Grigore Stamate - România - Țară fără de bilanț

 

România - Țară fără de bilanț

General-locotenent (r) Dr. Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu

19 Ianuarie 2025

 

Întotdeauna m-au fascinat bilanțurile, socotelile de sfârșit de an, în care sunt analizate atât realizările, cât și neajunsurile și, cu deosebire, acele obiective asumate în considerarea unor previziuni temeinic fundamentate. Așa, cum, de altfel, se procedează în orice țară civilizată, cu pretenții de democrație și de stat de drept, în care conducerea acestuia se prezintă în fața celor pe care-i administrează și, cu responsabilitate, raportează despre stadiul de evoluție al societății. Numai în România nu se mai străduiește careva  ca, la atâta amar de ani de la accederea în noua orânduire, să ne prezinte care mai este situația economico-socială a țării și cum ni se prelimină perspectiva.

 

Anul trecut, la început de an, mi-am permis să întreprind un studiu general în materie și, prin intermediul acestei prestigioase publicații, să aduc la cunoștința generală tristețea unui bilanț nemaipomenit. Un bilanț, peste care aceiași protagoniști, care și astăzi ne manevrează, nu prevestea nimic spectaculos, dar în care încă mai existau câteva licăriri de speranță, că starea României aflată la un pas de colaps, se va îmbunătăți cumva și că efortul de redresare, la care participăm cu toții, se va prevala de succes.

 

Am nădăjduit că, cei din fruntea statului, cu sprijinul unor experți de prestigiu, vor ști cum să orienteze cârma țării, în așa fel încât barca națională să evite furtuna și să ajungem cu bine la liman. Am crezut, încă mai cred, dar sunt nevoit să recunosc că eșuarea preliminată de cel care, legal sau ilegal, încă se lăfăie în fruntea statului, va rămâne o simplă figură de stil. Dar, nu s-a întâmplat așa. Cineva, altcineva ori ceva ne-a împins corabia în valurile întunecate, din adâncimea cărora nu știu când se va mai întrezări orizontul binelui social. Încât, cu toată grija pentru exprimare, sunt nevoit să recunosc că suntem afundați într-un hău, în care, treptat, dar sigur, majoritatea se va zbate, încă multă vreme, ca să revină pe linia de plutire. Și-atunci, despre ce bilanț mai poate fi vorba, când România se confruntă cu indicatori de neimaginat: una dintre cele mai mari creșteri ale datoriei în PIB, situându-se, la nivelul de trai, pe locul 14 în cadrul U.E. (Financial Inteligence); datoria externă pe termen lung a însumat la 31 octombrie 2024 o cifră exorbitantă de 138,2 miliarde euro (74, 2% din totalul datoriei externe, potrivit Mediafax); România are cea mai mare rată a inflației dintre toate statele U.E. (Eurostat); în întregul an 2024, serviciile au înregistrat cea mai mare scumpire (cu 7.1%), prețul alimentelor a crescut (cu 5,09%), iar creșterea la nivelul mărfurile nealimentare a atins 4,38% (Mediafax). Azi, România se află printre țările cu cele mai mici salarii minime brute pe economie din U.E., situându-se pe primele locuri în clasamentul țărilor comunitare, cu cele mai mari rate de șomaj în rândul tinerilor (Ziarul Financiar); iar numărul persoanelor sărace, în 2024 a fost de 3,97 milioane de persoane (HotNews.ro). Și, la fel de posibil și atâtea alte elemente, care refuz să cred că pot face parte dintr-un bilanț, cât de cât satisfăcător.

 

Ce se poate face într-o asemenea situație? Numai de presupus. Deocamdată, nu putem decât să asistăm neputincioși la o stare fără de precedent și să ne lamentăm; căci, până și cenzura s-a generalizat.

 

În această privință, n-am să uit niciodată discuția pe care am avut-o cu reputatul economist de talie internațională, Anghel Rugină, cel care a revenit în România în anul 1990 și le-a  propus noilor decidenți un plan unic de refacere și de stabilizare economică, monetară și financiară, în respectivele condiții. Și, chiar dacă multora li s-a părut hazardat, până și Academiei Române, care l-a primit în rândurile sale, i s-a părut  posibil strălucitul demers. Rezumăm în domeniu: instaurarea unui sistem de economie socială liberă, cu o monedă de argint convertibilă în relațiile cu străinătatea și convertibilă în diferite produse naționale pe piața internă. O soluție, pe care o argumenta în mod calificat, demonstrând că reprezenta singura calea de renaștere economică a României.

 

Chiar dacă într-o viziune îmbunătățită, mi-a adus și mie la cunoștință frământarea sa, pe la începutul anilor 2000, când, împreună cu profesorul universitar dr. Teodor Repciuc, un foarte bun prieten al amândurora, am avut onoarea să ne întâlnim la biroul de la Senat. Era extrem de supărat că nu a găsit audiența corespunzătoare în rândul clasei politice, predispusă la înavuțire rapidă și aproape de loc grijulie față de problemele României. Tocmai de aceea, prin mine, voia să obțină sprijin parlamentar în demersul său, categoric, dezinteresat, numai din dragoste pentru românii de care se desprinsese o lungă perioadă, ca să se stabilească în SUA, unde era apreciat.

 

Am discut multe, l-am însoțit în compartimentele care aveau tangență cu preocupările sale, unde a primit asigurări, care nu s-au materializat niciodată. Au fost însă și câțiva senatori, care s-au dovedit receptivi la ideile marelui analist, între care mi-i amintesc pe istoricul Gheorghe Buzatu, pe Ion Predescu, pe Octavian Opriș și pe controversatul patriot Corneliu-Vadim Tudor, dar cu toții au invocat corupția și tendința de înavuțire cu orice preț, ca obstacole de nedepășit.

 

Pe atunci, încă nu apăruse și obediența față de străinătatea occidentală hrăpăreață.

 

Dintre toate susținerile marelui economist, trei, aparent în afara cadrului economic, m-au surprins: prima, în care afirma că înavuțirea nu constituie un impediment, dacă este realizată pe căi cinstite, pentru că țara propășește numai prin oamenii bogați, care reprezintă locomotiva dezvoltării; a doua, să se evite în mod ferm politizarea instituțiilor, în mod special, la nivelul conducerilor, iar a treia se referea la corupția, care nu presupune neapărat plata ca șpagă. Spunea domnia sa că aceasta nu constituie elementul reprezentativ. Deși eu, care aveam în sarcină contractele economice ale instituției, aveam serioase rețineri. Văzându-mă contrariat s-a explicat asigurându-ne că cea mai periculoasă formă de corupție, în orice societate, este dată de alocarea de salarii enorme funcționărimii din administrația de stat, a celor din sistemul de siguranță, dar mai ales a magistraților, care astfel devin dependenți de statul ce anume îi plătește boierește, ca avans la contraprestația pe care o vor așteaptă de la aceștia. 

 

Ne-a destăinuit că cea mai periculoasă formă de corupție, în orice societatea, este dată de îmbuibarea necontrolată, cu salarii enorme a funcționărimii din administrația de stat, a celor din sistemul de siguranță, dar mai ales a magistraților, care astfel devin dependenți de statul care i-a plătit boierește, în defavoarea celorlalți.

 

Atunci, ca fost ofițer de justiție, nu prea înțelegeam cum s-ar repercuta social o asemenea formă de recompensare, dar mai târziu m-am cutremurat de realitatea afirmației.

 

Da, azi, în România nu se mai poate vorbi de niciun bilanț, căci acesta sinteză de acumulări cantitative și calitative nu mai poate fi susținută și cu parametri în favoarea bunăstării, iar ceea ce domină în protestele nemulțumiților de actualul nivel de trai exprimă aproape totul.

 

Pășisem atât de bine în 2024 și, începând din a doua parte a anului, aveam credința că ceva se va schimba și în această țară stoarsă de mai toate bogățiile, fără de niciun discernământ. Ba, mai mult, sub auspiciile unor promisiuni desuete, chiar credeam că paharul împlinirilor se va revărsa și peste masa aflată la marginea sărăciei și că, pe ansamblu, societatea va intra pe făgaș normal. Deșarte speranțe, căci ceea ce avea să se petreacă, începând cu al treizecișipatrulea decembrie de la sângeroasele evenimente din ’98, a depășit toate așteptările, iar bătaia de joc cunoaște o extindere dincolo de orice lege, de constituție, de democrație, de morală și de bunul simț. Am depășit hotarele deschise parcă anume înspre Schengen, ca să oferim și diasporei la ce se pot aștepta din partea celor care clamează, cu asigurări false,  revenirea tinerilor în țară.

 

Vrem, nu vrem să recunoaștem, România „țara noastră de glorii și de dor” a intrat într-o vrie extrem de periculoasă, din vârtejul căreia greu de anticipat cum se va desprinde. Și, în lipsa oricărui alt ajutor, așteptăm, oftăm, înjurăm, protestăm pașnic și ne uităm înspre Ceruri. Poate Bunul Dumnezeu sau vreun sfânt să ne mai scoată din mocirla în care ne afundăm cu atâta dor (mai potrivit, obidă), căci despre glorie nu mai poate fi vorba.

 

Personal, încă mai aștept să se petreacă acel „miracol economic” despre care ne asigura eminentul profesor universitar Anghel Rugină, căruia nu-i pot uita nicicum îndemnul deziderat: „Este obligația morală, sacră a celor mai bătrâni să treacă ștafeta, îndemnându-i pe cei tineri să se simtă mândri că s-au născut români. Națiunea noastră merită un viitor mai bun”.

 

Doamne ocrotește-i pe români!

 

Aranjament grafic – I.M.