Isihasmul
enescian
Grid
Modorcea, Dr. în arte
29
Ianuarie 2025
Nu credeam s-o trăiesc și pe asta, să ajung cel mai în
vârstă critic, martor nemijlocit, care am participat la Festivalul „George
Enescu” de la origini până în prezent, așa cum am spus în cuvântul meu de la
Conferința de presă care a anunțat ediția a XXVII-a a Festivalului, conferință
necesară ce a avut loc la Salonul „Le Diplomate” al Ateneului Român.
A fost o frumoasă sărbătoare, bine organizată, cu
invitați de marcă la pupitru, precum dirijorul Cristian Măcelaru, directorul
artistic al Festivalului, Natalia Intotero, noul ministru al culturii, Cristina
Uruc, manager „ARTEXIM”, organizatorul Festivalului, Nicușor Dan, primarul
general al Capitalei, Răzvan Dincă,
președintele Radiodifuziunii, Carla
Tompea, director TVR, partenerii care susțin financiar Festivalul, precum Rompetrol,
B.R.D., Toyota, și o mare de fotografi, ziariști, critici muzicali și melomani.
Aproape că nu mai cunoșteam pe nimeni, cei din generația mea s-au dus, ultimul
fiind dragul meu concurent în ale cercetării muzicologice, Viorel Cosma.
Am primit zeci de informații despre cum se va
desfășura Festivalul în perioada 24 august - 21 septembrie a.c. Am aflat dete
despre programul Festivalului, multe cifre, câte orchestre sunt invitate, câți
soliști, câți muzicieni, peste 4.000 din întreaga lume, ample forțe naționale
și internaționale care vor face să nu uităm această ediție a Festivalului, de care vor să fie mândri oamenii noi care îl
sprijină, de la Natalia Intotero la Nicușor Dan, cam îmbătrânit, marcat de
luptele politice imposibil de controlat, mai ales acum când el bate toba că va
candida la alegerile prezidențiale din mai. Fiecare dintre cei de la tribună a
evocat cum sprijină firma pe care o reprezintă desfășurarea în condiții optime
a Festivalului. Să nu uităm că este o ediție jubiliară, fiindcă pe 4 mai
celebrăm 70 de ani de la moartea marelui compozitor.
Toate bune și frumoase, le-am spus organizatorilor,
i-am felicitat din inimă pentru efortul lor și pentru entuziasm, dar ce facem
cu Enescu, l-ați cam uitat pe marele artist George Enescu, nu prea l-ați
evocat, fiindcă de aceea se face acest festival, pentru Enescu, nu e un pretext
pentru noi, pentru dvs, cei de la cârma lui, care sunteți vremelnici. Peste
patru ani, alții vor sta pe aceste scaune și vor bate pasul pe loc, privind
cunoașterea muzicii lui George Enescu. Fiindcă, de când particip eu la Festival,
de când era comunist, dedicat muzicii sovietice, de când concertul pentru două
viori de Bach era interzis, adică de la înființare, nu s-a înaintat de fel în
cunoașterea muzicii lui Enescu. De ce? Fiindcă participanții nu o înțeleg.
Soliști ca Murray Perahia nici nu s-au apropiat de ea. Am dedicat Festivalului
singura lui istorie, care a devenit un document prețios. La una dintre edițiile
trecute, când președintele Festivalului era Ioan Holender, acesta a spus că
festivalul ar trebui să aibă loc fără muzica lui Enescu, și ar avea mare
succes, fiindcă e un compozitor neînțeles și nul la capitolul muzică vocală,
declarație mitomană, în stilul să moară capra vecinului, cu care cam semăna. Să
spui așa ceva despre Enescu, care a compus cea mai valoroasă operă din secolul
al XX-lea, „Oedipe”! Și Holender era solist la opera din Viena, fiind contrazis
de marii soliști vocali din Franța și Germania, care au interpretat „Oedipe” și
alte roluri. Sumele enorme care se investeau în Festival, intrau în buzunarul
lui, prin intermediul fiului său, care avea o firmă ce se ocupa de transportul
orchestrelor străine. Holender a făcut din Festival o remorcă a găștii lui de
muzicieni trecuți din Austria și Germania.
Nu merg mai departe cu dezvăluirile, deși din
greșelile trecutului trebuie să învățăm, dar acum am încredere deplină în
maestrul Cristian Măcelaru, pe care l-am audiat de la New York, în concertele
date cu Chicago Symphony și Philadelphia Orchestra, cea mai rafinată orchestră
americană, care a lansat un nou sunet, s-a apropiat de sunetul primordial,
precum Gheorghe Zamfir. Cristian Măcelaru a fost un copil precoce, un
copil-minune, ca și Enescu, i-a mers pe urme, fiindcă s-a impus de mic ca
violonist, iar soarta l-a dus de tânăr în America, iar la 19 ani dirija la
„Carnegie Hall”, celebra sală newyorkeză unde a concertat și George Enescu.
Tânărul Enescu s-a impus ca violonist la Viena și Paris, dar Măcelaru a
cunoscut gloria în America, precum Brâncuși. Și nu e departe cred să auzim că e
și un virtuos compozitor, fiindcă are toate datele enesciene.
El știe că George Enescu a fost un mistic, care spunea
în Amintirile sale: „Sunt un mistic. Cred cu ardoare în Dumnezeu”. Când a copilărit la Zvoriștea, la bunicul
său, care era preotul bisericii, Jorjac a trăit într-o atmosferă isihastă,
fiindcă bunicul său era athonit. Toată zona de nord a Moldovei era athonită,
fiindcă domnitorii moldavi au fost sponsorii principali ai mănăstirilor de la
Athos. Am studiat viața și muzica lui Enescu chiar în locurile lui natale, făcând
la TVR, unde am lucrat o vreme ca realizator, filmul „George Enescu - Alesul
lui Dumnezeu” (1996), singurul film cu actori dedicat lui Enescu, o docudrama,
mult elogiat de Ion Voicu și Iosif Sava, de care actuala directoare a TVR,
Tompea, nici nu a auzit. Șansa a fost că
am putut ajunge și la Sfântul Munte, grație patriarhului Teoctist, unde am stat
mai mult timp și am putut scrie cartea „Un păcătos la Athos” (2005). Dar însuși
Enescu mărturisește că Sonata a doua pentru vioară și pian în Fa Minor a
auzit-o prima oară în biserica din Zvoriștea, când era copil, notele i-au rămas
intacte în geniala sa memorie muzicală, iar mai târziu a compus această sonată
isihastă născută atunci, în copilăria sa. Străinii nu știu asta. Ei caută
asocieri cu folclorul românesc și cu impresioniștii, Debussy și Ravel, cu care
Enescu a fost coleg la Paris, asta vânează ei în simfonii. Iar pentru mulți
muzica lui Enescu se reduce la cele două Rapsodii. Am rugat să ridice mâna cine a ascultat, din
onoratul juriu, și alte lucrări, în afară de cele două Rapsodii. Nothing. E
foarte frumos că Nicușor Dan, Natalia Intotero sau doamna Cristina Uruc, nume
care îmi amintește de Legenda lui Gilgamesh, fac eforturi organizatorice să se
desfășoare în bune condiții Festivalul, dar e prea puțin, ei trebuie să-i
sprijine și pe cei care ajută la înțelegerea muzicii enesciente. Dacă Enescu nu
e aprofundat, se va ajunge la vorba obraznică a lui Holender, să se facă
Festivalul Enescu fără Enescu!!
Festivalul are o secțiune de conferințe cu muzicieni
străini, dedicate înțelegerii muzicii lui Enescu. Dar i-am propus de mult
organizatorului acestor conferințe, compozitorul Dan Dediu, că se bate apa-n
piuă, se fac cele mai savante speculații, dacă nu se caută la rădăcină, dacă nu
se știe ce este isihasmul, dacă nu se spune că muzica lui Enescu este mistică,
de natură isihastă, fiindcă el a fost un fundamentalist ortodox. De ce se
ocolește acest mare adevăr? De ce ne ferim, când se știe că Enescu respecta
toate religiile și era întruchiparea Modestiei, cum este și Cristian Măcelaru.
Cum ajungea Enescu la magnifica lui viziune din finalul operei Oedipe, dacă nu
gândea ca un muzician ishast? Ascultați finalul acestei opere, să aflați care
este Utopia lui Enescu!
M-am oferit să fac o prelegere despre Isihasmul
enescian, mai ales acum, când festivalul are un director potrivit, maestrul
Cristian Măcelaru (n. 1980, Timișoara și, de la 17 ani stabilit în S.U.A.),
care înțelege isihasmul enescian. Și am constatat că dirijorii americani, care
au fost prezenți la Festival, precum John Axelrod, îl înțeleg mai bine pe
Enescu decât cei români. Fiindcă mulți dintre ei nici nu-l iubesc. L-am auzit
pe maestrul Cristian Măcelaru cum a interpretat Simfonia a III-a cu cor a lui
George Enescu și cunoaște perfect partea ei isihastă. E un remarcabil muzician,
el nu e afacerist ca Holender, am totală încredere în bagheta lui, sunt convins
că această ediție va deschide calea către Ediția isihastă a Festivalului
„George Enescu”, o ediție a viitorului, care trebuie să aibă loc nu la Sala
Palatului, nepotrivită pentru orchestrele mari, ci în Templul Muzicii, o mare
promisiune a primarilor Capitalei și a primilor miniștri, idee de care actualii culturnici par să nu aibă habar, dar
ideea acestui Templu, pe care îl merită poporul român, a fost propusă de Zubin
Mehta, marele prieten al Festivalului enescian.
Cristian Măcelaru să fie convins că Enescu este Marele
Necunoscut al muzicii mondiale, fiindcă el a compus o muzică mistică, isihastă,
greu de înțeles fără o vocație metafizică, dovadă că este considerat al doilea
Mozart al lumii, cum îl numea Pablo Casals, fiindcă nu există piesă de-a lui în
care să nu întâlnim părți sau elemente de neliniște sau mistuire isihastă.
Numai așa muzicienii lumii îl vor respecta pe măsura esenței lui sonore
(„sunetul primordial”), când Festivalul le va impune să includă în programele
lor și muzică enesciană isihastă, unică în lume. Enescu a ocolit populismul. De
originalitatea muzicii sale era convins foarte tare Zubin Mehta, pe care l-am
cunoscut bine. I-am luat și un interviu.
Visul meu a fost și este să se audă Oratoriul „George Enescu” în Templul
Muzicii. Ce ecou! Ce victorie a glasului românesc! Mehta a fost o vreme
președintele Festivalului și în acest spirit mistic a propus să se construiască
Templul Muzicii, care a fost bine plănuit, s-a realizat și proiectul
arhitectonic, după marile temple muzicale ale Japoniei, idee abandonată însă pe
criterii politice, s-au înfruptat patrihoții de la putere de fondurile alocate
culturii, uitând că Festivalul Enescu, implicit acest Templu al viitorului,
înseamnă identitatea României. Nu ei, profitorii vremelnici de la putere,
asigură identitatea României, ci muzica lui Enescu, Festivalul închinat ei.
Aranjament
grafic - I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu