Fapte
istorice ignorate ale României contemporane și marote din scrierile oficiale,
Eseu (21)
Prof.
univ. dr. Corvin Lupu
29
Ianuarie 2025
Organizarea
mișcării de rezistență împotriva ocupației militare sovietice și a regimului
sovietic (1)
Mişcarea de rezistenţă împotriva ocupaţiei militare
sovietice a României de către Armata Roşie şi a regimului politic introdus de
ocupant îşi are geneza încă din primăvara anului 1944. În perioada Războiului rece, istoriografia problemei a
fost abordată din două direcţii opuse. Pe de o parte, presa şi abordările din
România, ca şi din celelalte state din zona sovietică de influenţă, a
caracterizat această mişcare ca fiind una de bandiţi şi criminali, fără alte
nuanţări. Pe de altă parte, publicistica şi mass-media occidentală prezentau
mişcarea de rezistenţă din România ca fiind una eroică, pornită din sentimente
patriotice, realizată de patrioţi, chiar de către eroi. După anul 1989, această
ultimă abordare a fost transferată şi în publicistica românească, opinia
publică preluând-o, majoritar.
După părerea noastră, respectul datorat adevărului
istoric impune de la început nevoia afirmării cu limpezime a faptului că
această mişcare de rezistenţă antisovietică şi împotriva guvernării României în
direcţia instaurării unui regim politic de sorginte sovietică, a fost o creaţie
a Germaniei lui Hitler, apărută pe fondul sentimentelor antisovietice şi
anti-iudeo-bolşevice din România. La data instaurării regimului comunist din
România, majoritatea opiniei publice asimila comunismul cu partea cea mai urâtă
a activităţii evreimii. Ulterior, după înfrângerea Germaniei în război, această
mişcare de rezistenţă a fost acaparată de serviciile secrete britanice şi ale
S.U.A. Români au fost doar majoritatea celor care s-au sacrificat, pe ei şi
familiile lor, în lupta pentru o cauză pierdută din start, în condiţiile în
care sferele de influenţă erau trasate cu fermitate, pe termen lung şi asupra
acestora nu mai existau dubii. Păstrarea secretului conspiraţiei sferelor de
influenţă convenite de învingătorii în război în dauna popoarelor şi a
libertății şi în folosul exercitării dominaţiei celor două supraputeri
mondiale, a făcut ca cetăţenii unor popoare să creadă în posibilitatea de a-şi
decide singuri soarta, să creadă în posibilitatea de a scăpa de sub stăpânirea
străină, ceea ce nu era şi nu este nici astăzi decât la îndemâna popoarelor
puternice şi conduse de conducători demni, dispuşi la sacrificii.
Este foarte greu pentru cercetător să formuleze
încadrarea politică, morală şi juridică a membrilor rezistenţei antisovietice
din România. Cercetătorul neutru găseşte mişcarea de rezistenţă antisovietică
şi obiectivă şi subiectivă, o găseşte şi eroică, din unele puncte de vedere şi
anarhică, din alte puncte de vedere. De asemenea, o găseşte folositoare, în
primul rând pentru menţinerea trează a conştiinţei nevoii de libertate
naţională, dar şi având urmări dăunătoare, prin nevoia autorităților statului,
de a înăspri represiunea împotriva unui mare număr de cetăţeni. Această
represiune era generată de nevoia de a dovedi puterii dominante sovietice că
administratorii României sunt capabili de a-și apăra regimul. Nu exista o teamă
reală a cuiva că regimul va fi înlocuit de către câteva sute sau mii de oameni
fugiți în munți, care mai mult se ascundeau decât luptau. Nu exista această
teamă pentru că armata sovietică de ocupație număra 130.000 de militari și
regimul politic era de neclintit.
O sumă mare de contradicţii sunt de întâlnit pe
parcursul cercetării acestui fenomen care a caracterizat perioada ocupaţiei
militare sovietice a României. De altfel, în anul 1958, când liderii regimului
de la Bucureşti au reuşit performanţa politico-diplomatică de a determina
retragerea armatei sovietice de ocupaţie din România, mişcarea de rezistenţă în
această ţară nu mai funcţiona. Un număr foarte mic de fugari sau de complici ai
lor erau încă ascunşi, ultimii supravieţuitori fiind capturaţi în anul 1962.
Alături de aceştia, mai erau în libertate şi unii membri ai mişcării de
rezistenţă care au colaborat cu organele de securitate. În ultima perioadă a
existenţei mişcării de rezistenţă, membri mişcării nu aveau însă nici un fel de
activitate terorist-diversionistă, propagandistică, informativă sau de altă
natură, singurul lucru pe care îl făceau fiind acela de a se ascunde. Din punct de vedere juridic, acţiunea armată
a grupurilor de partizani din munţi nu era acceptată în nici o ţară, iar
regimul politic de la Bucureşti era recunoscut de întreaga lume. Din alt punct
de vedere, membrii mişcării de rezistenţă antisovietică şi anticomunistă din
România au fost nişte martiri, sacrificaţi cu bună ştiinţă de către
susţinătorii lor din Occident, pe altarul efortului de 45 de ani de subminare a
regimurilor socialiste de stat din Europa Centrală şi de Est.
În rândurile de mai jos, ne-am propus să abordăm cu
deosebire aspecte privitoare la geneza mişcării de rezistenţă împotriva
ocupantului sovietic şi a regimului politic impus de acesta, câteva aspecte din
activitatea ei, ca şi modul în care a fost ea, în mare parte, decapitată încă
din primii ani de existenţă.
În primăvara anului 1944, odată cu apropierea Armatei
Roşii de graniţele României, au luat fiinţă primele grupări de partizani
antisovietici. Ele au fost organizate şi coordonate de comandamentul
româno-german de la Câmpulung Moldovenesc şi au acţionat în subordinea
acestuia. Grupul de partizani era instruit în clădirea şcolii din localitatea
Sadova. Grupul a purtat numele de Macoveiciuc, după numele partizanului
Vladimir Macoveiciuc, autor al unor fapte de vitejie în lupta antisovietică de
partizani din Munţii Bucovinei. Cea mai reuşită şi spectaculoasă operaţiune a
grupului Macoveiciuc s-a desfăşurat în iunie 1944, în Poiana Haciungului, când
partizanii au lichidat un număr de nouă ofiţeri sovietici de stat major şi cele
două plutoane de militari care-i păzeau. Cu acel prilej, au fost capturate
documente foarte importante. Şase dintre partizani au fost decoraţi de
autorităţile germane cu „Crucea de Fier”. Autorităţile române i-au decorat cu
„Virtutea militară” şi cu alte decoraţii şi medalii. În toamna anului 1944,
partizanii acestui grup au trebuit să se ascundă în munţi datorită pericolului
de a fi capturaţi de trupele sovietice. Grupul a acţionat până în iulie 1946,
când Macoveiciuc a fost trădat, i s-a făcut o ambuscadă, a fost rănit la picior
şi neputându-se salva prin fugă, s-a sinucis prin împuşcare. Unii dintre membri
grupului au fost prinşi de sovietici şi au fost deportaţi în Siberia, alţii au
fost condamnaţi la pedepse grele în România.
Imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, au
avut loc încercări de contracarare a urmărilor acestui eveniment. Ele au fost
catalizate de guvernul de la Berlin, cu sprijinul numeroşilor legionari
refugiaţi în Germania, încă din zilele rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie
1941 şi imediat după aceea.
Încercarea germană de după 23 august 1944, de a crea
un guvern pro-german în România, a eşuat pentru că armata română a rămas în
majoritate zdrobitoare fidelă regelui şi guvernului condus de consilierul său
militar, generalul Constantin Sănătescu, numit prim-ministru al țării. În atari
condiţii, germanii au organizat o rezistenţă bazată pe trei piloni: Grupul
Etnic German, Mişcarea Legionară şi miile de soldaţi şi ofiţeri români rămaşi
în urma armatei, după actul de la 23 august, sau aflaţi în prizonierat în
Germania. Aceştia din urmă au fost constituiţi în grupuri de sabotaje în
spatele frontului. La data loviturii de stat de la 23 august 1944 erau
identificaţi un număr de 32.000 de legionari, dintre care 1.926 erau dispăruţi.
Dintre aceştia, 858 erau fugiţi în străinătate, iar 1.068 erau ascunşi în
România. 680 de legionari se aflau în închisori și nu au fost eliberați, în
ciuda amnistiei generale decretate de regele Mihai.
În august şi în septembrie 1944, Heinrich Himmler a
ordonat intensificarea pregătirilor pentru lupta clandestină în România. Era
ultimul potenţial al germanilor pe care generalii încercau să-l valorifice
pentru a contracara trădarea regelui Mihai, care îşi salva pielea în faţa
temutei Rusii. Încercarea germană a eşuat, dar ea a produs efecte interne în
România, constituindu-se în germenii mişcării de rezistenţă împotriva
sovieticilor şi a iudeo-bolşevicilor ieşiţi din închisori, sau trimişi de la
Moscova să preia puterea la Bucureşti.
În Munţii Carpaţi au luat fiinţă mai multe comando-uri
germane. În octombrie 1944, Otto Skorzeny, devenit comandant al Serviciului de
organizare a sabotajelor şi diversiunilor, a fost însărcinat, împreună cu şeful
Grupului Etnic German din România, Andreas Schmidt şi cu şeful Direcţiei a VI-a
din S.D., Walther Friedrich Schellenberg, să organizeze în România un război de
partizani. În şcolile comandate de Skorzeny au fost antrenate mai multe grupe
de paraşutişti, care au fost trimise în România. De asemenea, la sfârşitul
lunii august 1944, Himmler l-a însărcinat pe generalul de corp de armată Arthur
Phleps, la origine sas din Transilvania, care a îndeplinit funcţia de şef
superior S.S. şi de Poliţie al Transilvaniei, din însărcinarea personală a lui
Hitler, să organizeze în Transilvania formaţiuni de partizani compuse din
etnici germani şi din legionari. Acesta şi-a stabilit puncte de comandă şi
instrucţie la Becicherecul Mare şi la Chichinda Mare, mobilizând legionari din
Banatul Sârbesc, din România şi din taberele din jurul Vienei.
Acţiunile acestor grupe de partizani erau îndreptate
în principal împotriva armatelor sovieto-române care luptau în Transilvania
împotriva armatelor ungare şi germane. Hitler spera ca în spatele armatelor
sovieto-române să se dezvolte un puternic război de partizani care să
destabilizeze armata sovietică. Sprijinul popular românesc faţă de aceşti
partizani a fost limitat. Era greu să-i convingi pe români să susţină nişte
partizani care luptau de partea armatei ungare, când idealul naţional românesc
era recuperarea părţii din Ardeal pierdută de România în favoarea ungurilor,
prin Dictatul de la Viena. Avându-i pe unguri alături, germanii sperau în zadar
să obţină şi sprijinul românilor, la nivel de mase largi. În 18 septembrie
1944, generalul Phleps a fost capturat de sovietici, iar în 21 septembrie 1944
a fost executat. Luptătorii din grupele sale de partizani s-au împrăştiat şi
s-au ascuns care pe unde au putut, unii constituind nuclee de rezistenţă, iar
alţii devenind elemente care se vor ralia mişcării de partizani anti-comunişti.
Mişcarea de rezistenţă a generalului Phleps a iscat controverse în rândul
minorităţii germane din Transilvania, care se temea că din cauza acesteia,
sovieticii vor dispune represalii împotriva germanilor din România.
- Va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu