că el se ocupa mai mult de partea filosofică dar şi teologică, dar nu aşa de practică ci mai mult desigur la cele spirituale. De aici deducem că Sfântul Vasile nu-l iartă, chiar dacă era frate.

 

Cine conduce şi duce la ruină să plătească!

Ei, această atitudine, iubiţi credincioşi dacă s-ar răsfrânge la nivel de ţară, cei care au devalizat ministere, au devalizat ţara, dacă ar fi fost pedepsiţi să pună din banul lor, din munca lor... Dar nu îi trage nimeni la răspundere. Şi am amintit acest episod din viaţa Sfântului Vasile tocmai spre a arăta că Biserica oferă modele clare. Biserica este cea care arată în mod concret care sunt mijloacele sau atitudinea celor care îşi asumă responsabilitatea conducerii. …

 

Cine conduce şi duce la ruină să plătească! Acesta este mesajul care îl transmite astăzi Sfântul Vasile cel Mare, care l-a arătat în mod practic prin atitudinea care a avut-o faţă de fratele lui – Sfântul Grigorie de Nyssa. Că a ajuns şi el sfânt. Şi apoi după doi ani învaţă toată tehnica aceasta a conducerii şi îl repune în funcţia de Episcop de Nyssa.

 

Liturghia Sfântului Vasile

Iubiţi credincioşi, Sfântul Vasile este cel care prin credinţa sa, prin viaţa sa deosebită, scrie frumoasa slujbă a Sfintei Liturghii, o sintetizează. Pentru că este mult spus că Sfânta Liturghie a făcut-o el, sau Sf. Ioan Gură de Aur. Dacă am crede aşa şi am spune aşa, ar însemna că trei secole sau mai mult, n-a existat Sfânta Liturghie. Or noi ştim că la început exista Sfânta Liturghie de la Sfinţii Apostoli. Sfântul Vasile doar a sintetizat-o, i-a dat o formă cât mai teologică. Și mai ales, după Sinodul de la Niceea, a fost cel care a desăvârşit ceea ce a primit de la Sfinţii Apostoli. …

 

Sf. Vasile, având darul de la Dumnezeu de a scoate şi demoni prin post şi prin moliftele lui, e cel care a alcătuit şi reguli monahale. E cel care i-a pus pe călugări să şi muncească. Le-a spus: „Nu se poate să se roage cineva fără să muncească”. … Şi când munceşti să te rogi în taină, să rosteşti rugăciunea inimii sau a minţii şi să faci desigur fapta cea bună.

 

Apărător al Adevărului. Prin ce se distinge Sf. Vasile?

Sf. Vasile este cel care a înfruntat puterea vremii şi pe Iulian Apostatul dar şi pe Valens Arianul, împăratul care încerca de dragul unităţii imperiului să treacă la credinţa, la rătăcirea ariană. Şi s-a opus desigur. Cunoaştem atitudinea lui foarte fermă, ceea ce i-a mirat pe toţi, pe mai marii şi puternicii acelui timp.

 

Iubiţi credincioşi, dacă ar fi să îl caracterizăm printr-o singură frază, - ce reprezintă Sfântul Vasile în contextul zilei de astăzi sau în raport cu Sf. Grigorie sau Sf. Ioan Gură de Aur? Toţi Sfinţii Părinţi îl definesc ca fiind braţul care munceşte. Reţineţi: braţul care lucrează, braţul care mereu este activ, dinamic.

 

Moare la anul 379, după unii de o boală de ficat în urma unei lungi suferinţe, doar la vârsta de 49 de ani. A avut pe cel mai bun prieten posibil, pe Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz.

 

(Extras din predică Pr. Mihai Valică, p

 

 

 

 

VULNERABILITATEA DUMNEZEIASCA

- Parintele Rafail Noica -

 

Dragostea, fie ea si atotputernica, a lui Dumnezeu este, putem zice, vulnerabila. Dragostea lui Dumnezeu este subtire. Nu ca Dumnezeu este vulnerabil, nu atotputerea Lui – departe de mine gândul asta! – dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subtirime a darii de sine celuilalt, daruire totala.

 

Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p.

 

 

 

 

MIEZUL INTELEPCIUNII

- Compozitorul Arvo Part -

 

Pauza nu este un oarecare procedeu sau efect ce tine de forma. Dincolo de pauza sta vesnicia. Este pâinea spre fiinta care ne este de trebuinta pentru a ne opri, pentru a cugeta, pentru a cântari cuvântul pe care l-am spus. Sau cuvântul pe care îl vom spune… pe care poate ca nu trebuie sa-l spunem. Si aceasta este o pauza. Pauza este concentrarea tuturor puterilor; în întelesul sau desavârsit este miezul întelepciunii.

 

Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 67

DE CE PĂCĂTOȘII SUNT NESIMȚIȚI

- SF. SIMEON -

 

Mândrie și insensibilitate

Deci ce voi răspunde când mă va judeca Dumnezeu, dacă voi fi aflat cu sufletul bolind de multe și felurite boli? Că am lăsat grija de sănătatea mea și m-am sârguit mult în tot timpul vieții mele după bogăție, slavă și plăcere. Însă, după cât se pare, ignorarea bolilor, care induce insensibilitatea celui ce pătimește acum, îl înșală să-și disprețuiască sănătatea. Pentru aceasta, orice păcătos, adică bolnav sufletește, este mândru pentru că este insensibil. Și nivelul mândriei este pe măsura insensibilității, după cum este scris: „Mândria celor ce Te urăsc pe Tine se urcă pururi” (Ps. 73:23).

 

Dar cel bolnav sufletește este insensibil. Cel ce-și urăște sufletul, urăște și pe Doctorul sufletelor, Care este Hristos.

 

Smerenie și sensibilitate

Căci oricine suferă este smerit, după cum și orice creștin este smerit cugetător, ca unul ce nu este insensibil din cauza bolilor sufletești și atrage pe Doctor prin smerenie spre vindecare. Fiindcă, din pricina neputinței, a grabnicei schimbări a firii și simțirii, avem nevoie în tot felul de tămăduire trupească. Dacă nu ni s-ar fi dat simțire, n-am fi avut dureri și n-am fi avut nevoie de tămăduire dacă nu simțeam dureri.

 

Tot astfel socotim și despre suflet. Sufletul are neputință înțelegătoare, sufletul are simțire înțelegătoare și deoarece ne purtăm cu nesimțire față de boala lui, pentru aceasta nici nu avem dureri și nu ne îngrijim de tămăduirea lui noi, cei nesimțitori. Pentru aceasta orice păcătos nesimțitor este bine dispus, este nesimțit. Iar ca unul nesimțit, este de netămăduit. Ca unul de netămăduit, este scârbos; iar ca unul scârbos, este urât de Dumnezeu și de sfinții îngeri, lucru ce este vrednic de tânguire.

 

Cum tămăduim nesimțirea?

De aceea trebuie să fie îngrijită, pe cât ne stă în putere, simțirea înțelegătoare, ca să căutăm pe Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor, când avem dureri. Și să cădem la El, să ne umilim să vindece neputințele noastre.

 

Iar neputințele sufletului sunt dorința după bunuri materiale, pofta de plăcere, iubirea și avântul după slavă, din cauza cărora majoritatea oamenilor sunt mânioși, iuți, furioși, nelucrători, trândavi, nemișcați spre cele bune, lacomi, răpitori, nedrepți, iubitori de slavă deșartă, mândri, trufași, invidioși, geloși și pomenitori de rău.

 

Prin urmare, ce sunt aceste puține și mici boli? Este un lucru binecuvântat ca sufletul care mărturisește pe Hristos și crede în El, să fie nerănit de acestea pentru care trebuie să plângă, să se tânguiască și să se vaicăre. Și [trebuie] să atragă astfel compătimirea Doctorului asupra sa ca să-i răsară lumina înțelegătoare și să-și vadă răutățile. Căci, dacă nu și le vede el mai întâi, nu poate să i le tămăduiască Doctorul cel atotputernic.

 

Nădejdea tămăduirii

Dar ce înseamnă tămăduirea? O schimbare oarecare minunată a sufletului. Căci, când se tămăduiește sufletul, toate acestea pe care le vedea ieri dorite și bune, le observă și le urăște, prin harul Doctorului, ca pe niște lucruri scârboase și întinate. „Și aceasta nu este de la el, este darul lui Dumnezeu” (Efes. 2:8). Mulțumind pentru aceasta Celui ce l-a tămăduit, vestește pretutindeni, strigând cu glas mare: „Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt” (Ps. 76:11).

 

Fiindcă, așa cum orice om simte în privința celor simțite și văzute, când privește în mod simțit, că o duce bine sau este lipsit, că este bolnav sau sănătos, că-i cald sau frig, că este într-o pasă proastă sau bună, că se simte bine sau rău, tot astfel și orice creștin este dator să privească înțelegător. Și să simtă înțelegător că bolește în chip înțelegător sau că este sănătos în chip înțelegător... Că este într-o pasă proastă în chip înțelegător sau una bună, că se simte bine sau rău.

 

Iar dacă se raportează în mod nesimțitor față de acestea, degeaba este creștin. Căci, dacă Hristos este viață și este lumină, deși se numește creștin, unul ca acesta nu este creștin. Fiindcă, de ar fi avut părtășie cu Hristos, s-ar fi împărtășit și de viață și de lumină. Căci a simți și a vedea ține de cei vii, nu de cei morți.

 

(Extras din Sf. Simeon Noul Teolog, 24 Cuvinte despre viața duhovnicească, Ed. Doxologia

 

 

 

 

INIMA OMENEASCA

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

        Vezi ca un vas raspândeste acel miros care s-a îmbibat în el. Asa este si inima omului. Daca are în sine iubirea de Dumnezeu si de aproapele, atunci ea arata semnele acesteia, caci asemenea sunt si nazuintele, pornirile, cuvintele, faptele si gândurile ei. Asa precum un mar se arata a fi bun prin gustul sau, la fel si inima omului se face cunoscuta prin faptele, cuvintele si purtarea ei. Si precum un cuptor încins de flacari raspândeste caldura si dintru aceasta se cunoaste, asemenea si inima, fiind înfierbântata de focul dragostei lui Dumnezeu si a aproapelui, raspândeste caldura milei, a îndurarii, a rabdarii, a blândetii, vadindu-se prin acestea. Ori, dimpotriva, cel ce îsi are inima îmbatata de iubirea lumii, se arata prin semnele cele deopotriva cu aceasta, întrucât la ea cugeta si din aceasta se învata, despre ea vorbeste si pe aceasta o savârseste. Cel ce iubeste bogatia, cinstea, slava, placerea si rasfatul, la acestea se gândeste si pe ele le cauta. Asa graieste Dumnezeu: „Unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta” (Matei 6, 21). Si cu toate ca multi se straduiesc sa acopere pornirile si faptele lor, cele ce se ascund înlauntru nu pot fi tainuite, ci se ivesc si sunt scoase afara aidoma unor bulbuci ce ies din apa, descoperind aerul care se ascundea în adâncime, sau asemenea chioraitului matelor. „Nu poate pomul bun sa faca roade rele, nici pomul rau sa faca roade bune”, graieste Domnul (Matei 7, 18).

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 97

 

 

 

ZAVISTIA OTRAVITOARE

- Cuviosul Bonifatie de la Teofania -

 

             Dintre toate patimile, cea mai primejdioasa pentru adevar si pentru virtute este zavistia. „Prin zavistia diavolului moartea a intrat în lume” (Întelepciunea lui Solomon 2, 24); tot prin zavistie se si înmulteste pacatul pe pamânt. Aceasta patima da nastere multor altora, si este deosebit de primejdioasa fiindca cei stapâniti de ea o ascund chiar si de ei însisi. Acest vrajmas neîmpacat al virtutii si al meritelor este întarâtat de tot ce stârneste admiratia oamenilor, si nu iarta nimanui nimic, decât celor stricati si nebagati în seama stricaciunea si lipsa lor de slava. Trebuie sa devenim nevrednici ca cineva sa se uite la noi pentru a atrage privirile si crutarea zavistnicului. Nu este rau cu care sa nu fie înrudita zavistia; îndata ce pune stapânire pe suflet, îl face din vas întocmit spre cinste vas de necinste si de mare urâciune.

 

Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 73-74

STRALUCIREA SOARELUI

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

 

           Vezi soarele care straluceste placut si lumineaza întreaga lume si ne veseleste. De la soarele acesta simtit ridica-ti mintea catre cel gândit, catre vesnicul Soare al Dreptatii, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care îi lumineaza în chip minunat pe cei drepti si în veci îi va lumina si-i va veseli, astfel încât ei însisi „vor straluci ca soarele în Împaratia Tatalui lor”, dupa fagaduinta Sa cea neamagitoare (Matei 13, 43). Si de la aceasta lume vazuta, care e luminata de stralucirea razelor soarelui, stramuta-ti mintea la Cetatea înfatisata în Apocalipsa, la Ierusalimul cel de Sus, care „nu are trebuinta de soare si nici de luna ca s-o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o si faclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21, 23), unde „noapte nu va mai fi; si ei nu au trebuinta de lumina lampii sau de lumina soarelui, pentru ca Domnul Dumnezeu va lumina peste ei si vor împarati în vecii vecilor” (Apocalipsa 22, 5).

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 63

 

 

 

DESLUSIREA BUCURIEI

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

 

           Pe lânga anotimpuri noi avem timpurile si avem apoi zilele si noptile. Fiecare cu frumusetea lor. Ne învârtim asa, ca într-o carte, si deslusim numai bucurii. Exact asa ca un tata care îi reprezinta copilului diverse mijloace de a-l distra, de a-i face bucurii. Exact asa face Dumnezeu cu noi si-i pacat ca nu suntem întotdeauna constienti de acest lucru, cum de altfel nici copilul nu este constient de bucuriile pe care i le face tatal sau mama. El crede ca asa trebuie sa fie. Abia atunci când nu mai are cine sa-i faca bucurii, abia atunci începe sa plânga: „Unde-i tata, unde-i mama?” Abia dupa ce tata si mama s-au înstrainat putin.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 24

CÂND POVĂȚUITORII IAU LOCUL LUI DUMNEZEU

- PR. RAFAIL NOICA -

     

Este de capitală trebuință ca tot ce face omul să fie în deplină libertate înaintea lui Dumnezeu

Și e de luat aminte: mai mari, căpetenii, părinți, preoți duhovnici, cei care suntem însărcinați cu călăuzirea devenirii semenilor noștri: să nu devenim noi conștiința celui pe care îl educăm, ci conștiința lui să fie Dumnezeu, independent de mine. E greu, câteodată trebuie să mă impun, tot sunt nedesăvârșiri, începând cu cei mai mici pe care trebuie să-i călăuzim, în principiu (câteodată sunt mai buni decât noi).

 

Să avem asta în vedere: conștiința care trebuie să-l călăuzească pe cel care vreau să-l călăuzesc să nu fiu eu, ci Dumnezeu. Și, atunci este de neapărată trebuință ca omul liber să facă ceea ce face, liber să pășească în călătoria lui către Împărăție. Căci altfel, fiecare pas care nu este liber făcut nu are valoare veșnică. Are valoare disciplinară, morală, lucrurile merg cum trebuie, ca pe roate, da, dar nu e mântuire.

 

Cum ne ceartă Dumnezeu?

Și, deci, Dumnezeu duce pe om prin pedagogie sau prin pedeapsă. Iar pedeapsa nu e că Dumnezeu s-a mâniat și ne biciuiește, ca să ne învețe să nu mai facem asta, ci este urmarea alegerii mele. Am văzut asta la Sf. Ignatie Briancianinov, care spune undeva că dacă ai aruncat un pumn de pietre în aer, ar trebui să-ți cadă toate în cap. Dar Dumnezeu lasă să-ți cadă din acele pietre strict atâtea ca tu să înțelegi ceva. Și una din acele pietre poate trebuia să te omoare. Nu te omoară, dar te lasă să guști din calea pe care ai ales-o ca să o înțelegi, nu fiindcă S-a mâniat. Dumnezeul nostru nu e mânios. Și când spunem că e zăbavnic la mânie și grabnic la milă se vorbește în termeni inteligibili nouă la toate nivelurile, dar nu este mânios.

 

Mânia lui Dumnezeu este față de tot ceea ce este minciună, față de tot ceea ce este neadevăr, dar nu față de păcătos. Deci pedeapsa este rezultatul a ceea ce fac eu, în care Dumnezeu îmi lasă strict necesar, ca să mă dezmeticesc. Dacă nu mă dezmeticesc, ceva mai rău se întâmplă. O piatră mai mare o să-mi cadă în cap, și dacă nu, una și mai mare. Și s-ar putea să ajung într-un loc în care să nu mai pot să mă întorc. Însă, pedeapsa este rezultatul alegerilor noastre. Dumnezeu îngăduie ca numai cât e nevoie pentru devenirea mea să-mi cadă asupra-mi.

 

Actul liber în fața lui Dumnezeu

Și: fie am înțeles și prin pedagogie poate înapoi să mă aducă, fie n-am înțeles și atunci prin pedeapsă trebuie înapoi să mă aducă. Dar e tot dragostea lui Dumnezeu, tot ochiul blând și binevoitor al lui Dumnezeu, care mă urmărește oriunde aș fi și care mă duce către mântuire. În rezumat, este de capitală trebuință ca tot ce face omul să fie în deplină libertate înaintea lui Dumnezeu.

 

Nu vorbesc de Stat și de legi. Sau chiar și de vecinii noștri creștini, că toți suntem creștini în devenire, și unii dintre noi sunt mai aicea, alții sunt mai acolo. Și judecățile noastre sunt în orice caz păcătoase, în măsura în care am judecat. Că trebuie să lăsăm numai pe Hristos să judece, dar, chiar dacă sunt bune și binevoitoare, tot slabe sunt. Trebuie să ne punem măsură judecata lui Hristos și după ea să ne călăuzim.

 

(Selecții din Conferința susținută de Părintele Rafail Noica la Limours, Franța, 19 oct. 2017

 

 

 

 

SĂ NU NE MULȚUMIM CU PUȚIN

 - MITROPOLITUL NEOFIT -

      

Sfatul Sf. Evmenie către Mitropolitul Neofit de Morfu

L-am cunoscut și pe Sf. Evmenie. M-am dus odată la el. Eu o făceam pe avocatul:

 

„Gheronda, ce să fac, că nu mă schimb deloc? De fiecare dată spovedesc aceleași lucruri. De ce nu mă schimb din moment ce mă silesc și mă nevoiesc?”.

 

„Pentru că Îl dorești puțin pe Hristos. Îți ajunge puțin, te mulțumești cu foarte puțin”.

 

„Și cum se va îndrepta aceasta?”.

 

„Să vorbești lui Hristos cu simplitate, să-i spui: «Hristoase, vreau să mă schimb, să fiu aproape de Tine, dar faptul că nu mă schimb, înseamnă că Te doresc puțin. Ajută-mă Tu, Hristoase! Vreau să Te doresc din ce în ce mai mult»”.

 

M-a impresionat mult acest cuvânt: „Vreau să Te vreau, dar acest vreau, Te rog să-l sporești Tu, Hristoase”.

 

„Dar pot să-I vorbesc așa lui Hristos?”.

 

„Nu, nu poți acum. Acum trebuie să faci răbdare cu tine însuți și să aștepți niște ani, iar în toți acești ani, până să Îi vorbești lui Hristos cu inima ta, o să te silești să spui continuu: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Dăruiește-mi simplitate și blândețe! Fără simplitate, nu te poți ruga cu inima lui Hristos. Fără simplitate, va fi ca o actorie”.

 

(Extras din Revista Atitudini Nr. 87

--

Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086

 

 

 

 

SMERENIA

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

         Smerenia izvoraste din maretia si bogatia spirituala, dupa cum spicul bogat în boabe sta totdeauna cu fruntea plecata spre glia careia-i multumeste… smerenia crestina este întotdeauna plina de demnitate. Ea nu-l umileste, nu-l micsoreaza, nu-l înjoseste pe om, ci dimpotriva, îl umple de forta, îi da tarie sa întâmpine cu fruntea senina, ignoranta trufasa, rautatea îngâmfata…

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 123

CINE ESTE SF. MACARIE EGIPTEANUL

- SF. ILARION FELEA -

      

 

Viața Sf. Macarie Egipteanul. Copilul bătrân

Acest mare pustnic s-a născut într-un sat din Egiptul de sus, pe la anul 300 după Hristos. Se pare că a trăit o copilărie grea, în suferință și lipsuri. Văzând bărbăția și înțelepciunea minții lui, oamenii din vremea lui îi ziceau „copil bătrân”. În tinerețe, Macarie era păstor. Era o fire serioasă și adânc religioasă. Dezgustat de ticăloșiile lumii și de răutatea oamenilor, pe la vârsta de 30 de ani s-a retras în pustie și a trăit o viață de pustnic sau anahoret. Aici și-a făcut o colibă și trăia din împletitul coșurilor. Șaizeci de ani a trăit în pustia aceasta (schitică), în curăție, în post, în rugăciune, în sărăcie și în luptă aspră cu patimile trupului.

 

Faima vieții lui, împodobită cu virtuțile religiei și ale moralei creștine, i s-a dus până departe. Credincioși din toate părțile veneau să-i ceară sfaturi și să-i asculte înțelepciunea. De aceea, ca să nu fie prea îmbulzit de lume, s-a retras într-o peșteră tăinuită, de unde apărea numai sâmbăta și duminica, pentru ca să se împărtășească la Sf. Liturghie, împreună cu ceilalți călugări, după rânduiala vieții monahale.

 

Propovăduitori printre păgâni, pe malul Nilului

La vârsta de 40 de ani, Macarie a fost hirotonit preot, slujbă în care s-a făcut vestit prin cuvântările și predicile lui. Aici l-a vizitat un alt mare sfânt, „steaua pustiului și părintele monahilor”, Sf. Antonie cel Mare.

 

Sub împăratul arian (eretic) Valens, după moartea Sfântului Atanasie cel Mare, Sf. Macarie a fost izgonit, împreună cu alți călugări, într-o insulă de pe râul Nil. Aici erau numai locuitori păgâni. Prin râvna și prin cuvântările lui Macarie, păgânii s-au creștinat, fapt care i-a atras toată admirația și dragostea poporului din Alexandria. Dregătorii statului, aflând de acest lucru, au fost nevoiți să-i îngăduie să se întoarcă între călugării lui din pustia schitică, unde a murit pe la anul 390, lăsând în urma lui faima unui mare sfânt, de unde i-a și rămas numele de Macarie cel Mare.

 

Omiliile Sf. Macarie

De la el ne-au rămas vreo 50 Omilii duhovnicești, predici pline de mierea învățăturilor evanghelice, de pilde, tâlcuiri și asemănări, cum rar se întâlnesc mai frumoase la alți scriitori.

 

Sf. Macarie a fost un ales tâlcuitor al Sfintei Scripturi și un bun cunoscător al sufletului omenesc. De aceea Omiliile lui se citesc și astăzi cu multă plăcere și cu deosebit folos duhovnicesc. El a mai fost și un iubitor și un mare om al tăcerii. Nu i se auzea glasul decât atunci când preamărea pe Dumnezeu, când predica adevărurile Evangheliei și când lăuda lucrarea mântuitoare a Sfintei Biserici.

 

Era un om aspru cu sine dar și cu alții, mai ales cu lacomii, cu nemilostivii și cu asupritorii. Viața lui de râvnă pentru credința creștină, de tăcere, de iubire și de înțelepciune, de curăție, și de sfințenie, este pilduitoare.

 

Sfaturi înțelepte

Spicuim aici câteva din învățăturile Sfântului Macarie cel Mare:

 

„Sufletul nu este nici din firea Dumnezeirii, nici din firea întunericului răutății, ci mai curând este o creatură înțeleaptă, frumoasă, mare, minunată, sau o frumoasă asemănare și chip al lui Dumnezeu…”.

 

„Făgăduințele creștinilor sunt mari și negrăite; atât de mari, încât toată strălucirea și frumusețea cerului și a pământului, restul podoabelor și varietatea lor bogată, strălucirea și decorul lucrurilor văzute, nu pot fi asemănate cu credința și bogăția unui singur suflet”. (căci în suflet se află toate vederile, cugetele, gândurile, amintirile, bucuriile, slava și nemurirea omului).

 

„Câte comori a strâns sufletul înlăuntrul său, atâtea vor fi descoperite și se vor arăta în afară de trup…”.

 

„Toată lupta omului se dă în minte… Tronul Dumnezeirii e mintea noastră și iarăși, tronul minții e Dumnezeirea și Duhul…”.

 

„Sufletele iubitoare de adevăr și de Dumnezeu, … zilnic (fac) un pas înainte, către Mirele lor duhovnicesc” (Dumnezeu)…

 

„În ce chip un om este legat de mâini și de picioare cu lanțuri și vine cineva care-i desface lanțurile și-l lasă liber, ca să poată merge slobod, tot așa desface și Domnul sufletul cel încătușat de legături în lanțurile morții… să poată umbla fără oboseală și liniștit în aerul divin…”.

 

„Dacă nu ești în stare să înțelegi gândurile sufletului tău, cum vei putea cerceta gândurile și cugetul lui Dumnezeu?”.

 

„Uite, cât de mari sunt cerul și pământul, soarele și luna. Și cu toate acestea Domnului i-a plăcut, să locuiască nu în ele, ci numai în om”.

 

„Patimile sunt munți greu de purtat…”.

 

„În ce chip o casă, ce are stăpân prezent în ea, este împodobită, plină de ordine și frumusețe, tot astfel și sufletul, ce are pe stăpânul său la sine și cu sine, este plin de toată frumusețea și podoaba, căci el are pe Domnul cu comorile sale duhovnicești, ca locuitor și conducător…”.

 

„Încrede-te în Dumnezeu, conducătorul tău, sufletul tău să stea în unire cu Dumnezeu, cum stă mireasa în unire cu mirele…”.

 

(Extras din Volumul I, Cuvântări la Viețile Sfinților, Pr. Ilarion V. Felea,

 

 

 

 

ADUNAREA CELOR ASEMENEA

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

           Asa cum în mari, în lacuri sau în râuri fiecare particula de apa se afla în combinatie cu alte particule si este înconjurata de acelea; asa cum în aer fiecare particula de aer este înconjurata de altele si se combina cu acelea, si noi, fiii pamântului, suntem înconjurati din toate partile de Dumnezeu, iar cei mai curati dintre noi, sau pe cale de a se curati, sunt în unire cu El, aflându-se pretutindeni în El. Noi toti, pamântenii, suntem întocmai ca apa, ca aerul, ca un arbore ramuros, alcatuind un întreg, uneori însa dezmembrat, din pricina invidiei diavolului, a egoismului, enervarii, dusmaniei, dihoniei, trufiei, ereziilor si dezbinarilor, pizmei, avaritiei, izolationismului, rautatii, vrajitoriei si atâtor altor patimi. Pe de alta parte, diavolul si îngerii lui stau toti laolalta, asemenea unei ape tulburi, statute, otravite, sau ca aerul încins, asfixiant, ucigator. Ei ne stau jur-împrejur, se caznesc sa ne patrunda în suflet, atunci când acesta nu-si poarta de grija si se lasa prada patimilor, ca sa-l întunece, sa-l tulbure, sa-l pârjoleasca, sa-l chinuie în tot chipul.

        Întocmai ca atunci când, iesind uneori la aer curat, placut mirositor, nimeriti dintr-o data lânga o groapa de gunoi sau de scârna, de unde exala cele mai neplacute miasme si va grabiti sa treceti cât mai repede de locul acela, ca sa respirati din nou aer într-un spatiu neviciat. Asa se întâmpla cu duhoarea diavoleasca. Însusi Domnul numeste vazduhul si apa întunecatelor ostiri diavolesti atunci când vorbeste despre asaltul stihiilor asupra sufletului omului: „A cazut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile si au batut în casa aceea, dar ea n-a cazut, fiindca era întemeiata pe stânca” (Matei 7, 25).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 84-85

 

 

 

 

LUMINA ZILEI

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

Vezi ca ziua toate se vad limpede si fiecare osebeste cele vatamatoare si cele de folos, prapastia de cale, albul de negru si un lucru de celalalt. Întelege dar ca asemenea si cel luminat de lumina harului lui Hristos, le vede limpede pe toate cu ochii cei sufletesti, osebeste binele de rau si virtutea de patima, vede paguba sufletului si se departeaza de ea, cunoaste lucrurile ce aduc vatamare sufleteasca si se abate de la ele, recunoaste întinaciunile sufletului si, cu ajutorul lui Dumnezeu, le curateste prin pocainta si prin lacrimi.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 65

 

CUM MI-A SCHIMBAT SF. ARSENIE VIAȚA

      

 

PELERINAJUL LA PRISLOP

 

Părintele Arsenie a făcut și cu mine păcătoasa, o minune. Am auzit de Părintele de la duhovnicul meu, părintele Dumitru Ioan, care făcea dese pelerinaje la Prislop, având mare evlavie la Părintele Arsenie (ca de altfel și acum). La îndemnul său, m-am dus și eu într-unul din pelerinaje.

Tot drumul de la Timișoara până la Prislop, îmi făceam fel de fel de gânduri: ce să vorbesc cu Părintele Arsenie, ce să cer, pentru că în acea perioadă mă aflam într-o situație disperată. În anii 2000-2001, eram un om mort între cei vii, departe de biserică și de bunul Dumnezeu, o creștină numai cu numele.

Ajunși la Prislop, ne-am așezat la rând pentru 2-3 ore. Când am ajuns la mormânt, în afară de un plâns de se scutura cămașa pe mine, atât am putut spune: ,,Părinte Arsenie, fă și cu mine o minune!”.

 

 

DORUL DE DUMNEZEU ÎN ITALIA

 

Eram conștientă după spovedania generală pe care o făcusem la duhovnic că toate greutățile sunt din cauza păcatelor făcute. La întoarcere, eram hotărâtă să îmi schimb total viața, făcând tot ce m-a învățat duhovnicul.

Dar ca să pot ieși și financiar din problemele pe care le aveam, a fost nevoie să lucrez în străinătate. Așadar, cu binecuvântarea duhovnicului, am plecat în Italia. Nu pot să spun în cuvinte ce început greu a fost, până în momentul în care la Verona am găsit o biserică ortodoxă, unde l-am întâlnit pe Părintele Codrea Gabriel de care nu m-am despărțit 17 ani. Țineam legătura cu duhovnicul, veneam acasă de câte ori puteam, alergând la el și bineînțeles, la Prislop.

La un drum făcut la Prislop, cu blagoslovenia maicii care supraveghea, am luat câteva pietricele de pe mormânt. M-am întors în Italia cu bucurie, pentru că viața mea se schimbase mult spre bine. Dar vrăjmașul nu doarme.

 

 

„HOTĂRÂTĂ SĂ ÎMI REFAC VIAȚA”

 

Cineva mi-a făcut cunoștință cu domnul R, care dorea să-și refacă viața în urma decesului soției. Situația lui foarte bună materială îmi dă posibilitatea să iau și băiatul cu mine (eu, fiind divorțată de patru ani). Încântată, l-am sunat pe duhovnic care, cu durere, m-a întrebat: ,,Ce nevoie ai de un catolic? Te-am trimis la muncă pentru a ieși din necazuri, nu să-ți pierzi sufletul! Să te întorci acasă!”.

Ușor de zis, greu de făcut! Eu, hotărâtă să îmi refac viața, am ascultat de lume, nu de duhovnic. Din nou, din rai am ajuns în iad. Din acel moment, viața mea s-a schimbat. Eram ca un om bolnav, o forță nu îmi dădea pace. Domnul R. mă întreba ce se întâmplă. ,,E ciudat! E cineva care nu mă lasă să mă apropii de tine lunea, miercurea, vinerea. De ce? Cine e?”. Plângeam mereu, zi și noapte. Eram ca un om bolnav, strâns în lanțuri din toate părțile. Nu mai aveam pace.

 

 

PIETRICELELE DE PE MORMÂNTUL PĂRINTELUI ARSENIE

 

Îmi amintesc de pietricelele de la mormântul Părintelui Arsenie, le duc în grădină și le ascund, dar nimic. Duminică, le iau la Verona la biserică ca să le dau doamnei Elena cu o viață duhovnicească înaltă. Le primește, dar în duminica următoare mi le aduce înapoi: ,,Nu le pot ține! Îmi pare rău!”.

Îmi vine un gând să le trimit acasă. Zis și făcut! Am vorbit cu fiul meu și l-am rugat ca într-un weekend să le ducă la Prislop. Dar când pietricele au ajuns acasă, am rugat o prietenă să îmi păstreze lucrurile până mă întorc de acasă.

După o săptămână am fost și eu acasă, împinsă de cineva. Cu ajutorul cuiva nevăzut, ieșisem din noroiul acelei vieți păcătoase și m-am hotărât să părăsesc Italia. Am revenit în țară. Primul drum l-am făcut la duhovnic. Când m-a văzut, mi-a zis: ,,De mine nu ai ascultat! Du-te la Prislop și îi mulțumește Părintelui Arsenie, căci de el ai fost ajutată!”.

Am ajuns la Prislop și am vorbit cu Părintele Ioan care slujea la mănăstire. ,,Ce fac cu pietricelele?”. ,,Le iei cu tine înapoi în Italia! Dar ține minte! Cât ai să faci ce este plăcut lui Dumnezeu, vei avea mereu ajutor de la Părintele Arsenie, altfel să te pregătești pentru alte surprize!”. M-am întors din nou în Italia alt om, hotărâtă să îmi schimb total, viața.

 

 

O FLOARE DE LA PRISLOP PENTRU SORA FLOAREA

(în prezent rasofora Arsenie)

 

Părintele Gabriel mi-a vorbit de un loc de muncă, la o familie soț și soție, singuri. El, bolnav de Parkinson, ea bolnavă de Alzheimer. Unica fiică era cu familia în Elveția. Speriată de o așa responsabilitate, după toate cele întâmplate, îl întreb pe părintele: ,,Dar credeți că eu voi face față?”. ,,Mergeți liniștită, va fi totul bine!”.

Când faci ascultare, ai mare ajutor. Am rămas cu bătrânii până la sfârșit, 12 ani, cei mai frumoși ani din viața mea: biserică, spovedanie deasă și împărtășanie, suferință, boală, durere, privegheri de noapte, răbdare, dar toate cu multă, multă dragoste.

M-am simțit de mare ajutor, iubită, apreciată și respectată de ambele familii și apropiată mult de bunul Dumnezeu și de Maica Domnului. Mulțumesc, Igino și Emilia pentru tot! Îmi amintesc mereu de voi.

