Mircea Dorin Istrate - ALEXANDRU IOAN CUZA (icoane de suflet)

 

Mircea Dorin Istrate

ALEXANDRU  IOAN  CUZA

(icoane de suflet)

 

                                                       

                   Un vânt mirosind a primăvară, a proaspăt, a schimbare, a speranţă, bătea prin toată Europa anului 1848. Era anul în care, un tânăr născut la Bârlad în anul 1820, fiul ispravnicului Ioan Cuza, după ce îşi făcuse studiile la Paris, participa acum , alături de   Vasile Alexandri şi Mihail Kogălniceanu, la mişcarea revoluţionară din Moldova, susţinând cu ardoare unirea acesteia cu Ţara Românescă.

                  După înfrângerea mişcării revoluţionare din Moldova, Cuza urcă repede treptele militare ajungând până la gradul de colonel, preşedinte al Judecătoriei Covurluiului şi pârcălab de Galaţi, funcţie din care demisionează în semn de protest pentru a atrage atenţia lumii că alegerile pentru Divanul ad-hoc au fost falsificate. Prin toate acestea el se va face remarcat în timp şi considerat mai apoi ca persoana cea mai potrivită pentru a fi aleasă ca domn al Moldovei (5.01.1859) Printr-un calcul bine gândit , Cuza este ales la 24.01.1859 domn şi al Ţării Româneşti, ivindu-se astfel posibilitatea ca cele două ţări să poată fi unite sub acelaşi domn. De fapt acesta a şi fost gândul cel de taină al fiecărui român, gând rămas moştenire de suflet din vremea marelui Mihai, iar acum sosise clipa cea mult aşteptată, unică şi măreaţă când ea se va fi împlini sub domnul Cuza cel simţitor la durerile semenilor săi.

            Profitând de vrerea celor mulţi care doreau şi semne de schimbare dotătoare de speranţe, Cuza trece numaidecât la înfăptuirea unor reforme radicale care vor pune bazele statului nou, modern.

-         1861 unifică Parlamentele şi Guvernele celor două ţări, făcând asfel şi unirea politică a ţări,

-         1861 Reforma Fiscală,

-         1862 capitala ţării o mută la Bucureşti, iar ţara se va numi ROMANIA,

-         1863  Secularizarea averilor bisericeşti acţiune prin care va creşte Fondul Funciar al statului cu peste 20 %,

-         1864  Reforma Agrară ce va duce la  împropietărirea a peste 400.000 de ţărani,

-         1864  Reforma Învăţământului, Reforma Justiţiei, noua Constituţie, noua Lege Electorală,etc.

            Dar, ca de-atâtea ori in istoria noastră, când ceva începe să meargă spre bine şi în folosul celor mulţi şi oropsiţi, cei mari şi puternici se împotrivesc ştiind că vântul cel nou le va atinge privilegiile lor cele vechi aducătoare de atâta folos. Aşa se face că la 23.02.1866 liberali şi conservatorii se unesc în Monstruoase Coaliţie şi îl silesc pe domnul Cuza să abdice, punându-l în locul său pe Carol I. Cu durere în suflet Cuza pleacă în exil, stabilindu-se rând pe rând la Paris, Viena şi Wisbaden.Vrea să se reîntoarcă de câteva ori în ţară ca simplu cetăţean, dar Carol I nu îi aprobă cererea. Supărarea şi tristeţea îi accentuiază boala care îl macină de ceva timp. Se stinge din viaţă în anul 1877  în oraşul german Heidelberg. Doamna sa Elena îl va înmormânta la cimitirul de la moşia lor de la Ruginoasa, iar mai târziu osemintele sale vor fi înhumate în cimitirul bisericii Trei Ierarhi din Iaşi.

          Prin tot ceea ce a făcut pentru neam şi ţară, dar mai ales pentru cei din totdeauna oropsiţi, el, Domnul Cuza, va rămâne veşnicit în îninimile noastre ca leacul mângâitor şi dotător de speranţe al sufletului românesc. Bărbat între bărbaţii noştri cei mari născuţi în neamul nostru din vremile bătrâne şi până azi, el îşi va merita locul pe tâmpla ţării, acolo unde odihnesc în neuitare, ca icoane ale învechitului timpului ZALMOXIS, BUREBISTA, DECEBAL, MIRCEA, STEFAN cel  MARE, MIHAI,  alături de gândurile lor cele mari şi bune. De ei ni se agaţă speranţele noastre cele mari şi rugătoare, pe ei îi chemăm mereu în gând să vină şi să ne izbăvească de cel rău când simţăm că moleşeala şi putreziciunea cuprind ţara şi suflele noastre cele neputincioase.

 

***

 

 

 

Unirea, la români

 

Din ce-am fost odată, mare-mpărăţie

Ce şi-a-ntins hotarul către larga zare,

S-a ajuns în vreme, neamul să îmi fie

Jumătăţi de ţară prinse în hotare.

 

Câte Doamne zbateri, câtă umilinţă,

Câte lupte, jertfe, câte vieţi curmate,

Câte rugi la Tine, în smerit, căinţă,

N-am ‘nălţat Mărite vremi nenumărate.

 

Ne-a unit o clipă MARELE VITEAZUL,

Sub un singur sceptru să îi fim ai lui,

Am crezut atuncea c-am trecut necazul

Şi-i vom face dară, pofta dumnealui.

 

N-a fost ca să-mi fie timpul de răsplată

Pentru toată truda ce-am trecut-o-n veac,

A rămas spenanţa pentru altădată

Să unim de-apururi vechiul neam de dac.

 

Vint-a Domnul CUZA, să ne-nfioreze

Mintea şi credinţa, inima română,

Să fim toţi o ţară, suflete viteze

Puse-n palma sorţii şi aşa rămână,

 

Când dorinţi din inimi scrise într-o jalbă

S-au cerut să fie lângă ţara mamă,

Sora Bucovina, sora Basarabă

S-au unit cu ţara închizâd o rană.

 

Sora Transilvană, veşnic lăcrimată

Şi-a luat destinul în a sale mâini

Şi-n măreaţa clipă, Alba Împărată

Plămădit-a soarta dodoloaţei pâini.

 

Astfel neamul vrut-a ca atunci rămână

Suflet lângă suflet, Romania Mare,

Veci să dăinuiască naţia română

În cuibarul vremii, neînvinsă, tare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Unirea lui Cuza

 

Motto:

Ca prin lumea mincinoasă să răzbesc cu fapte bune

Şi curat în faţa sorţii să stau vrednic ca un sfânt,

V-am luat să-mi fiţi modele, cuiburi de înţelepciune,

Măreţind în nemurirea unei tainiţe de gând.

*

În frământata vreme, din secolul trecut,

A noastră viţă veche prin veacuri preumblată,

A dat bărbaţi de seamă prin fapte ce-au făcut

Rămâie-n cartea ţării, o filă-ngloriată.

 

Din ei, în măreţie, pe-un Cuza-l ţinem minte

Că a unit voinţa a două ţări române,

Ca una fie ele, cum fost-au mai ’nainte

Când largă era ţara, în graniţe străbune.

 

Bărbat cu drag de ţară, de neamul lui cel bun,

Preaplin de-nţelepciune şi sete de dreptate,

Făcut-a începutul la multe ce-s acum,

Tot măreţindu-şi viaţa cu-a sale bune fapte.

 

Atunci, cum mai făcut-au, şi-au dat mână cu mână

Trudiţii cei de veacuri, mereu ne-ndreptăţiţi,

Şi-au ridicat în slavă ce-a naţie română

Când fiii ei ajuns-au să fie iar uniţi.

 

A Milcovului maluri cuprinsu-le-au în horă

Nicicând să mai separe în două vechiul neam,

Legaţi fie-n vecie, ca frate bun c-o soră

În cuib de veşnicie, muntean cu moldovean.

