Ovidiu M. Curea - Cât o să mai râdem?

 

Cât o să mai râdem?

Ing. Ovidiu M. Curea

29 Ianuarie 2025

 

„Il vient une heure où protester ne suffit plus…”  (Victor Hugo, „Les Misérables”)

 

Un articol din Revista „Flacăra” lui Adrian Păunescu semnat de către Doina Dabija, strălucită urmașă a marelui patriot și scriitor Nicolae Dabija, soră geamănă cu Ana Maria Păunescu în ale scrisului, în ale iubirii de neam și dedicației necondiționate de susținere și continuare a ideilor înălțătoare cu care iluștrii lor părinți au lăsat moștenire nemului romînesc, m-a dus cu gândul la o întâmplare petrecută cu mai mulți ani în urmă, mai precis în anul 1994.

 

Articolul Doinei Dabija se chema „Moldovenii și românii”, articol în care autoarea evoca mai multe situații ridicole despre percepția formată și îndesată în capul unor oameni de dincolo de Prut privind pe moldoveni separat de români. Astfel, scriitoarea relata despre un tânăr care afirma cu convingere pe un site de socializare că „În timp ce copiii sunt învățați la școală că ei sunt români, eu l-oi învăța pe-al meu că noi suntem moldoveni și vorbim limba moldovenească”. Mai departe, ne relatează despre intervenția unui bătrân care a întrerut o cuvântare a scriitorului Nicolae Dabija în care acesta afirma faptul că moldovenii sunt români, strigându-i cu revoltă: „Domnule Dabija, n-aveți dreptate! Eu sunt moldovean, dar fratele meu care trăiește la București e român.” Peste aceste opinii venite din partea unor oameni simpli, persoane particulare, se adaugă cea venită din partea unor reprezentanți ai autorităților din Republica Moldova. Întoarsă la Chișinău după ce dăduse naștere unei fetițe în timp ce se afla la București, scriitoarea s-a prezentat la Biroul Stării Civile din Chișinău cu certificatul de naștere eliberat de autoritățile române, pentru a fi  preschimbat în cel al locului de reședință. Deși în dreptul rubricii „naționalitate”, pe certificatul de naștere românesc se menționa, în mod firesc, „română”, pe actul de naștere moldovenesc, funcționarii din Chișinău au preferat să tragă o linie...

 

Și cum spuneam, întâmplările descrise de Doina Dabija în articolul „Moldovenii și românii” din Revista Flacăra lui Adrian Păunescu mi-au adus aminte de întâmplarea din anul 1994.

 

Mă aflam atunci la Ambasada României din Buenos Aires. Era anul în care președintele argentinian Carlos Saúl Menem, în urma câștigării alegerilor prezidențiale, își reînnoia mandatul pentru o nouă perioadă de cinci ani. Cum se obișnuiește peste tot în lume, la festivitățile de preluare a prerogativelor puterii, iau parte delegații din diferite state, unele aceste delegații find conduse chiar de către președinții sau premierii acestora. Din partea Republicii Moldova urma să participe consilierul personal al președintelui Mircea Snegur. Ajuns cu câteva zile înainte de festivitățile preconizate, dl. consilier, cum era și normal, a tras la frații săi de la Ambasada României. Aici oaspetele a fost primit cu bucurie și cu toate onorurile cuvenite unui reprezentant al Republicii Moldova. În cinstea lui a fost organizată o masă festivă cu participarea tuturor diplomaților din ambasadă. Atmosfera a fost plăcută, destinsă și prietenească. Cu toate acestea, discuțiile despre problemele care ne stăteau la toți pe limbă (alipirea Basarabiei la patria mumă) au fost cu diplomație ocolite. La un moment dat însă, dl. consilier scapă și zice în mijlocul unei fraze „limba moldovenească, cum îi zicem noi, sau limba română, cum îi ziceți dumneavoastră”... Brusc, în încăpere a venit dinspre ferestre un aer rece ca de iuanuarie de la noi, deși ferestrele erau închise și afară era primăvară. Diplomații români tăceau stânjeniți și priveau în farfurii. Dl. consilier tăcea și el încurcat. Îi părea rău că stricase atmosfera cu o afirmație prostească în care nici el nu credea. Aștepta din partea nostră ceva, o replică, o aprobare, o scuză... Cumva trebuia trecut peste acest moment. Dar cum? Puteai să strci și mai rău lucrurile. Cum tăcerea continua să apese peste masă și nimeni nu zicea nimic, îmi iau inima în dinți și îndrăznesc să îl întreb, chipurile în glumă, pe oaspete:

 

Domnule consilier care este poetul dumneavoastră național?

- Eminescu, de bună seamă, a venit prompt răspunsul consilierului, ușurat că, în fine, conversația fusese, într-un fel, reluată.

- Dar prozatorul dumneavoastră național?

Sadoveanu! Cine altul?

- Ca să vedeți brodeala dracului, domnule consilier! Și poetul nostru național este tot Eminescu și prozatorul nostru național tot Sadoveanu și amândoi au scris în limba

 

Colegii mei au înghețat. În schimb, dl. Consilier a izbucnit într-un râs sănătos și zgomotos de se zguduia scaunul de sub el și privindu-mă cu simpatie printre ochii înlăcrimați parcă voia să-mi spună: Măi, prietene, și noi și voi știm care este adevărul, dar eu sunt aici în misiune oficială și trebuie să vorbesc după cum îmi este mandatul.

 

Toată lumea a înțeles și râsul și lacrimile dlui. Consilier. Întreaga asistență s-a pornit și ea pe râs, ca în trecut la bancurile politice care se spuneau la noi pe la colțuri.

 

Și acum ce facem? Râdem mai departe? Cât o să mai râdem?