În aceste zile în care am scris aceste rânduri, am primit o floare. De unde credeți? De la Prislop!

Sărut mâna, Părinte Arsenie! Vă mulțumesc mult pentru tot și vă rog să mă iertați!

 

Notă: La scurt timp după relatarea acestei mărturii, sora Floarea a îmbrăcat rasa monahală, cu numele de Arsenia, chiar în ziua prăznuirii Sf. Arsenie de la Prislop, 28 noiembrie 2024) 

(a consemnat rasofora Arsenia, mănăstirea Paltin; articol publicat în Revista Atitudini Nr. 88, un număr dedicat Sf. Arsenie Boca)

 

 

AFLAREA MOAȘTELOR SFÂNTULUI EFREM CEL NOU

       

În anul 1945, maica Macaria a mers la ruinele vechii Mănăstiri Buna Vestire, pe „Colina Neprihăniților”, la poalele nord – estice ale Muntelui Penteli. 

Dintr-un imbold dumnezeiesc, a amenajat o chilioară în acel loc și a început să curețe ruinele vechii biserici și să o reconstruiască. 

Acolo medita adesea la faptul că pe acele pământuri viețuiseră monahi de-a lungul veacurilor și se ruga să afle sau să i se descopere măcar vreunul dintre toți aceia.

 

 

Unde o îndemnase inima

 

Astfel, la 3 ianuarie 1950, maicii Macaria i s-a descoperit în chip minunat să sape într-un anumit loc din zonă. 

Maica a chemat un muncitor să sape în locul în care o îndemnase inima.

Deși iniţial muncitorul s-a împotrivit, după multe cereri și rugăminți, s-a înduplecat și a început să sape.

Locul avea o sobă pe jumătate dărâmată, un perete și alte lucruri care arătau că în acel loc, cândva, s-a aflat chilia unui monah.

Primul lucru pe care l-au găsit a fost un cap de om.

Și imediat s-a răspândit o mireasmă plăcută.

 

 

Pașii unui mucenic

  

Plecând muncitorul, maica a îngenuncheat şi a sărutat cu mare evlavie sfintele moaşte.

Săpând cu mâinile sale, ea a dat peste mânecile rasei sfântului, păstrată neputrezită, precum şi peste corpul întreg al unui sfânt mucenic.

Seara, pe când citea Vecernia, stareţa a auzit pași ce veneau dinspre mormânt, răsunând până în ușa bisericii.

Acolo l-a văzut pentru prima dată pe Sfântul Efrem.

Era înalt, cu ochi mici, rotunzi, cu barbă lungă, neagră, ce îi ajungea până la gât, îmbrăcat în veșminte călugărești.

Într-o mână ținea o flacără și cu cealaltă binecuvânta.

 

 

Cererea Sfântului

 

A cerut să fie luat din locul în care era așezat.

A doua zi de dimineaţă, maica Macaria a curățat moaștele și le-a depus într-o raclă în katholikonul Mănăstirii.

În aceeaşi noapte, Sfântul Efrem cel Nou i-a apărut maicii, în vis, spunându-i numele său, cât şi cele despre viaţa lui.

Astăzi, moaştele Sfântului Efrem cel Nou se află în katholikonul mănăstirii, răspândind bună mireasmă şi săvârşind nenumărate minuni.

Maica Macaria a trecut la Domnul în ziua de 23 aprilie 1999.

 

(sursă: https://doxologia.ro/cum-au-fost-descoperite-moastele-sfantului-efrem-cel-nou)

--

Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086

 

 

 

 

IMPREUNA-LUCRAREA

- Arhimandritul Ioannikios -

 

          Hai sa construim o fabrica de gânduri bune. Daca o fabrica produce gloante si o aprovizionam cu fier, va face gloante. Daca o fabrica face potire si o aprovizionam cu aur, va produce potire din aur. Daca o aprovizionam cu fier, va face potire din fier. Ce gânduri vom pune în minte, aceea vom obtine.

 

Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, traducere de Anca Dobrin si Maria Ciobanu, Ed. Bunavestire, Bacau, 2000, cap. XIX, p. 184

CUM A DOBÂNDIT RUGĂCIUNEA INIMII

SF. MAXIM KAVSOKALIVITUL

 

Aflați cum i s-a arătat Maica Domnului pe vârful Muntelui Athos unui sfânt mai atipic, Sf. Maxim athonitul, care își ardea colibele smerite în care trăia. Viața sa pustnicească și aprinsă de „nebunia” Iubirii Dumnezeiești, a uimit pe mulți Părinți îmbunătățiți ce nu ajunseseră la măsurile Sfântului Maxim.

 

 

CUM A DOBÂNDIT RUGĂCIUNEA INIMII

SF. MAXIM KAVSOKALIVITUL

 

Sf. Maxim Kavsokalivitul urcă pe vârful Athosului unde i se arată Maica Domnului

Acest sfânt, deci ascultând de acei sfinți părinți, a fost împiedicat de aceștia să ia calea pustiei, dar se sârguia întărit de imboldul lui Dumnezeu. De aceea Născătoarea de Dumnezeu cu Domnul în brațe i s-a arătat în somn și i-a zis: „Vino și urmează-mi, preacredinciosule Maxime, în urcușul acestui Athos ca să iei după dorința ta, tăblițele harului!ˮ.

Și pătimind a doua și a treia oară acest lucru – mai degrabă în vis, fiindcă tot timpul era fără somn – ce face? Lăsând marea și minunata Lavră, a căutat mai întâi cu alergări repezi urcușul Athosului, unde i se făgăduiseră de către Născătoarea de Dumnezeu tăblițele harului. Și era prima duminică de după Înălțare, numită Duminica Sfinților Părinți (de la Sinodul I Ecumenic).

Și ajungând în vârf, închinându-se și rugându-se lui Dumnezeu, a petrecut toată noaptea priveghind, cum îi era obiceiul, împreună cu câțiva monahi. Dar fiindcă în zori monahii au plecat cu toții și nu a mai rămas niciunul, el singur a stăruit acolo vreme de trei nopți pentru Dumnezeu, nemâncat și îmbrăcat cu o singură haină. Iar pe limbă, în minte și în inimă o avea neîncetat și în Duh pe Maica lui Dumnezeu.

 

Luptele cu diavolii

Dar cine va putea povesti mașinațiunile de acolo ale vrăjmașului? Căci acesta a făcut tunete și fulgere, a făcut să se cutremure marele munte al Athosului și a făcut să aibă loc în chip mincinos despicări de stânci și de culmi. Acestea le făcea noaptea, iar ziua făcea să apară în chip de nălucă în jurul lui glasuri sălbatice ale multor gloate în tumult și îi arăta pe mulți cu chip hidos de jur-împrejur vârful Athosului și năpustindu-se spre sfântul cu praștii, pari și lănci.

Căci nu suportau blestemații să vadă sălășluirea lui acolo. De aceea l-au atacat cu asemenea lupte, ca să îl dea jos repede din vârf. Acestea sunt vicleniile cu care blestemații demoni se ating de sfinți. Dar sfântul, ca unul care avea înlăuntru harul Sfântului Duh, nu se gândea la aceste jocuri care aveau loc în afară, ci prin rugăciune se alipea singur neîncetat de Dumnezeu și de Maica lui Dumnezeu, nașa și ocrotitoarea lui.

 

Doamna înconjurată de nobili tineri

Și într-adevăr Născătoarea de Dumnezeu i s-a arătat în vis sfântului ca o Doamnă înconjurată de mulți nobili tineri și purtând iarăși în mâini pe Fiul Său și Ziditorul a toată făptura. Și înțelegând din lumina dumnezeiască neascunsă și nespusă care era în Născătoarea de Dumnezeu și strălucea de jur-împrejurul marginilor aceleia că nu era o înșelăciune, ci o realitate, a cântat mai întâi cu veselie și cu nespusă bucurie Născătoarei de Dumnezeu. Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine (Luca 1, 28) și Cuvine-se cu adevărat.

Apoi, căzând la pământ, s-a închinat Domnului și totodată Maicii lui Dumnezeu, a primit binecuvântare de la Domnul și a auzit de la Stăpâna Doamnă acest cuvânt. „Primește harul împotriva demonilor, cinstite luptătorule, și locuiește la poalele vârfului Athosului. Fiindcă acesta este sfatul voii Fiului Meu, ca, așa cum spuneam, să alergi spre înălțimea virtuții pustiei și să te faci călăuză și învățător în pustie tuturor, călăuzind pe Israelul cel nou spre poruncile cucernice și dumnezeiești ale Fiului Meu... Ca să-i mântuiești cum au mântuit odinioară pe Israelul cel vechi și fugar, Moise și Ilieˮ.

 

Pâinea cerească și rugăciunea inimii

Și în acea clipă i s-a dat spre hrană și reînchegarea firii, o pâine cerească. Și îndată ce a luat pâinea și s-a pus pe drum, o lumină dumnezeiască l-a încercuit de sus și s-a făcut un imn îngeresc. Și așa Născătoarea de Dumnezeu a pierit din ochii sfântului plecând spre cele cerești, puterile netrupești însoțind cu imnul lor acel urcuș minunat al Stăpânei Doamne.

Și sfântul spunea că după acest urcuș slăvit și strălucit pe Vârful Athosului a fost atunci o strălucire și o bună mireasmă atât de mare, încât sfântul a rămas uimit de aceasta și voia mai degrabă să locuiască în acesta decât să coboare și să fie lipsit de acea bună-mireasmă și strălucire.

 

(Extras din „Sfântul Maxim Arzătorul de colibe isihast şi văzător cu Duhul din Sfântul Munte”, Editura Deisis)

 

 

 

Dialog despre Rugăciunea inimii.

Sf. Grigorie Sinaitul și Sf. Maxim

 

Cuviosul Grigorie Sinaitul, care se afla într-o vizită la Athos, auzind despre Maxim, și-a dorit să-l cunoască. Iar după ce l-a întâlnit, i-a zis: „Spune pentru Dumnezeu virtutea ta, ca să ne luminezi, ca să ne zidim unii pe alții spre virtute prin harul lui Hristos. Căci nu suntem ca unii care vor să-l prindă în cursă, prin cuvânt, pe aproapele (cf. Mt 22, 15), ci îl iubim ca pe noi înșine (Mt 22, 39)... Spune-mi, rogu-te, ții rugăciunea minții?”.

Răspunsul Cuviosului Maxim a fost următorul: „Având-o din tinerețe, nu voi ascunde minunea. Eu, cinstite părinte, având credință și iubire multă în preacurata Doamnă de Dumnezeu Născătoarea, am cerut cu lacrimi harul rugăciunii.”

În cadrul aceluiași dialog duhovnicesc, Sfântul Maxim și-a motivat și alegerea de a viețui în pustie, zicând: „Am alergat în pustie și am dorit mereu isihia, pentru ca să am cu bogăţie rodul rugăciunii, care este o dragoste dumnezeiască și o răpire a minţii la Domnul.”

 

Venirea Harului

Apoi Cuviosul Maxim i-a explicat Sfântului Grigorie și ceea ce se întâmplă atunci când Duhul Sfânt se sălășluiește în cel ce găsește odihnă în lucrarea neîncetată a rugăciunii, spunându-i: „Când vine Duhul Sfânt în omul rugăciunii, atunci rugăciunea se oprește fiindcă mintea e înghiţită/absorbită de venirea/prezenţa Duhului Sfânt și nu-și mai poate desfășura puterile ei, ci se supune întru totul oriunde ar voi să o ia Duhul.

Primește-mi acest gând: așa cum fără foc ceara e numai ceară, dar dacă intră în legătură cu focul se topește și se descompune și arde împreună cu focul și nu se mai poate ţine, ci se aprinde împreună cu focul și devine în întregime lumină, până ce nu mai există prin natura ei și devine în întregime lumină, chiar dacă e ceară, tot așa și puterea minţii înţelege-o că este ca o ceară.

Până ce stă în natura ei înţelege numai cele potrivite cu natura și puterea ei. Dar când se va apropia de ea focul Dumnezeirii, Duhul Sfânt Însuși, atunci e topită de puterea Duhului, arde împreună cu focul Dumnezeirii și se descompune în înţelesurile ei. E înghiţită de lumina dumnezeiască și devine în întregime lumină dumnezeiască suprastrălucitoare.”

 

Sfatul Sf. Grigorie Sinaitul

În felul acesta, cu smerită cugetare, și-a făcut dumnezeiescul Maxim descoperită întreaga lucrare duhovnicească înaintea lui Grigorie Sinaitul, care, uimit de aceste cuvinte ale cuviosului părinte, l-a îndemnat spunându-i. „Încetează de acum, rogu-te, să-ți mai arzi chilia... Ci adună-te pe tine însuți într-un loc și șezi în el ca să aduci rod mai mult și să-i folosești pe mulți ca unul foarte iscusit.

 

(Selecție dintr-un studiu realizat de Drd. Sorin-Gabriel Pomană, Sfântul Maxim Kavsokalivitul – doritorul de isihie din veacul al XIV-lea

 

 

 

 

SFATURI PLINE DE ÎNȚELEPCIUNE

SF. ANTONIE CEL MARE

 

 

 

Oameni și animale

 

Oamenii se socotesc raționali, însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cuvintele și cărțile vechilor înțelepți. Dar raţionali sunt numai aceia, cari au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului. Iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.

 

E nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, cari ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele şi să nu cunoaştem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului.

 

Omul după partea raţională e în legătură cu puterea aceea negrăită şi dumnezeiască; iar după trup se înrudeşte cu dobitoacele.

 

 

Înțelepciunea de a accepta cele rele

 

Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari: înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea şi cele asemenea, cari ne ajută să ne împotrivim şi să luptăm împotriva celor rele. Având la îndemână puterile acestea şi punându-le la lucru, socotim că nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros sau nesuferit. Credem atunci că toate-s omeneşti şi se biruiesc de virtuţile noastre. Nu se gândesc la aceasta însă cei neînţelegători. De aceea ei nici nu pricep că toate ni se fac spre bine şi precum se cuvine pentru folosul nostru, ca să strălucească virtuţile noastre şi să ne încununăm de la Dumnezeu.

 

Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpăneşte cele ce i se cuvin şi-i sunt spre folos. Acela cugetă cari lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său şi cari nu. Aşa se fereşte el de cele nepotrivite, cari i-ar vătăma sufletul şi l-ar despărţi de nemurire.

 

 

Bogatul și săracul

 

Cel bogat şi de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească şi fără curăţia vieţii, nefericit este în ochii cari cugetă drept. Precum fericit este săracul sau robul — după soartă — dar împodobit cu învăţătură şi cu virtute. Căci după cum străinii rătăcesc drumurile, aşa şi cei ce nu grijesc de viața cea virtuoasă, se rătăcesc şi se pierd, amăgindu-se de poftă.

 

Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află numai la neoameni.

 

Raţiunea ne face vrednici să ne numim oameni. Iar de nu o avem pe aceasta, numai cu glasul şi cu forma mădularelor ne deosebim de dobitoace.

 

Mâncarea scumpă hrăneşte numai trupul; cunoştinţa de Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea îndumnezeiesc sufletul.

 

 

Ce este libertatea?

 

Să socoteşti liberi, nu pe cei ce din întâmplare sunt liberi, ci pe cei liberi după viață şi după deprinderi. Nu se cade să numeşti liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii cari sunt răi şi desfrânaţi, căci aceştia sunt robi patimilor trupeşti. Liber şi fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit de cele vremelnice.

 

Bun lucru este să nu-şi vândă omul voia lui cea liberă, gândindu-se la câştigul de bani, chiar de i s-ar da foarte mulţi. Căci ca visul sunt cele lumeşti. Iar nălucirile bogăţiei sunt neînsemnate şi de scurtă vreme.

 

 

Cum să ne supunem stăpânirilor?

 

Cercetează şi probează cele ale tale, deoarece căpeteniile şi stăpânitorii numai peste trup au stăpânire, nu şi peste suflet. Acest lucru să-ţi fie totdeauna în grijă. Deci dacă poruncesc ucideri, sau fărădelegi, sau nedreptăţi vătămătoare de suflet, nu trebuie să li te supui, chiar de ţi-ar chinui trupul. Căci Dumnezeu a creat sufletul liber şi de sine stăpânitor în cele ce le face, bine sau rău.

 

Celui ce nu ştie să deosebească binele de rău, nu-i este îngăduit de-a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu. Dar el nu este bun, nu ştie nimic şi nici nu va şti vreodată. Căci calea cunoștinței lui Dumnezeu este bunătatea.

 

Acei stăpânitori cari silesc oamenii la fapte ce nu sunt la locul lor şi vatămă sufletul, nu au stăpânire şi peste suflet, care este zidit cu voie liberă. Ei pot lega trupul, dar nu voia slobodă. Peste aceasta omul raţional este stăpân, cu voia lui Dumnezeu Cel ce l-a zidit, care este mai tare decât toată stăpânirea, sila şi puterea.

 

 

Cuvânt pentru adevărații lideri

 

Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie.

 

În cuvântări orice asprime să lipsească. Pentru că sfiala şi neprihănirea ştiu să înfrumuseţeze pe oamenii cu judecată mai mult ca pe fecioare. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumină, care învăluie sufletul, cum învăluie soarele trupul.

 

Cei ce pricep cu anevoie cele de folos, oricât de limpede ar fi spuse, sunt socotiţi bolnavi. Iar cei ce înţeleg adevărul, dar îi stau împotrivă fără ruşine, şi-au omorât raţiunea şi şi-au sălbăticit purtările. Unii ca aceştia nu cunosc pe Dumnezeu şi nu li s'a luminat sufletul.

 

 

Cine este înțeleptul?

 

Iar înţelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeşte puţine şi pe cele de trebuinţă şi plăcute lui Dumnezeu.

 

Oamenii cuminţi trebuie să-şi cerceteze puterea lor şi măsura la care a ajuns virtutea sufletului lor, fiindcă trebuie să se pregătească să dea războiu cu patimile ce le dau năvală, potrivit cu puterea din ei, dăruită lor după fire de Dumnezeu. Împotriva ispitirii de frumuseţe străină şi a oricărei pofte stricătoare de suflet ne ajută înfrânarea; împotriva durerilor şi a lipsurilor, tăria; iar împotriva ocărilor şi a mâniei, răbdarea; şi aşa pentru toate.

 

Este cu neputinţă să se facă cineva dintr-odată bărbat bun şi înţelept. Trebuie gând stăruitor, vieţuire, încercare, vreme, nevoinţă şi dor după lucru bun.

 

 

Despre deznădejde

 

Nu se cuvine ca cei mai slăbuţi cu firea să deznădăjduiască şi să părăsească vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu şi să o dispreţuiască ca una ce nu ar putea fi ajunsă nici înţeleasă de ei. Căci chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtuţii şi mântuirii, prin sârguinţă şi dorinţă, totuşi se fac mai buni sau în nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic.

 

 

Despre certuri

 

Când afli pe vreunul gâlcevindu-se şi luptându-se împotriva adevărului şi a lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă şi-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul cel bun, aşa şi vorbirea cu vrajbă strică pe cei virtuoşi cu viaţa şi cu socotinţa.

 

 

Ce este păcatul?

 

Păcatul este o patimă a materiei. De aceea e cu neputinţă să se nască trup fără păcat. Dar sufletul raţional ştiind aceasta, se scutură de greutatea materiei, în care zace păcatul. Uşurându-se de o astfel de greutate cunoaşte pe Dumnezeul tuturor, iar la trup priveşte atent ca la un vrăjmaş şi nu mai crede ale lui. Aşa se încununează sufletul dela Dumnezeu, ca unul ce a biruit patimile păcatului şi ale materiei.

 

Sufletul care cunoaşte păcatul îl urăşte ca pe o fiară atotputuroasă. Dar dacă nu-l cunoaşte, il iubeşte. Acesta duce apoi în robie pe îndrăgitorul lui, iar nefericitul acela nu-şi vede interesul său şi nu-l înţelege, ci socoate că se împodobeşte cu păcatul şi se bucură.

 

(Citate extrase din Filocalia I)

 

  

BUSOLA

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

         Avem un barometru care nu greseste si care arata cum urca si coboara nivelul vietii noastre duhovnicesti. Acesta e inima. Am putea-o numi si busola, dupa care ne calauzim când navigam pe marea vietii. Ea ne arata încotro mergem: spre Rasaritul cel duhovnicesc, Care este Hristos, sau spre apus, adica spre întunecata împaratie a mortii, cea a diavolului. Cauta cu luare-aminte la aceasta busola, sa nu te însele; sa-ti arate calea cea dreapta. „Daca inima noastra nu ne osândeste, avem îndraznire catre Dumnezeu” (1 Ioan 3, 21), adica ne îndreptam spre Rasarit.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 64