*

Unirea e putere şi vis de înălţare

La cel lovit de soartă căzut mereu în tină,

E spadă ne-înfrântă şi scut de apărare

Mândrie şi onoare, cât timpuri or să vină.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Vă-ndemn pe toți

 

Voi n-auziți cum bate-un clopot, la Putna lui Ștefan cel Mare

Chemând oștenii-n adormire, din nou în cete să se-adune,

Că  focuri ard de-acum pe dealuri, însemn că iar pe la hotare

E fierbere și zarvă mare și timpurile nu-s a bune.

 

În Apuseni, un glas de bucium se tânguiește  cu amar

Spunând că Avrămuț ne-așteaptă la Blaj, acolo pe câmpie,

Că de al ostrum braț și suflet nevoie este astăzi iar

Că  vechi dușmani de dinlăuntru, imi vor Ardealu-a lor să fie.

 

La Alba noastră, Împărată, cetatea și-a deschis iar poarta

Sperând că va veni Viteazul, pe toți românii să-I unească,

Aminte să ne-aducă dânsul, că-n veci de veci asta ni-I soarta

Ca doar uniți să fim o țară, de-un neam și-o limbă românească.

 

La Argeș s-a trezit din somnu-I, bătrânul Mircea Voievod,

Simțind cum cea păgânătate de primprejur ne vrea iar glia,

Așa că lângă el ne cheamă, un zid să facă din norod

Ca-n umbra lui, pe câmpul luptei ne facă el, ucenicia.

 

Măritul Țepeș își ascute pe deal pădurea lui de țepe,

Că de un timp în astă țară trădarea s-a făcut virtute,

Și-s mult prea mulți aceea care, sunt pentru neamul ăsta lepre,

Dorindu-și doar averi, putere, uitând că țara-I jertfă, lupte.

 

La Iași ne-așteaptă domnul Cuza, tot îndemnându-ne: Unire!

Că numai ea pe toți ne leagă făcându-ne de-apururi tari,

El drepte legi la toți ne deie, ne fie țara-n nepieire

Cât neamul fi-va laolaltă, sub umbra României Mari.

*

Pe voi v-așteaptă ei de-acuma, să fiți o inimă și-un gând

Și-n aste vremuri de restriște cu toți o singură dorință,

De nu acum așa veți face, ca-n alte dăți, tot amânând

Rămânem  doar  cu-n vis tomnatic, că nu avem în noi, voință.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Dă-ne Doamne

 

Doamne, lasă-l pe MANOLE, să ridice-o mănăstire

Într-un loc ales de Tine, pentu NEAMUL ROMÂNESC,

Pe-un PICIOR de RAI să facă mărețita lui ZIDIRE,

Sub a Ta binevoire, ce i-o da-vei din ceresc.

 

Fă să-mi pună TEMELIE peste HUMA cea în care

VEȘNICESC tot rânduri rânduri, toți ai mei din STRĂVECHIME,

Să îmi țină ei ZIDIREA cea dorită în spinare,

Veacuri multe-n numărare, într-u sfânta pomenire.

 

Pân’ la CER ‘nalțe-mi pereții, și-apoi BOLTAsă mi-o facă

Din a STELELOR cohorte ce pe ceru-mi licăresc,

Să-mi străluce viu în noapte peste VECHEA LUME DACĂ,

Peste tot pe-acolo unde FRAȚII noștri viețuiesc.

 

Iară pe CATAPETEASMĂ pună-mi sfintele ICOANE

Ale celor care neamul l-au ținut în nemurit,

Începând cu el, ZAMOLXE, ce Tu datuni-l-ai Doamne,

Fie-ne al nostru mare MOISE, ce-al ‘nost neam, l-a păstorit.

 

Mai apoi, pe DECEBALUS, crucea neamului, cel care

Ne-nvățat cum BĂRBĂȚIA mi se ține-n DEMNITATE,

Pe DESCĂLECĂTIRII noștri, rând pe rând pe fiecare

Ce au pus un STÂLP DE ȚARĂ fiecare-n a sa parte.

 

Într-o ramă aurită veșnicească-mi-l pe MIRCEA,

Înțeleptul nostru care a făcut din noi un ZID,

Să se pargă-n el furtuna, ce-a cutreierat pe-aicea

Pustiindu-ne cea vatră, când de el mi s-a izbit.

 

Mai apoi, pe ȘTEFAN, domnul, să mi-l pună-n mare cinste

Chiar de-asupra uși care face trecerea-n altar,

Să ne fie fiecărui de povață și de-aminte

Cum îmi TREBUIE să fie, donmul țării ce-are har.

 

Pe MIHAI,, viteazul care ne-a UNIT, ÎNTÂIAȘ dată

Într-o ȚARĂ ROMÂNESCĂ pe pământul ‘nost stăbun,

Facă-ni-l ne fie ASTRĂ nepierită niciodată,

Că făcutu-și-a cea POHTĂ, de român smerit și bun.

 

Pe-AVRĂMUȚ, ni-l pună Doamne ca icoană însfințită

Privegheze-ne de-a pururi din înaltul cel ceresc,

Că a fost românul care, cu-a lui inimă simțită

A dorit ne facă-Ardealul, fie LIBER în lumesc.

 

Să nu-l iute nici pe CUZA, domnul cela cu DREPTATE

Ce ne-a pus în rândul lumii ca pe-o țară ne-nchinată,

Și-a dat LEGI de începuturi pentru tot și pentru toate,

Să ridice astă țară, cum n-a fost ea niciodată.

 

Iar PRIDVORUL să mi-l facă cât în el să îmi încapă,

Cea SUFLARE ROMÂNEASCĂ, câtă toată viețuiește

În cuprisul vetrei care, cu al său pământ și apă

Ține LIMBA noastră dragă, ce se-ngână, ROMÂNEȘTE.

**

De ne faci ce-a mănăstire, ce în lume n-are seamă,

Veacuri toate, pân’ la gata, ți-om ‘nălța la mulțumiri,

Că ne-om ști sub sub a Sa umbră, ocrotiți și fără teamă,

Buni oșteni în a Ta oaste, iertători plini de iubiri.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Modele de urmat

 

Nu mai avem modele de oameni buni, curaţi,

Să spună adevărul, să-mi fie luminaţi,

Să dibuie minciuna, s-o facă cunoscută,

Cuvântul să şi-l ţină ca taina ceea mută.

 

Să nu-i îndoaie viaţa, să fie veşnic treji,

În lupte fie-n faţă cum sunt doar cei viteji,

Nimica nu-i oprească, nimic nu-i ţină-n loc

Când neamul lor şi ţara îmi stau în nenoroc.

 

Să-i doară soarta celui ce-i slab ori prea mărunt

Şi pentru el răstoarne şi cerul cel temut,

Un pas ’napoi nu deie chiar viaţa de-i sortită

Acolo să şi-o gate pe veci, neîmplinită.

 

Aşa aş vrea, Mărite, să fie cel pe care

Să-l ţin icoană-n suflet, la fel ca fiecare,

Cu el aş fi alături chiar de ar fi să mor

Ca neamul şi cu ţara să-mi aibe-un viitor.

 

Ne dă, Mărite  Doamne ,doar unul ce-i în stare

Să pună ţara asta pe dreapta Ta cărare,

Ne spele cât făcut-am puzderii de păcate

Ca de acum încolo să măreţim în fapte.

 

Să fie din aceia pe care noi îi vrem

De moarte n-aibă frică şi viaţa nu şi-o tem,

Ca să trezească ţara din lunga amorţeală

Şi soarta să-i preschimbe în glorie şi-n fală.

 

Mai cred, Mărite Doamne, că nu ne laşi la greu

Şi-o să ne scoţi la maluri, cum ai făcut mereu,

Că suntem buni la suflet şi oameni de ispravă

Şi poţi cu noi a face, minuni, spre a Ta slavă.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

***