Castanul
Unirii de la Vişan-Iaşi, locul unde s-a făurit Unirea şi s-a născut România!
Mihai
Caba
22
Ianuarie 2025
România s-a născut la Iaşi! Această afirmaţie făcută
cu destulă tărie, îndeosebi după ce, în 2014,
Sărbătoarea Naţională a Unirii Principatelor Române a fost promulgată,
nu mai poate surprinde pe nimeni şi nu poate fi considerată o „ găselniţă” a
vanităţii ieşeane! Nicidecum! Ea este
una de netăgăduit, iar oricine încearcă sau, bată-l Sfântul (!), va încerca
vreodată, cu voită intenţie şi rea credinţă, să răstălmăcească acest adevăr
istoric, după „pohta” gândului său nesăbuit, va suferi consecinţele unui eşec
sortit peirii, atâta vreme cât încă mai există un martor ocular în viaţă al
acelor vremi frământate, care poate să susţină, oricând şi nesilit de nimeni ,
cât va mai putea să facă umbră pământului, indubitalitatea afirmaţiei făcute!
Chemat la judecata dreaptă a istoriei româneşti, ce
s-a scris cu slovele precumpănitoare ale
trudei şi strădaniilor depuse pe altarul înfăptuirii idealului de Unire a
Principatelor Române, renăscut şi cu mai multă vlagă după înăbuşirea revoluţiei
paş´optiste, măreţul castan de la Vişan, din mărginimea Iaşului (că despre
acesta este vorba!), el şi numai el (!) poate povesti mărturisitor, de-a fira-n
păr, despre acei ani fierbinţi şi încrâncenaţi în care, sub măreaţa sa coroană,
s-a pus în cuget liber şi-n simţiri făptuitoare plămada bine dospită a coacerii
doritei „pâini calde” a Unirii Moldovei cu Muntenia, numită România, aşa cum a
fost ea denumită şi pusă ca nou stat pentru prima oară pe harta Europei.
Că aşa a fost şi nu altfel, o altă dovadă certă şi
susţinătoare a „pledoariei istorice” a castanului măreţ de la Vişan este,
desigur, poezia lui Vasile Alecsandri, intitulată, iniţial, „25 mai 1856”, ce a
devenit, imediat după rostirea ei înflăcărată de către autorul patriot, un
adevărat „Jurământ” de credinţă al unioniştilor ieşeni:
„Sub acest măreţ castan/ Noi jurăm toţi în frăţie/ Ca
de azi să nu mai fie/ Nici valah, nici moldovan!// Şi să ne dăm mâni cu mâni,/
Pentru-a ţării fericire !
Să fie numai români,/ Într-un gând, într-o simţire”.
Aşadar, această poezie-document a fost compusă şi
declamată de poetul unionist Vasile Alecsandri în chiar ziua de duminică, 25
mai 1856, “sub acest măreţ castan” aflat în proprietatea de la Vişan a fiicei
unionistului Petre Mavrogheni, căsătorită cu comandantul regimentului din
Dealul Copoului, la sfârşitul „sfatului de taină” ţinut, cu mare fereală faţă
de iscoadele fanariote, de către unioniştii ieşeni, prezidaţi de Mihail
Kogălniceanu, între care: C. Negri, Dimitrie Ralet, Anastasie Panu, Pr. Neofit Scriban,
Costachi Rolla, Petre Mavrogheni, C-tin Hurmuzachi, Dimitrie Cozadini, Nicolae
Şuţu, Manolache Costache Epureanu, Dimitrie Cracti, Constantin Rosetti,
Dimitrie A. Sturdza.
Ori, toate aceste certe conotaţii istorice, temporale
şi spaţiale, ale poeziei „Jurământ” nu pot fi nicicând răstălmăcite, cum nu
poate fi respinsă vreodată nici ideea românismului, cuprinsă cu destulă
subliniere în versul: „Să fie numai români”.
De asemenea, se cuvine să mai subliniem şi faptul
deloc nesemnificativ că această poezie „Jurământ” , de mare vibraţie unionistă,
avea să constituie pentru autorul ei, Vasile Alecsandri, o veritabilă sursă de
inspiraţie pentru viitoarea poezie „Hora Unirii”, devenită Imnul Unirii,
împrumutând, atât „patosul”, cât şi „metrica” acesteia! Dar, despre această zi
însemnată a înfiinţării Asociaţiei de luptă pentru Unire, în care s-au stabilit
principiile solide şi direcţiile limpezi de acţiune înfăptuitoare ale unirii
românilor din cele 2 principate şi a încolţit viguros numele viitorului stat:
România, ce va fi pus victorios pe harta Europei, numai el, măreţul castan de
la Vişan, părtaş şi contributor la reuşita adunării subversive a partidei
unioniştilor ieşeni, poate „da samă” în faţa oricărei „instanţe istorice”,
fiind singurul martor ocular în viaţă al plămădirii şi dospirii Unirii
Principatelor Moldovei şi Valahiei!
Numai el şi nimeni altul poate să-şi surprindă
ascultătorii cu „detaliile” veridice, ce
s-au succedat „sub măreţia coroanei sale” mai bine de doi ani şi jumătate de
luptă îndârjită, dusă pe plan intern şi extern, de către înflăcăraţii făuritori
ai actului Unirii Mici (cum este greşit definită azi !) de la 24 ianuarie 1859.
Da, numai el, poate reda cu credibilitate cât de înflăcărată a fost lupta dusă
de unioniştii ieşeni - cei care au pus mai presus de orgolii personale
interesul naţional al Unirii Principatelor - chibzuind să cedeze spre
înfăptuirea ei şi Capitala şi Domnitorul! Iar sintagma încă folosită de Unire
Mică este cu desăvârşire una neconformă cu realitatea istorică românească. Fără
această Unire a Principatelor într-un singur stat România ar mai fi existat
vreodată Marea Unire de la 1 decembrie 1918?! E doar o întrebare retorică la
care istoricii de azi şi nu numai ei ar trebui să-şi nuanţeze exprimarea
potrivită.
Cine ar avea, fie şi din simplă curiozitate, răgazul
de a-i asculta cu destulă atenţie „depoziţia” sa fulminantă, răsfrântă într-un
ecou prelung şi foşnitor al frunzişului său înrâuritor în bine, s-ar putea
pătrunde după cuviinţă de „spiritul unionist ieşean” al acelor vremi trecute,
care exista pe atunci la Iaşi ...”mai viu şi mai bogat decât oriunde aiurea”,
după cum avea să constate, ulterior, într-un context mai larg şi „trăitorul de
Iaşi”, eruditul Nicolae Iorga.
Dar cine să-i mai asculte acum veridica sa
„mărturisire”, darmite să-i mai afle şi „păsurile” lui actuale?! Bătrân, foarte bătrân, adunând în trunchiul
şi coroana sa, încă măreaţă, o vechime trecută bine de 275 de ani, Castanul
Unirii de la Vişan, un adevărat Matusalem în rândul speciei de Aescullus
castanum, unicat în sud-estul Europei, uitat în timp şi încercat de toate
vitregiile vremii şi vremurilor celor 2 războaie mondiale şi a
„tăvălugului”colectivizării, „redescoperit” de aproape 23 ani, în 2002, într-o
proprietate privată (!) de la Vişan, din marginea Iaşului, „repus”, în 2004, în
drepturile sale legitime şi în dubla sa calitate de Monument al Istoriei şi al
Naturii şi tot de atunci, de, iată, 21ani (!), stă uitat de-a binelea, în
acelaşi „con de umbră”, de către toate autorităţile statului, începând cu
Primăria Bârnova, Direcţia de Monumente Iaşi, Ministerul Culturii şi Guvernul
României Şi, după cum se vede că „merge”
treaba în ceea ce priveşte situaţia gravă a Castanului Unirii de la Vişan, nu se
întrevede nicio ameliorare. Mare, mare
păcat! Câte primării din judeţ şi din ţară nu şi-ar dori să deţină în
patrimoniu un asemenea dublu Monument, cu care să se fălească şi să se
mândrească?!
Unde să mai punem şi continuata lipsă de respect a
Muzeului Unirii faţă de simbolicul
Castan al Unirii, neavând expus în muzeu niciun exponat cu acesta, de parcă
nici n-ar fi existat vreodată? Iar retorica pică, astfel, de la sine: „Fără
Castanul Unionist de la Vişan ar mai fi existat Muzeul Unirii de la Iaşi?
Răspunsul poate fi lesne intuit!
Pe lângă toată această crasă nepăsare, „colac peste
pupăză”, de peste 8 ani, Castanul Unirii de la Vişan boleşte vizibil şi
îngrijorător, fiind atins şi diagnosticat (benevol) cu 2 boli curabile:
„ciuperca de putregai” şi „molia mineră”,
de care ar putea fi lesne vindecat prin administrarea tratamentului
prescris de specialistul dendrolog.
Dar, vai, iluziile sunt deşarte, atâta vreme în care,
deşi au fost solicitate şi alertate în repetate rânduri în mass-media ieşeană,
instituţiile îndrituite (ANPM, GNM) şi unităţile locale autorizate (Serv. Publice - Spaţii
verzi, Grădina Botanică, Univ. Agronomică ş.a) continuă să ignore importanţa
acestui simbol naţional, care se îndreaptă, astfel, spre un sfârşit previzibil,
de neiertat...
În lipsa unor reacţii conjugate ale autorităţilor
statului, îndrepate spre „scoaterea din anonimat” şi punerea în valoare a Castanului – dublu Monument - , o oarece
„salvare” vine de mai mulţi ani încoace din partea unui grup de pensionari
inimoşi, care, constituiţi ad-hoc în
Cenaclul „Castanul Unirii de la Vişan” şi cu mijloacele lor modeste, au reuşit
să ridice pe cheltuială proprie un mic obielisc închinat memoriei unioniştilor
ieşeni şi continuă, sub oblăduirea proprietăresei, să organizeze, de două ori
pe an, în preajma lui 24 ianuarie şi 25 mai, adevărate manifestări de suflet,
la care sunt atraşi numeroşi elevi de la şcolile locale şi ieşene, dar şi alţi
participanţi de toate vârstele, localnici sau vizitatori ocazionali, dornici să
se pătrundă „pe viu” de filele istoriei Unirii şi de frumuseţile naturale ale
acestor minunate meleaguri vişănene.
Aşa cum recomanda, prezent de fiecare dată la
manifestările de la Castan, prof. univ. dr. Mandache Leocov, fost director al
Grădinii Botanice din Iaşi şi redescoperitorul
măreţului Castan al Unirii de la Vişan, în cuvântul său cald şi sfătos:
„aceste tinere vlăstare ale naţiei româneşti trebuiesc atent îndreptate spre
cunoaşterea rădăcinilor trecutului nostru istoric pentru a-şi putea contura pe
mai departe trăinicia unui viitor!”. Din nefericire şi spre regretul nostru, al
celor ce l-am cunoscut şi apreciat, cel care era denumit „Profesorul” a luat
drumul Veşniciei, fără să-şi fi văzut dorinţa împlinită: aducerea Castanului în
spaţiul public, acolo unde îi este locul lui binemeritat.
Ca discipoli ai săi, rememorându-i personalitatea şi
strădaniile sale, membrii cenaclului „Castanului Unirii de la Vişan” sunt uniţi
mai mult ca niciodată în susţinerea şi împlinirea dorinţei regretatului lor
mentor. Poate de aceea, în ciuda unui timp friguros, preconizata manifestare
patriotică de suflet unionist la Castanul Unirii de la Vişan, de vineri, 24
ianuarie 2025, la orele prânzului, când se va săvârşi o slujbă de pomenire a
Eroilor Neamului – făuritori ai Unirii Principatelor - , se va prezenta un
scurt şi frumos program artistic al elevilor, iar, la sfârşit, ca de fiecare
dată, toţi participanţii, prinzându-se „mână cu mână” cu înfiorată
simţire, vor întinde în jurul Castanului
înălţătoarea Horă a Unirii, moment atins de unicitate în toată trăirea lui
sufletească, nicăieri simţit ca aici.
Deci: Hai să
dăm mână cu mână,/ Să-ntindem Hora cu iubire,/ Castanul viu să ne rămână/ Un
Monument sfânt de Unire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu