Mircea Dorin Istrate - Tainele universului

 

Mircea Dorin Istrate

 

Poezii pentru sâmbăta seara

Tainele universului

 

 

 

~*~

 

Gândiți numai de am dreptate

 

Ce e mai iute-n astă lume, decât a gândului aripă,

Cu el zburăm prin universuri, postăți de ceruri într-o clipă,

Putem a trece-un roi de stele, ori văi ce izvorăsc Genuni,

Câmpii de stele lucitoare, grădini cu aștrii, ce-s minuni.

 

Noi credem gândul că străbate, de jur-prejur tot universul,

Că-n fulgerarea lui de-o clipă, e-n depărtări de ne-nțelesuri,

Dar nu uitați, că toate astea-s închise în a noastră MINTE,

Și-acolo-s cele universuri, în gândul cela ce ne minte.

 

Acolo-i dară Necuprinsul, ca și nimicul cela care

Suntem noi înșine pornitul pe nesfârșita cea cărare,

Acolo-i Visul și Speranță, Măritul, Frică cea Iertare,

Iubirea, Ura, Deznădejdea, Urâtul și Frumosul care,

Înviorează cea ființă și mi-o ridică în avânt,

Ori mi-o îngroapă în Durerea, care ne duce în mormânt.

 

O mână, un picior, ori ochiul, urechea cea cu care-aude

Sunt ale sale ajutoare cu ce putem fi oriunde,

Iar corpul cu a sale toate, de MINTE ascultă zi și noapte,

Ea e REGINĂ-ntr-un imperiu, ce nici gândiți ce multe poate.

*

Vă țineți MINTEA sănătoasă, n-o-mpovărați cu negre gânduri,

Că de acolo vine boala și-apoi nevoi tot rânduri, rânduri,

Visați frumos și cu plăcere, iubiți-mi totul prin iertat

Și-atunci veți fi lângă REGINĂ, cât veți trăi, un ÎMPĂRAT.

 

***

 

 

 

Nașterea lumilor

Când din adormit repaos, mut ca borta de mormânt,

Despicatu-s-a nimicul, într-o lungă fulgerare,

O lumină orbitoare şi-a luat atunci avânt

Cuprinzând tot necuprinsul, în rotundul dumisale.

 

A venit apoi în urmă-i muget lung, fără oprire,

Izvorât din grea genune, răscolind nemărginitul

Şi-n secunda următoare s-a născut în zvârcolire

Timpul, spaţiul şi atomul, veşnicia, infinitul.

 

Din lumină cea fierbinte, adunând de-acum trecut,

Nori de praf îmi umplu golul răsucindu-se în valuri,

Iadul este peste toate, făcând lumii început,

Şi-mpingând nemărginirea, spre vremelnicele-i maluri.

 

Din vârtejuri nesfârşite universuri se încheagă,

Se ciocnesc, se strâng de-olaltă, se despart şi se aşează,

Se frământă pentr-o vreme, se unesc, mi se dezleagă,

Plămâdinduse-n mişcare, mor în chinuri, se crează.

 

Apoi noaptea mi se lasă peste tot şi peste toate

Şi o linişte de moarte peste ceruri mi se-ntinde,

Viaţa-şi toarce începuturi prin cotloane, unde poate,

Şi pe unde la răspântii, câte-un soare se aprinde.

*

Noi, abia acum la urmă, în clipita din-nainte

Ochi făcut-am pe-astă humă, ce ni-i casă de pripas,

Suntem încă în pruncie şi visăm frumos, cuminte,

La ce-o fi cândva, odată, când vom face primul pas,

 

Trecând hăul către lumea ce de ceilalţi ne separă,

Ce îşi au cuibar în stele, colo-n lumile de sus,

Ca Icari suntem acuma, având aripe de ceară,

Dar visăm la vremea-n care, vom avea ceva de spus.

*

E o seară înstelată, cu luceferi mii în noapte,

Ce lucesc în scânteiere cufundândumă-n  visare,

Jur-prejuru-mi licuricii, pâlpâind îmi cheamă-n şoapte

De pe boltă cei luceferi, să le de-a, o sărutare.

**

Licurici în cer şi-n iarbă, eu la mijloc, gânditorul,

Descâlcesc în a mea minte, mersul lumilor pe sus,

Poate ştiu de-acum trecutul, dar cum fi-va viitorul

N-am habar, că încă nimeni, taina asta, nu ne-a spus.

 

  ***

 

 

 

La gheizerul lumii

 

Lumina țâșnește din GHEIZERU LUMII

Și-ntâia secundă se pune-n mișcare,

SĂMÂNȚA VIEȚII E-N PULBEREA HUMII

Dormindu-și trezirea în lung-așteptare.

 

Pornită-i LUMINA din ARCUL GENUNII

Să spargă în țăndări orbescu-ntuneric,

Să fulgere-n goană spre marginea lumii

Prin spațiu pustiu și eteric.

 

Din prima clipită, născutu-sa TIMPUL,

Din prima zvâgnire cel SPAȚIU-nfinit,

Dintâiul ATOM născutu-sa stupul

De ASTRE și STELE, plecate-n roit.

 

Apoi, într-o vreme, nicicând presimțită,

Nici nu știm pe unde, ivittu-sa VIAȚĂ,

Mereu înnădită, mereu renoită,

Subțire și scurtă, ca firul de ață.

*

Se scurs-au milenii ca bobi de nisipuri

Pe-aici, prin al nostru ungher tăinuit,

Și-n huma aceasta c-o mie de chipuri,

Cel sâmbur de viață și-aici a-nflorit.

 

Trecuți prin milemii, urmași de jivină,

Adamul și-o Evă culcuș și-au găsit,

Aicea pe bobul acesta de tină,

Și-aicea de-atuncea își fac împlinit.

 

Eu încă la dânși-s urmaș de urmaș,

Ce-n treceri de timpuri, cu-n pic de noroc,

Am prins rădăcină aicea și-mi las

O urmă adâncă-n sfințitul meu loc.

**

Adesea în noapte, privesc în tăcere

Câmpia de stele lucind la zenit,

Și gândul mă poartă ‘napoi printre ele,

Să-ncerce să afle, DE UNNDE-AM VENIT.

*

Cândva, mai pe urmă, eu însumi m-oi duce

Prin roiuri de stele spre-al meu ÎNCEPUT

La gheizerul lumii, izvor de răscruce,

Să-mi căt începutul, în cela TRECUT.

 

 

***

 

 

 

Născutu-s-a o nouă stea

 

Aseară, într-o scânteiere, pe bolta cea de necuprins,

O stea din larga depărtare, într-o clipită s-a aprins,

Venit-a din adâncul lumii a ei lucire de lumină,

Ne spună că de-acum încolo, un timp cu noi va fi vecină.

 

Ea a mijit pe cerul lumii, de mii de ani, sau mai de mult,

Sau poate-acolo-i pironită din vremi bătrâne, di-nceput,

Ori poate chiar și-a stins sclipirea în locul ei din infinit,

Dar raza ei abia acuma, noi am văzut-o-n licărit.

 

Va strălucii în nopți cu lună, fărâme lungi de veșnicii

Pe mincinoasa noastră boltă, unde atâtea mii și mii

De alte astre tot pierit-au, sau de abia mi s-au născut,

Dar raza lor pe bolta noastră, străluce încă mai de mult.

 

Tot ce vedem în adâncimea nemărginitului străfund,

A viețuit cu mult în urmă, în vremi de-acuma ce-au trecut,

Poate-i un hău în locul cela, sau a puit un roi de astre,

Ce peste alte mii de veacuri luci-va iar vederii noastre.

*

Cerescul nopților cu lună, mereu ne-ndeamnă la visare,

Ademenindu-ne cu taine și cu himere-nșelătoare,

Deși noi știm că hăul lumii, acum cu gândul l-om străbate

Și-abia apoi cărări prin dânsul, ne-om face-ncet, tot mai departe.

**

Priviți-mi dară steau care, abia a răsărit de-acum,

Va sta pe cerul nopții noastre lucind cărarea ei de drum,

Deși în locu-i de născare, poate-i un gol acum lărgit,

Că ea făcutu-s-a lumină, călătorind prin infinit.

 

***

 

 

 

Între două veșnicii

 

Întrebatu-v-ați vreodată

Ce e VIAȚA ce ni-i dată?

CLIPĂ-i de nevolnicii

Între două veșnicii.

Una-i, cea de ÎNCEPUTURI,

Cu GENUNI ce zac în luturi,

Frământată, răscolită,

Când fierbinte, când răcită,

Când cu viață, când cu moarte

Cu nimicuri, cu de toate

Și-alta-i, de la noi ’nainte

Nesfârșite vieți, ce-n minte

Nici n-au loc la numărare

Pe a timpului cărare.

 

Noi, la mijloc, între ele,

VIEȚI DIN PULBERE DE STELE

Mici nimicuri, GÂNDITOARE

Clipe scurte, trecătoare,

Ce de-abia dacă-nțelegem

Ce din lume să alegem,

Ce e dincolo de stele,

Și-n întinsul dintre ele,

Cât mai e până departe,

De ce vremi avea-vom parte,

Până unde vom ajunge,

Viața asta, când se FRÂNGE

*

Deci, vedeți, că-n BOB DE MINTE

Visător, curat, cuminte,

Mi se leagă și dezleagă

Taina lumilor întreagă,

Are noimă, are sens,

Are-n dânsa înțeles?.

 

Și-ntr-o țandără de GÂND

Îmi cuprinde, rând pe rând,

Tina noastră și cerescul,

Taina vieții, omenescul,

Timpul, spațiul, universul,

TOTUL LUMII, ÎNȚELESUL

 

***

 

 

 

Nesfârșitul timp

Toți ne spun că TIMPUL trece,

Eu vă spun, că nicidecum,

Îmbătați cu apă rece

Nu vedem acuma cum

Timpul STĂ, ca noi  să TRECEM,

De la naștere la moarte,

Toți PRIN EL, să ne petrecem

Viața clipei, ce s-o poarte

Împlacabil, spre sfârșit.

 

De te uiți la o pendulă

Minutarul îți arată

Timpul TĂU, cu-a ta măsură,

Dar VECIA, niciodată,

Fiindcă ea cu-a ta clipită

Incontinuu se ADAPĂ,

Și, așa tu-i dai VALOARE

Prin clipta care-ți moare,

Înșirată ca pe ață

Tu din tine, îi DAȚI viață.

 

De când ești pe astă lume,

Trecătoarele-ți CLIPITE,

De sunt rele, de sunt bune

Mergătoare-s înainte,

Îți sunt PAȘII tăi spre MOARTE,

Iar când lași acestă lume

Din nimic, te faci VECIE.

Nu degeaba ni se spune

Că lăsăm cea lume vie

Prefăcândune-n LUMINĂ,

                                             Până lumea o să țină.

 

Timpul dară se HRĂNEȘTE

Cu CLIPITA ce ne-a dat,

Doar așa el îmi SPOREȘTE

Și se face împărat,

Peste tot și peste toate

Ce-s în largul infinit,

Tu, acuma îmi socoate,

Că deși îmi ești nimic,

Tu, ești viața LUI întreagă

Ce o dai, ca el să fie

Cel STĂPÂN, pe lumea largă

Iar tu ești, a lui sclavie.

 

***

 

 

 

Dați-mi un punct de sprijun

 

Ce e un PUNCT, gânditu-v-ați vreodată?

În el, NIMICUL, câtă e PUTERE?

De-l pui după o frază, ea se gată

Și după ea, o alta îmi va cere.

 

De mi-l DESPICI pe rând în BUCĂȚELE

Îmi vezi că parcă NU mi se mai gată,

Atâtea-ncăp în el, cât CER cu stele

Tot ÎNDESÂND bucată cu bucată.

 

Un punc de prijin dați-mi și pe dată

Vă MIȘC tot universul în rotire,

Dar nu-l găsiți, v-asigur, niciodată,

Că de-l găsiți ar fi NENOROCIRE.

 

De-aceea-n universuri nesfârșite

Nimic și nimeni n-ar putea vre-odată

Să schimbe SOARTA lumii veșnicite,

Ce de Cerescul Domn, a fost ea DATĂ.

 

Un punct e un nimic, fără VALOARE,

Dar din nimic NĂSCUTU-sa cea lume,

Și tot un punct s-o face când ea-mi MOARE,

Mereu să-NVIE, ceea ce APUNE

 

***

 

 

 

Într-o țandără de gând

 

De scădeți din timpul lumii, timpul nostru omenesc

Nici se vede cât pierdut-a veșnicia pentru voi,

O clipită-i numai  drumul petrecut în cel  lumesc

De când fost-am mugur vieții, pân’ ajunsu-s-a el, la noi.

 

Rând la rând, trecuții lumii, descifrat-au taina vieții

Ca să-și facă cea trăire mai ușoară uneori,

Luminatu-ne-au  cărarea bunii noștri, înțelepții,

Ce citit-au cartea vieții rând  la rând, de mii de ori.

 

Pus-au toți în cea grămadă boaba lor de-nțelepciune

Pic cu pic să facă multul ca să iasă la lumină,

Dar pe lângă bunul vieții, fost-a multă spurcăciune

Ce adusu-ne-a necazuri, din a noastră numai vină.

*

Astăzi multe înțeles-am, multe încă-s tăinuite,

Dar de-acuma gândul nostru îmi  pricepe care-i mersul,

SOL TRIMITE MINTEA, VISUL, meargă dânsul înainte

Să străbată-n lung și-n latul, hăuri largi, cât universul.

 

Nici pricepeți cum de-o vreme, nesfârșitu-n gând l-aduce

Și în capul nost’ străbatem căi lactee, galaxii,

Ochii minții, vrerea noastră, căi lumină poa’ s-apuce

Jur-prejur în adâncimea nesfârșitei veșnicii.

 

Știm de-acum, că bobul minții poa’ să vadă câte-s toate

De aici până departe către cela nesfârșit?

Îndrăzniți dară cu visul și sub stele, într-o noapte

Afundați-vă cu gândul, înspre-un colț, de infinit.

 

Fi-veți numai într-o clipită grădinar pe-un strat de stele,

Ori stăpân de-mpărăție peste-o margine de cer,

Vă luați, că nu se gată, cât doriți din toate cele

Că e totul fără plată, nu se gată și nu pier.

*

Ceia aștri pâlpâit-au până-n margine de zare,

I-au privit Adamii noștri, i-or privi și cei nepoți,

Sunt acolo, fără număr pe a timpului cărare,

Dar încap îm mintea noastră, câți pe lume fi-vor toți.

 

Lumi încep și lumi se gată nesfârșite vremi la rând

Și-n lungimi nemăsurate se lățesc în univers,

Eu, nimicul, le pot pune într-o țandără de gând

Și cu-n picur de șimțire, în lungimea unui vers.

 

***

 

~*~

 

Mircea Dorin Istrate