stigmatele
divine
elisabetei
~*~
începuse
să-mi fie teamă
zilele
se fărâmau și trăiam cu spaima
de
a nu te găsi în iarna atomică
judecând
după
crimele împotriva umanității
niciodată
judecate
mediocritatea
bântuia lumea și avicenna
traversa
solitar deșertul dintre om și om
ave
victorie
a deșertului
primăvara
arabă se întoarcea în cuneiforme
și
nici eu
nu
mai credeam că voi ajunge la tine
în
acea zi trump depunea jurământul
lincoln
2.0
printre
înjurături și lucruri obscene
nimeni
nu mai credea în nimic
voiai
să vii să nu mai pleci
acesta
e
ultimul
testament politic rostit pe picioroange
îți
făgăduiesc
așa
va fi
cât
ai fi vrut să fie așa
cât
aș fi vrut să fie așa
știind
că daimonul din republica
e
cel care-mi fragmentează zilele
și
ți le presară pe chip
ca
pe semne din purgatoriu
care
nu există
cum
să existe însemnele divine
altfel
decât să mă zgârii pe față
sau
să mă muști astfel încât nimeni
să
nu se poată apropia de mine
din
delimitarea acelui teritoriu incandescent
căruia
i s-a spus iubire
a
ta pentru mine
a
mea pentru tine
eram
plini de semne
știind
că niciun sistem lingvistic
care
să fie numai al meu și al tău
nu
ne poate încape
și
care să mențină starea de echilibru a lumii
până-n
zorii dimineții daimonice
după
ultimul cântat al cocoșului
auzit
de socrate în phaidon
noi
fiind de față în limba greacă
tu
închiseseși
ultima pagină din tocqueville
după
noi după trump
statuia
libertății începuse să alerge pe străzi
via
auschwitz
~*~
cătălin
afrăsinei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu