CUMINȚENIA PĂMÂNTULUI STRĂMOȘESC
(partea I-a)
„Fiecare lăcaș
dumnezeiesc are ascunși
în
pământul geto-dacic unii sfinți.”
(Părintele IOANICHIE BĂLAN)
” VATRA a fost pentru dacoromâni locul unde arde
focul nestins al
amintirilor, locul unde se coace pâinea
și se încheie
socotelile zilelor ca să se tocmească
planurile
viitoare, locul unde jarul luminează și încălzește CASA,
locul unde se spun
poveștile și se-nfiripă DOINELE și BALADELE,
locul sfânt unde
se adună duhurile STRĂBUNILOR
să stea de povață
cu strănepoții.” (Dumitru Almaș)
După ce Bunul Dumnezeu – Părintele tuturor celor
create a făcut lumea cu Cosmosul ei, cu Familia Omului–rege și Femeia
zămislitoare de prunci, într-o clipă de meditație a hărăzit ca fiecare seminție
să aibe VATRA sa, a cărei configurație să fie specifică caracterului acelei
seminții–AUTOHTONIA,în care se întrepătrund comuniunea cu Dumnezeu, cu Moșii și
Strămoșii, armonia cu natura, cu Cosmosul, identitate de limbă, de cultură, de
religie și de neam.
Expresia, des folosită, precum că ” NOI GETO-DACII SUNTEM AICI DE LA ÎNCEPUTUL
LUMII!” este confirmată de Certificatul de naștere al cercetărilor arheologice mai
noi și recente care atestă viețuirea umană cu peste 2 milioane de ani î. Hr. în sacrul areal din Valea lui
Grăunceanu din județul Vâlcea, la care se adaugă cele din apropierea acestei
zone: La Pietriș, Valea Roșcăi, Dealul Mijlociu sau Fântâna lui Mitilan, fiind
tot mai des reluate tezele propuse de Constantin S. Nicolăescu-Plopșor, unul
dintre pionerii arheologiei din țara noastră, care argumenta că pe teritoriul
României a existat o prezența umană veche de peste două milioane de ani.
În acest sens a mărturisit și scriitorul și
omul politic francez Auguste de Gerando, căsătorit cu contesa Emma Teleki,
stabilit pentru o vreme la Păulești-Satu Mare în lucrarea sa La Transylvanie et ses habitants –
Transilvania și locuitorii săi, precum că: „VALAHII sînt în Transilvania cei mai vechi locuitori ai pământului.”
„Autohtonia
e una din forțele cari, de-a lungul istoriei, i-a ținut pe români; celelalte fiind:
religia, ideea de neam și credința în dreptatea metafizică a lumii. Mai mult
decât toate popoarele DACOROMÂNIEI au avut intuiția autohtoniei. Până și
regimul juridic al proprietății, în trecutul principatelor române, arată grija
sacră pe care o aveau strămoșii noștri de a păstra acest substrat al sufletului
și sănătății lor, care e pământul, și care trebuia ferit de înstrăinări.”
(Vasile Băncilă, Opere, vol. X, Ed.
Istros – Brăila, 2015, p. 225)
Așa cum creștinul ortodox valah prin Taina
Sfântului Botez primește energia necreată a Duhului Sfânt în inimă, făcându-se
trup cu pruncul, la fel locuitorii Vetrei străbune din Zorii stăpânirii Gliei
lor fac trup cu pământul lor, astfel că țărâna sacră le-a devenit alt cer al
sinelui.
„VATRA
a fost pentru dacoromâni locul unde arde focul nestins al amintirilor, locul
unde se coace pâinea și se încheie socotelile zilelor ca să se tocmească
planurile viitoare, locul unde jarul luminează și încălzește CASA, locul unde
se spun poveștile și se-nfiripă DOINELE și BALADELE, locul sfânt unde se adună
duhurile STRĂBUNILOR să stea de povață cu strănepoții.” (Dumitru Almaș, Popasuri la vetrele istoriei românești,
Ed. Didactică și Pedagogică, București – 1981)
Prin structura țăranului dacoromân s-a
păstrat încă vie mentalitatea familiei patriarhale, astfel că SATUL cu
veșmântul miracolului, cu unitatea legăturii prin sânge și prin înrudire devine
o CETATE de spirit, neizolându-se de cosmos. Așezarea geografică s-a
circumscris unui SPAȚIU sacru, rezultând cosmicismul nostru prin națiunea
armonioasă, mistică, geometrică peste care s-a așezat în chip congenital
creștinismul hristic prelungind orizontul cosmic în transcendent.
Pământul și Cerul au cântat GLIA străbună
pritocind făptuirile poporului credincios și dârz care, de milenii a muncit, a
trudit, a creat și s-a înfrățit și cu cel de jos și cu cel de sus, ocrotindu-le
și apărându-le prin focul vetrei calde, sacre și primitoare, bogate și
frumoase.
Unitatea geto-daco-română e, în foarte mare
parte, un DAR al pământului nostru, un mare Dar al transhumanței, unde s-au
viforât Doinele, au înflorit Legendele, s-a încununat Martiriul!
Nemuritorul Voievod liric Mihail Eminescu
și-a iubit cu înflăcărare Patria și poporul, cântându-le cu geniu și patimă,
slavă și suferință, doinire și glorie ca-n vremurile de auroră legendare.
„Viață
în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc./ Vis de vitejie,
fală și mândrie,/ Dulce Românie, asta ți-o doresc!”
Varietatea și complexitatea reliefului regal al DACIEI
fiind unic în lume: țărm de mare, lunci, șes, deal, munte, podiș, a înrâurit și
locuitorii ei care au împrumutat din însușirile frățești ale pământului
carpato-danubiano-pontic.
Această VATRĂ strămoșească și-a alcătuit
personalitatea din îmbinarea formelor de relief ca niște elemente componente
ale unui ORGANISM viu, formând o UNITATE perfectă, întreținând permanent o
UNITATE etnică, o UNITATE organică, o FIINȚĂ cu poporul,o identitate între om
și pământ, istorie și geografie, artă și cultură, biserică și spiritualitate, continuitate
și dăinuire.
Totodată VATRA străbună cu pământul ei milenar
pelasgo-geto-dacic binecuvântat de PĂRINTELE ceresc – Atotcreatorul Cosmosului,
în perioada matriarhatului, a marilor profeți și sibyle, a „Belanginelor”, a demnității CAVALERULUI
Trac, a monoteismului zamolxian
precreștin s-a încununat de salba ilustrelor Cetăți-Dave, precum: ACIDAVA,
ADAMCLISI, AEGYSSUS, APULON, ARCIDAVA, ARGEDAVA, BUGIULEȘTI, BURIDAVA, CALLATIS,
CAPIDAVA, CARSIDAVA, CUMIDAVA, DOKIDAVA, DEVA, HISTRIA, MARODAVA, NETINDAVA,
PETRODAVA, RAMIDAVA, SACIDAVA, SANGIDAVA, SARMIZEGETUSA, TAMASIDAVA, ZARGIDAVA,
ZIRIDAVA, ZUSIDAVA. (Dicționar de Istorie
Veche a României, Ed. științifică și enciclopedică, București-1976)
Apoi, după ce mântuitorul HRISTOS a însămânțat
Evanghelia IUBIRII prin dreapta credință hristico-apostolică a strămoșilor,
respectiv prin munca lor ziditoare și creatoare, a pogorât CERUL asupra VETREI,rânduind
neîncetata rugăciune, binefacere, har și înțelepciune în „Țările” – Vetre de omenie spirituală, ori VETRE de sihăstrie
dacoromână, prin cei mai aleși FII și FIICE spirituali și duhovnicești care
și-au făcut CALE – VIAȚĂ și ADEVĂR înspre Cer întru urcușul lor serafic.
„Pământul
țării noastre, mărturisea prin scris marele monah cărturar și scriitor bisericesc
Arhimandritul Ioanichie Bălan – Părintele „Patericului
românesc”, a fost stropit cu sângele
atâtor sfinți martiri și eroi naționali, atâtor cuvioși părinți din mănăstiri
și sihăstrie.” (Mi-e Dor de Cer –
Viața Părintelui Ioanichie Bălan – Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010)
Râvna seculară, milenară a înaintașilor
noștri spirituali mireni ori monahi a lucrat totul din dragoste: din dragoste
pentru Dumnezeu, ca să fie pururea slăviți, din dragoste pentru eroi, martiri
și sfinți, ca să fie cinstiți ca niște FII ai lui Dumnezeu, și din dragoste
pentru oamenii aflați în comuniune cu Dumnezeu, ca să se bucure VATRA străbună
împreună cu Cetele cerești.
„Tot
ce vedem astăzi în mănăstirile noastre, marea bogăție a țării noastre de faimă
mondială, este OPERA călugărilor și părinților noștri purtători de CUVÂNT viu.”
(ibid., p. 357)
Unul dintre marii filosofi creștini
național-universali, poate cel mai prolific scriitor ortodox VASILE Băncilă, a
făcut radiografia străbună, așezând geografic Neamul în icoana veșniciei lui.
„DUNĂREA e fundația spațiului dacoromânilor, fundamental, TALPA cosmică
a lui.Munții CARPAȚI sunt ACOLADA acestui spațiu.RÂURILE sunt POEMELE
lui.CÂMPIILE sunt plămânii lui. DEALURILE sunt gratule sau zâmbetele lui.
Nicăieri pe lume nu mai e un SPAȚIU atât de
organizat și care să semene cu o FIINȚĂ: el respiră, parcă. El parcă are și un
EU propriu.
De accea ființa DACIEI s-a impus, chiar din antichitate, chiar din
preistorie. Statul lui Burebista și Decebal avea ARIA Daciei – fiindcă aceasta
se impunea de la sine și autoriza geografia.” (Vasile Băncilă, Opere, vol. X,
Ed. Istros-Brăila, 2015, p. 406)
RÂURILE – Poemele VETREI străbune care au
curs prin unduirea profetico-melodioasă a neîntrecutului ORFEU, alături de
susurul liric al marelui HOMER au purtat veșnicia dăinuirii noastre: DANUBIUS-Dunărea,
TIBISCUS-Timiș, TIAMACUS-Timok, RABON-Jiu, ALUTUS-Olt, ORDESSOS-Argeș, NAPARIS-Ialomița,
MOUSAIOS-Buzău, HYPANIS-Bug, BORISTENE-Nipru, TYRAS-Nistru, PYRETUS-Prut, TIARANTOS-Siret,
MARIS-Mureș, SAMUS-Someș, TISIA-Tisa, CRISIAS-Criș (Dicționar de Istorie Veche a României, op. cit.)
Acolada
VETREI străbune – Munții CARPAȚI s-a urzit în firele de brocart ale
trecutului legendar, în Doinele și Legendele noastre care se povestesc pre sine
ca într-o Liturghie cosmică.
„Lanțul
carpatic, ce se întinde între munții Dornei-nord și cei ai Vrancei-sud,
constituie partea cea mai frumoasă a CARPAȚILOR răsăriteni. Acest complex
montan, de un farmec deosebit, se prezintă sub forma unui uriaș AMFITEATRU, cu
partea cea mai înaltă sprijinită pe înălțimile apusene ale lanțului carpatin,
coborând în trepte paralele de munți, coline și dealuri către Valea Siretului,
cu perspectivă spre răsărit.”
(Constantin Mătasă, Prin Moldova de sub
Munte, Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București-1965)
Un Pisc al spiritualității și al duhovniciei
românești, Arhimandritul scriitor bisericesc Ioanichie Bălan ne fearmecă cu
taina cerului sfinților pogorâtă diafan peste aura mirifică a Muntelui sacru.
„Pe vârful
MUNTELUI. Minunate priveliști. Frumoase sunt zidirile lui Dumnezeu! Privesc de
jur împrejur și nu știu la ce să mă uit întâi și ce să admir mai mult. La
bătrânul CEAHLĂU care se pierde sub zare și se înalță impunător spre cer cu
spinarea sa albă de zăpadă și cu vârful său ascuțit, sau spre celelalte creste
de munți pline de păduri de fag sau brad care mă înconjoară ca niște valuri
cenușii și uriașe de mare înfuriată.” (Mi-e Dor de Cer, op. cit., p. 316-317)
În această VATRĂ dacică strămilenară și străcivilizată a odrăslit
OMENIA cu nota sa de valoare regală specifică neamului pelasgo-dacoromân, care
se datorește în primul rând acestor
revărsări mirifice de areal ca una dintre cele mai splendide și minunate OPERE
ale Naturii: „pe de o parte, spre nord,
pe valea pârâului Neagra se ridică unul dintre cele mai mari povârnișuri ale
CEAHLĂULUI, care are două vârfuri ce depășesc 1900 m, munții Tarcăului și
Hășmașul Mare cu cei patru feciori ai săi: Oltul, Mureșul, Bicazul și Trotușul.”
(Tașca-fremătând în sprânceana Ceahlăului
– File de monografie, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2012)
„CARPAȚII
au fost, sunt și vor fi COLOANA VERTEBRALĂ A ISTORIEI ROMÂNEȘTI, precum sunt
OSUL de rezistență al geografiei românești.” (Dumitru Almaș, op. cit.)
„Aici,
în tainițele CARPAȚILOR, pe sub poalele codrilor ocrotitori, fruntașii cneji
îmbrăcați în zeghe și încălțați cu opinci, părinții voivozilor de mâine, adună,
sub povața lor pâlcurile de păstori risipite pe depărtările plaiurilor, și
încetul cu încetul urzesc și ei câte-un început de ȚĂRIȘOARĂ, la locuri mai cu
îndemânare, pe deschizătura vreunei ape mai mari așezând RÂNDUIALĂ între
oameni, ALTAR aceleiași credinți, și STRĂJI pe la porțile munților.” (A.
Vlahuță, Din Trecutul nostru, Ed.
„Cartea Românească”, București-2011)
Cercetările rezervate „culturii carpice”, demonstrează că numele Munților CARPAȚI,
provine de la tribul Carpilor, „cei mai
temuți și mai înverșunați dușmani ai romanilor”, (după Strabon, Ptolomeu,
V. Pârvan, C. Matasă, Călăuza județului
Neamț, Ed.Cartea Românească, Buc.1929)
Muntele CEAHLĂU, considerat de marele geograf get
Strabon, KOGAIONON-UL, profetului Zamolxe și-al Marelui Preot-Rege Deceneu,
admirat de mulți printre care și prințul Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi,
Mihail Eminescu, ne fascinează cu Legenda prințesei DOCHIA.
În crunta încleștare a năvălitorilor romani
peste Regatul pașnic al nemuritorilor viteji daci, la asediul fascinantei
Cetăți Sarmisegetuza, Decebal a ieșit printr-un tunel ocrotitor în spatele
încercuirilor vrăjmașilor, înspre munții camarazii săi, îndemnându-și fiica să
se refugieze în sânul – Altarul sacru al stâncilor Ceahlăului.
„-Mai
bine rămân pentru totdeauna cu voi, să mă fac una cu stânca rece, dar numai să
scap de rușinea sclaviei, ceru DOCHIA. Tu, Zamolxes, zeul cerului și al
fulgerului, primește-mă ca o mică pietricică la temelia altarului tău și nu-mi
va părea rău niciodată că am pierdut viața!” (Legendele muntelui Ceahlău, antologie alcătuită de D. Dieaconu, Ed.
Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2007)
„CARPAȚII
Orientali au reprezentat întotdeauna loc de pustnicie duhovnicească, adăpost
pentru haiduci, scut în fața năvălirilor barbare, graniță împrejmuită de
sfințenia altarelor din pustietatea lor sau de peșterile-paraclis ale
schimnicilor rugători.” (Anton Covasan/ Niculai Țepeș-Nica, Răstignirea Carpaților, Ed. Capriccio,
2012)
Atâta timp cât va sălășlui Mântuitorul
HRISTOS, Maica Sa, MARIA-VLAHERNA-CARPATINA, Strămoșii, Eroii și Sfinții în
inimile și casele noastre NIMENI NU NE VA SCOATE DIN CARPAȚI!
Printre turnurile acestor semețe piscuri
carpatine Cerul își pogoară fruntea din seninul nemărginirii lui grăind cu
mirific glas despre Neamul trăitor și zămislitor de istorie, a cărui cultură
prelinsă din preistorie s-a mișcat în acest areal sacru
carpato-danubiano-pontic după cadența blândă a turmelor de mioare, însuflețind
sufletul mioritic deopotrivă cu arta, poezia, filosofia, teologia și cosmosul
într-o perfectă și perpetuă comuniune cu natura.
Desigur că în tainele mirifice ale
CARPAȚILOR Daciei Mari de unde au purces și Fecioara MARIA-Maica Domnului, Ioan
Botezătorul cu Maica sa Elisabeta, implicit Mântuitorul, apoi Apostolii Săi din
ramura tracopalestiniană, a sălășluit și ecoul atâtor încleștări războinice,
buciumul atâtor biruințe, cornul de retragere al vitejilor în codru pentru a
izbi din nou vrăjmașii.
S-au întețit sufletele eroilor însoțite de
aurele martirilor, chiotul și năvala haiducilor reformatori ai dreptății
sociale, toaca schiturilor ori dangătul clopotelor cu chemarea la vecernie sau
liturghie a mănăstirilor, suspinarea și rugile arzânde ale schimnicilor,
lăcașul, misterul multor povești de dragoste împlinite ori neîmplinite, știute
și neștiute cum a fost și cel al marelui prozator francez Jules Verne care, s-a
aprins și a suferit pentru „Sirena” sa
din Carpați – Luiza Teutsch din Homorod, reflectată în romanul care a fascinat
lumea Castelul din Carpați. (Simion
Săveanu, Pe Urmele lui Jules Verne în
România, Ed. Albatros, București – 1980)
Neamul nostru milenar AICI s-a zămislit, AICI
a trăit, AICI s-a înveșnicit, AICI s-a adăpostit în „Țările” din poala largă a poienilor, din sânul adânc al codrilor
Carpați, având sceptrul SUZERANITĂȚII, blazonul SUVERANITĂȚII conștiinței de
sine fiindcă erau de AICI, de TOTDEAUNA, stăpâni ai acestui PĂMÂNT, frați cu
iarba verde de ACASĂ, cu BRAZII, FAGII, STEJARII ori SALCÂMII din Zorii Facerii
lumii.
Geografia Daciei seamănă ca unitate
simetrică, armonic structurată cu un FAGURE de MIERE. Prin structura alveolară caracterizată
de depresiunile intramontane, găvane, adăposturi interioare s-au ctitorit acea
minunată salbă de „țări”: Țara Oașului, Maramureșului, Crișurilor,
Banatului, Hațegului, Făgărașului, Bârsei, Oltului, Loviștei, Vrancei,
Câmpulungurilor, Dornelor...
Moșii și Strămoșii noștri sunt PANTHEONUL de
aur al Neamului nemuritor geto-dac, marele TEZAUR al Bisericii lui HRISTOS în
duhul și cumințenia pământul strămoșesc care a dăinuit sub aura înțelepților
sacerdoți și flamura neînfricaților regi, regine, împărați, câneji ori voievozi!
„Pentru
ce se luptau Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Matei Basarab și
toți marii noștri voievozi? Sau pentru ce și-a dat viața ca martir Sfântul
Constantin Brâncoveanu cu cei patru copii ai lui? Pentru ce? Pentru ca să facă
țara lor mai mare? Niciodată! Pentru ca să apere ORTODOXIA aici unde au fost
moșii și strămoșii noștri! Ca să rămânem ortodocși legați de Hristos și de
cruce și de cer!” (Mi-e dor de Cer,
op. cit., p. 541)
Pământul PATRIEI s-a întruchipat ca un fel
de orânduire sacră, firească, într-o VATRĂ ondulatorie încadrată perfect și
armonios înspre toate zările, conturând piscurile semețe într-o feerică plutire
a Cosmosului, netezind legendele trecutului vegheate ager de LUPUL carpatic.
LUPUL
CARPATIC
„Eu și ortacii înfruntam vijelia codrului carpatic/
Romanii în graiul lor barbar îmi ziseră: „lup singuratic”./ Zile și nopți de
veghere am stat înarmați la hotare,/ Unde Alitul străvechi se pogoară din munți
în vâltoare.// Decebal Craiul ne-a pus să oprim oștirea romană,/ Sub loviri de
balistă să stăm neclintiți, ca o stană.// Vulturul s-a săturat de stârvuri dușmane
și-n vale/ Crunte curg apele-n spume și vuiet adânc dau în cale./ Lupii s-adună
în haite și urlă a jale la lună/ Buciumul luptelor noastre din creste în creste
răsună.” (Zorica Lațcu –Maica Teodosia, Poezii, cuvânt înainte de Arhim. Teofil
Părăian, Ed. Sofia, București – 2000)
24 Ianuarie 2025 + Unirea din 1859 a
Principatelor Române
Tuturor Fiilor Cumințeniei pământului
străbun întru realizarea UNITĂȚII noastre!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu