DATUL-MENIREA-VOCAȚIA-MISIUNEA DACOROMÂNULUI
(partea a II-a)
„Aduceți-vă
aminte de mai-marii voștri, care
v-au grăit vouă
cuvântul lui Dumnezeu; priviți
cu luare aminte cum și-au ÎNCHEIAT VIAȚA
și URMAȚI-LE CREDINȚA!” (Sf. Ap.Pavel,
Evrei 13,7)
Datul,
menirea, vocația, misiunea dacoromânului a fost și este trăirea întru
plenitudinea spiritualității sale, adică întru iubirea lui Dumnezeu și întru
dragostea pentru Patrie și Neam!
Trăirea existenței, conform Voii cerului și
voinței pământului străbun, cu tot ce a sădit și plămădit Bunul Dumnezeu ca
VATRĂ străbunilor, este locul unde au sălășluit Fiii primordiali ai omenirii și
au făcut să înflorească și să rodească prin HAR conceptele de CASĂ, FAMILIE, ȘCOALĂ, TEMPLUL (BISERICĂ),
CULTURĂ.
Rugul aprins al Vieții de aici și al celei
de dincolo este CUVÂNTUL – IZVORUL dătător a TOATE: al credinței, al educației,
al curajului, al răbdării, al adevărului, al libertății, al jertfei și-al
iubirii!
Permanent dreptmăritorul creștin își
întemeiază viața dăruită de Dumnezeu pe discernământ, pornind de la distincția
dintre cele două principii foarte active ale vieții omului: Binele și Răul.
Rațiunea creștinului aflată și aprinsă în
flacăra comuniunii cu Dumnezeu dogorește o permanentă cumpănire a diverselor
situații concrete și alegerea celei mai adecvate conduite în vederea scopului
ultim al vieții sale pământești, care este mântuirea.
Fiecare gând alb, vorbă aleasă, faptă
pilduitoare a valahului religios, dar permanent mărturisitor trebuie să fie o
responsbilitate conștientă, astfel că în centrul atenției sale, a vieții aflată
în continuă desfășurare, curgere,viețuire trebuie să fie EXISTENȚA, iar nu
existențialismul.
Când există această trinitate existențială:
gând-cuvânt-faptă întru comuniune cu Dumnezeu, creștinul ortodox valah îL naște
pe HRISTOS în inima sa mare, care înnobilează, sanctifică sufletul prin crucea
jertfei unde se răsfrânge toată frumusețea ÎNVIERII Mântuitorului.
INIMA este Altarul sufletului, sălaș
Duhului,iar cuvântul grăit ori cântat este LITURGHIA Inimii!
Creierul ascultă, execută fiindcă e
executivul dar INIMA rămâne SUVERANUL!
INIMA este „chip și asemănare” – tronul regal pe care se așează DUMNEZEU,
astfel că mărturisitorul spiritual – omul suveran crede că INIMA este o altă
ființă a sinelui său.
În
FAMILIA creștin ortodoxă, mărturisea marele Avva ARSENIE Papacioc, „FEMEIA joacă un rol de CER, de INIMĂ!” (Părintele
Arsenie Papacioc, Cuvintele unui apostol
al iubirii, Ed. Sofia, București, 2022, p. 98)
Viețuirea pentru dreptmăritorul creștin
valah, cel căruia Atotcreatorul i-a conferit chemarea este un continuu examen
exigent de creație, de dăruire care trece permanent dincolo de aparențe,
propulsând empatia creștină ca pe un exercițiu de noblețe și rafinament, ce se
circumscrie ca o mare virtute a tradiției ascetico-carpatine, cuoscută ca, dreapta socoteală, pe al cărei brocart
s-au țesut geniile, profeții, vizionarii culturii românești – universale, care
au avut o înrâurire covârșitoare privind înmugurirea și rodirea tinerilor întru
viitoarele Elite spirituale.
Mircea Eliade, la rândul său geniu, savant, profet
mărturisea despre doi dintre corifeii culturii ortodoxe național-universale: „În istoria culturii românești moderne, o
singură mare personalitate a avut o influență asemănătoare asupra
contemporanilor săi mai tineri. A fost MIHAI EMINESCU. În timp ce, însă,
Eminescu a creat un CURENT de SIMȚIRE și GÂNDIRE eminesciană prin opera scrisă,
NAE IONESCU exercită o INFLUENȚĂ SOCRATICĂ, de la om la om, de la suflet la
suflet.” (cf. Rost, An I, nr. 7. Septembrie 2003)
În
gândirea creativă a celor Aleși spiritual se naște și crește concepția
creaționistă răsfrântă în ideile de mare forță, perene, precum: credința, fapta
bună, jertfa, eroismul, păcatul, mărturisirea, lupta pentru adevăr, mântuirea,
toate corelate cu problema trăirii existențiale, a exprimării personale, a
găsirii echilibrului sufletesc, respectiv a armoniei spirituale.
Toate geniile și profeții noștri pelasgo-geto-daci
dintru începuturile lumii și până astăzi au trecut SPIRITUAL hotarul Patriei
devenid HUOMO UNIVERSALIS.
Mulți dintre ei printr-un echilibru
spiritual asumat, printr-o jertfă a devenirii continue au atins vămile trăirii filocalico-serafice-carpatine
urcând la izvorul IUBIRII, acolo unde „Dumnezeu
este iubire!” (I Ioan 4,8), încredințându-ne astfel VEȘNICIEI, fiindcă „...Dumnezeu este IUBIRE și cel ce rămâne în
iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el.” (I Ioan 4,16)
Pentru toți ARTIZANII spiritualității
ortodoxe valahe și nu numai, Omul creștin trebuie să trăiască în tiparul
Chipului divin, ca să nu rămână doar o existență efemeră, o clipă de moment, o
frângere în evoluția materiei, fiindcă el este un DAT METAFIZIC permanent, ce
se poate descoperi, ca MENIRE prin
CUVÂNTUL de foc și prin FAPTA pilduitoare ca „ SUFLET MISTIC!”
Datul, Menirea, Vocația, Misiunea
Dacoromânului e o stare sufletească înlăcrimată de zori, când cântă arcul
cerului răsfrânt pe aripa vieții, când bate chemarea albastră peste miriștea
verde a primăverii în care se răsfrânge simfonia luminii în dangătul clopotelor
de soare unde se preumblă TRĂIREA ca o FĂPTURĂ ALBĂ ce saltă peste cântecul
apelor, ca o floare de măr răsfrântă întru chemarea către IISUS Biruitorul.
Datul, Menirea, Vocația, Misiunea Dacoromânului
e acea FRUMUSEȚE a MARIEI ca o
împrejmuire a IUBIRII EI, ce se răsfrânge în VATRA de azur și de CER
binecuvântat, ca o fluturare de îngeri, de ondulări susurătoare a izvoarelor
carpatine, ca jocuri vesele de rândunele în zbor.
Axiologic, datul-menirea-vocația-misiunea
Dacoromânului este CRUCEA prin cele două brațe ale sale, una a JERTFIRII și
alta a IUBIRII, conferindu-i astfel mărturisitorului creștin cea mai mare
PUTERE spirituală, capabilă să înspăimânte orice dușman și orice vrăjmaș.
Datul, Menirea, Vocația, Misiunea
Dacoromânului este fereastra deschisă pururea a sufletului său frumos în care
Trecutul se primenește, Prezentul cântă și Viitorul rodește ca un suspin
ancestral la porțile Vieții, înflorind existența înspre corola MÂNTUIRII
Neamului întru HRISTOS!
Datul, Menirea, Vocația, Misiunea
Dacoromânului este permanenta AFLARE în tine, în sinele sacru unde sălășluiesc
Hristos, Maica Domnului, Moșii și Strămoșii cu Cerul și pământul lor!
Aflarea permanentă în tine este sinonimă
expresiei Luceafărului nostru liric Mihail Eminescu: „PE MINE, MIE REDĂ-MĂ!”, a cărei curgere izvorăște din
HRISTOS-CALEA-ADEVĂRUL-VIAȚA! Dacă nu e CALE, nu e mergere; dacă nu e ADEVĂR,
nu e cunoaștere; dacă nu e VIAȚĂ, nu e viețuire.
„Cuvântul
divin este puterea de comunicare a adevărului vieții. Prin El,
Dumnezeu-Cuvântul, este TREZITĂ TOATĂ FĂPTURA, care și-a recăpătat CUNOȘTIINȚA
de SINE într-o formă tainică și tinde și trăiește glorios în simțirea
STĂPÂNULUI - CREATORULUI.” (Părintele Arsenie Papacioc, Cuvintele unui apostol al iubirii, Ed.
Sofia, București, 2022)
Datul, Menirea, Vocația, Misiunea
Dacoromânului este și acea așezare ontologică a SATULUI – LĂCAȘ al sacrului și
al profanului, care nu se izolează de miracolul celest COPACUL - Cosmos ci,
„e ca o PĂDURE unită prin ramuri și rădăcini: unde trunchiurile
par deosebite, dar numai în aparență..., făcând ca ROMÂNII să aibă în toată
istoria lor, unitatea de LIMBĂ, de CULTURĂ și de DORINȚĂ de a FI ÎMPREUNĂ!” (Vasile Băncilă, Opere,
vol. X, Ed. Istros – Brăila, 2003)
Datul, Menirea, Vocația, Misiunea
Dacoromânului este voința de CREMENE carpatină ce s-a înrădăcinat veșniciei, în
poala căreia se răsfață cereasca lumină serafică răsfrântă pe moșia
strămoșească, filocalică unde se înalță cu fruntea semeață spre Cer și cu
brațele primitoare îmbrățișând Pământul străbun în râvna sa de a crește mereu,
de a se înălța mereu în răbdarea veșnică a nepătrunsului ROST, a adâncului DOR,
a pururei Dăinuiri: DESTINUL – COPAC!
COPACUL
„Neclintit, puternic și dumnezeiesc,/ În râvna spre lumină
și-n răbdarea mea,/ Stăpân despotic pe bucata de pământ ce o umbresc,/ Dornic
mă înalț/ Și cresc și cresc,/ Sub sori de foc ca sub furtuna grea...//
Și-ncăpățânat, și-ursuz și crunt/ Pe asprul, pe avarul piept de stâncă, unde
sunt,/ Cu trunchiu-mi uriaș și vifore și fulgere înfrunt.../ Și-n războirea
asta zilnică, mocnită fără pace,/ Ce mă-nvolbură până-n adânc - și-mi place,/
Eu cresc tot mai puternic,/ Cresc mereu așa:/ Sălbatic, tânăr, lacom, beat de
seva mea...// Călit la soare și mușcat de geruri, Eu/ Singuratic, dârz, crescut
ca din bazalt,/ Simt furnicând prin trunchiu-mi seva - și tresalt.../ Și ca
dintr-un adânc, vrăjit izvor,/ Îndărătnic, nud, biruitor,/ M-avânt, ca-n vis,
înalt, tot mai înalt,/ Căci nepătrunsul rost și-adâncul dor al meu,/ E să
mă-nalț spre cer, să cresc, să cresc mereu...” (Aron Cotruș, Opere
2 Poezii, Academia Română Fundația Națională pentru Știință și Artă –
Institutul de Istorie și Teorie Literară „G.
Călinescu”, București – 2002)
18 Ianuarie 2025 Tuturor Fiicelor – Fiilor ROMÂNIEI
TAINICE!
+ Sf. Ier. Atanasie
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu