Cel mai iubit cuvînt
Mihai Eminescu:
„De când e suflet de român pe faţa pământului, românul a
fost mândru de a fi român”.
Romanitatea românească este
afirmată dintru început prin etnonimele român ‹ romanus şi valah
‹ walch. Cele două cuvinte au fost “sinonime” şi la origine: romanus,
cuvînt latin, şi walch, cuvînt germanic, însemnau “roman, vorbitor
al limbii latine”. Dintre toate limbile romanice, numai româna a păstrat acest
cuvînt, romanus, dispărut din celelalte limbi. Dintre toate
popoarele romanice, numai românilor li s-a spus vlahi, până-n
zilele noastre.
Odată cu cuvîntul romanus,
conştiinţa romanităţii şi ea, se pierde sau se păstrează. Limba română a
păstrat-o, în condiţii asupra cărora ne putem face o idee ceva mai clară
zăbovind asupra acestui cuvînt, român, cercetându-i atât înţelesul,
cât şi condiţiile în care s-a păstrat numai aici, în Dacia, provincia care a
stat cel mai puţin timp sub binefacerile şi rigorile administraţiei imperiale
romane. După G. Ivănescu, autorul celei mai recente Istorii a limbii
române, “numele romanus s-a păstrat la români după secolul
al V-lea, pentru că românii erau atunci, la răsărit de Munţii Dinarici, singura
populaţie romanică între alte neamuri (…) Dacă românii ar fi fost vecini cu
alte neamuri romanice şi ar fi avut relaţii cu ele, ar fi trebuit să se dea
fiecărui popor romanic, şi deci şi românilor, un nume (de către cine să li se
dea un nume? n.n.) prin care să se poată distinge între ele; iar aceste nume ar
fi trebuit să fie altele decât Romanus (…) În Apus, populaţia romanică s-a
numit pretutindeni, o bucată de vreme, romani, dar cu vremea, după naşterea de
la o regiune la alta a deosebirilor de grai, deosebiri care au dus la
constituirea unor noi unităţi etnice, popoarele romanice au trebuit să-şi dea
nume deosebite”. [22]
Înainte de a ne justifica rezerva
faţă de această explicaţie, să observăm cât de specifică e atitudinea
ilustrului savant ieşean pentru grija cu care lingvistica românească a ţinut
întotdeauna să nu supraliciteze acele împrejurări numai bine potrivite pentru a
fi răsunător comentate întru satisfacţia unor orgolii naţionale mărunte! Faptul
că romanus s-a păstrat numai în limba română a fost deseori
consemnat de autorii români, dar practic niciodată comentat. Şi ce uşor e să ne
dăm seama cât de multă şi de înflorită cerneală ar fi curs pe alte meridiane
culturale în jurul acestei întâmplări care face din români poporul cu
cel mai vechi nume din toată Europa! Şi nu orice nume!…
Ne vom reprima şi noi avânturile
stârnite de acest fapt excepţional, dar nu vom cădea nici în cealaltă extremă.
Astfel că la cele spuse de G. Ivănescu vom aduce următoarea obiecţie: românii
nu au fost numiţi astfel, adică români, de celelalte popoare, cu
care se învecinează. Pentru ceilalţi, românii au fost valahi, vlahi,
volohi etc. Numai românii şi-au spus între ei români.
Încât, după explicaţia dată de G. Ivănescu pierderii cuvîntului romanus în
Apus, s-ar fi cuvenit ca românii să-şi zică şi ei valahi, după cum
îi numeau celelalte neamuri din jur. Considerăm însă că un popor nu-şi schimbă
numele sub presiunea unui etnonim diferit, de care se folosesc străinii pentru
a denumi acel popor. Denumirea de neamţ, german, allemand şi
altele, nu i-a determinat pe nemţi să renunţe la propriul etnonim: deutsch.
Şi sunt destul de multe popoarele care îşi zic într-un fel diferit de denumirea
sub care sunt cunoscute de către străini: olandezii, finlandezii etc. Aşadar,
dispariţiei cuvîntului romanus din limbile romanice din Apus
trebuie să i se caute o altă explicaţie. La fel cum şi păstrării acestui cuvînt
în limba română, numai în limba română. Pentru a simplifica, vom teoretiza,
propunând să distingem între etnonime interne, acele denumiri care
se întâlnesc în însăşi limba poporului astfel numit: român, deutsch,
français, italiano etc., şi etnonime externe, de care se
folosesc străinii (sau numai unii străini) pentru a desemna o anumită
comunitate etnică. Astfel de etnonim extern ar fi, deci, valah,
pentru noi, românii, cu felurite variante: vlahos, olah, vlah, blachus,
blach, voloh, vlas, blas etc. Numeroase sunt etnonimele externe
corespunzătoare etnonimului intern deutsch: neamţ (sl. nemeţ), allemand,
germanus, tedesco. Putem acum conchide asupra ipotezei lui G. Ivănescu
obiectând că, după cum şi-a imaginat domnia-sa desfăşurarea lucrurilor, în Apus
cuvîntul romanus a încetat să mai fie un etnonim, intern, sub
presiunea unor etnonime noi, externe. După părerea noastră, etnonimele
externe nu au asemenea putere, de a le înlocui pe cele interne ori măcar a le
slăbi.
Lăsăm de-o parte, pentru câteva
clipe, căutarea unei explicaţii mai bune pentru păstrarea – practic numai în
limba română – a cuvîntului romanus (romanus s-a
mai păstrat şi în reto-romană.) Şi ne vom opri mai mult asupra polisemiei pe
care o are în limba română cuvîntulromân. În Dicţionarul Academiei, român este
înregistrat cu următoarele sensuri, adăugate celui etnonimic, de bază:
“creştin; bărbat (soţ); om, în general (ins); ţăran, ţăran iobag.” Spre
deosebire de autorii recenţi ai tomului IX al Dicţionarului Academiei,
noi credem că sensul “creştin” al cuvântului român nu este
“atât” de regional, precum îl înregistrează dumnealor. Cf. tomul I, partea a
II-a, la cuvântul creştin, trimiterea făcută de Puşcariu, în 1940,
la “rumân (II 20)”, rămasă neoperată în 1975… În 1983
însă, în excelenta sa lucrare Român, românesc, România, Vasile
Arvinte precizează, pe urmele lui Sextil Puşcariu şi Sever Pop, că
“cuvîntul român are şi sensul «creştin (ortodox)», iar
derivatul românesc, -ească înseamnă şi «creştinesc, -ească»,
în expresia lege românească «lege creştinească». Aceste
cuvinte sunt atestate în 16 puncte diseminate în toate provinciile româneşti”.
[1]
Aşadar, român mai
înseamnă şi “creştin”. Acest detaliu semantic, pe care folosirea lui român în
limba română modernă se pare că-l ignoră în varianta ei literară – anchetele
folclorice, dialectale, continuă să-l mai înregistreze totuşi, acest detaliu
este foarte semnificativ pentru toată discuţia noastră. Anume, aproape orice
teorie cu privire la formarea poporului român îşi pune întrebarea locului şi
momentului creştinării românilor. Ne vom pune şi noi această întrebare,
încercând să stabilim câteva preliminarii utile unui răspuns mulţumitor. Ceea
ce se ştie cu certitudine referitor la creştinismul românesc sunt următoarele
– terminologia creştină
fundamentală este de origine latină: Dumnezeu, creştin, biserică,
cruce, înger, drac, a boteza, sîn/sînta (sîn Andrei, sînta Maria etc.), preot,
credinţă etc.;
– nu se cunoaşte exact data şi
locul creştinării românilor;
– în limba română, un mare
număr de termeni religioşi sunt de origine slavă (mai ales sud-slavă) şi
greacă: rai, iad, popă, mucenic, duh, evanghelie, precistă,
slujbă etc.
N. B. Când spunem că “nu se
cunoaşte data şi locul creştinării românilor” avem în vedere maniera după care
s-au creştinat popoarele din jurul nostru: prin decizii “de sus în jos”, luate
de persoane bine identificate în istorie, aşa cum bine sunt cunoscute şi data
şi locul creştinării, care a avut caracterul unui eveniment. Cu
privire la creştinarea românilor, arhivele istoriei nu fac nici o menţiune,
împrejurare care poate fi interpretată în diverse chipuri, dar mai ales ca
dovadă că relaţia românilor cu religia creştină a fost de un tip deosebit, mai
special. Foarte probabil e că la români creştinarea n-a avut caracterul de
eveniment, ci de proces – îndelungat, treptat, organic.
Altminteri, în legătură cu discuţia noastră, e suficient să constatăm că în
secolul al III-lea în Dacia romanizată se aflau deja mulţi creştini. [2]
Îndeosebi din faptul că aceşti
termeni religioşi de origine slavă sunt foarte mulţi, dar şi din faptul –
altminteri controversat în ultima vreme – că în secolul al XIV-lea organizarea
bisericească din Ţara Românească menţinea relaţii de dependenţă faţă de
autorităţi bisericeşti sud-dunărene, adversarii continuităţii româneşti în
nordul Dunării deduc că (1) românii s-au creştinat în sudul Dunării (2) prin
intermediul slavilor.
Aceste două afirmaţii sunt mai
uşor de respins dacă sunt luate împreună: creştinarea românilor prin slavi e de
neacceptat dat fiind vocabularul fundamental creştin de origine latină, absent
din limba slavă şi deci din orice alt idiom sud-dunărean la data când slavii de
aici se creştinau. Organizarea bisericească a românilor, dependentă – nu se
ştie exact de la ce dată şi în ce măsură – de biserica bizantină, ajunge în
epoca de formare a statelor româneşti într-o strânsă dependenţă de ritul slavon
ortodox, din motive care nu mai au nici o legătură cu procesul etnogenezei
româneşti. Sute de ani, aşa cum în Apus biserica s-a adresat credincioşilor în
limba latină, în bisericile româneşti a răsunat limba slavonă, limba română
însăşi fiind scrisă cu alfabetul chirilic în primele ei monumente literare.
Îndeosebi aşa se explică terminologia religioasă de origine slavă din
componenţa vocabularului românesc.
Faptul că nu se cunoaşte momentul
şi locul creştinării românilor considerăm că concordă greu cu ideea migraţiei
româneşti în sudul Dunării. Acolo, în sudul Dunării, teritoriu relativ bine
controlat de Bizanţ, cu greu ar fi trecut neconsemnat în arhive, în scrierile
numeroşilor cronicari, un eveniment ca acesta. Se adună astfel, în vina acestor
comentatori ai evenimentelor la care au asistat, absenţa oricărui comentariu,
al celei mai expeditive note, cu privire la următoarele:
– prezenţa în sudul Dunării a
românilor;
– creştinarea acestora;
– exodul peste Dunăre, spre nord,
al acestei populaţii.
Atâta vreme cât ne situăm în
interiorul teoriei migraţioniste, este greu să ne explicăm această tăcere a
izvoarelor istorice, de orice natură, şi în primul rând a celor explicite,
scrise.
În schimb, dacă pornim de la
premisa continuităţii româneşti în nordul Dunării, vom fi în stare să explicăm
mai bine procesul creştinării românilor, dar numai dacă îl vom raporta la
moştenirea religioasă geto-dacă. Oricum, faptul că nu se cunoaşte locul şi
data, momentul creştinării românilor – ceea ce îi pune pe români într-o
situaţie singulară, tocmai pe ei care au făcut din propriul nume un sinonim
al creştinului – ne obligă să acceptăm de la bun început ideea
că la români creştinarea s-a petrecut în alt fel, că s-a întâmplat
cu ei ceva (mai) deosebit. Dintre datele ce le avem în legătură cu începuturile
românilor, una se oferă singură, în termeni expliciţi, expliciţi încă din
antichitate, în legătură cu creştinarea românilor: asemănările mari dintre
creştinism şi religia geto-dacă. În măsura în care putem deosebi o religie
geto-dacă diferită de cea tracică, mai ales cea dintâi e capabilă să treacă
drept o vestitoare a religiei creştine, aşa cum unii l-au considerat şi pe
Zamolxis un profet al lui Iisus, un “precursor”.
Chestiunea a fost studiată de
feluriţi învăţaţi, dintre ei amintesc doar pe doi, Mircea Eliade şi Ioan G.
Coman, [3] deplini convingători în ceea ce priveşte atât “performanţele”
spiritualiste ale religiei geto-dace, cât şi rolul acesteia în pregătirea terenului,
a sufletelor, pentru tainele noii religii. Daco-romanilor, în măsura în care ei
mai erau daci, aceste taine par să le fi fost mai uşor de pătruns, de înţeles.
Căci “legătura sau înlănţuirea generaţiilor prin credinţa în nemurire a
contribuit mult la trecerea de la spiritualitatea geto-dacilor la aceea a
urmaşilor lor, care au fost şi sunt românii. Nemurirea getică devine nemurire
creştină prin transformările profunde, în care eshatologia, iniţierea,
ascetismul, erudiţia astrologică, terapeutică şi teurgică au fost confruntate
aspru cu învăţătura, viaţa şi cultul misionarilor creştini. Transformarea
nemuririi getice în nemurire creştină a avut loc tocmai în perioada de formare
a poporului român, când acesta a fost creştinat. Dacă Zamolxis sau cultul său
şi nemurirea sa s-au pretat la o încreştinare aproape totală, este pentru că
existau o sumă de trăsături de apropiere şi complementaritate a acestor
religii. (…) Nemurirea getică reapare transfigurată în spiritualitatea
românească şi anume în credinţe, datini, viziuni, aspiraţii şi creaţii dintre
cele mai diverse. În domeniul religios, poporul român ortodox, succesor şi
moştenitor al poporului get, manifestând prin sfinţii săi canonizaţi şi
necanonizaţi o profundă religiozitate, acordă, cu geţii, o cinstire deosebită
monahismului.” [4]
În aceste condiţii, e uşor de
imaginat de ce nu se cunoaşte data creştinării daco-romanilor: pentru că o
asemenea dată nici nu există. Creştinarea daco-romanilor va fi fost un proces
lent, în primul rând popular, prin asimilarea organică a noii religii. Creştinarea
nu a fost resimţită ca un şoc, ca un eveniment, ca o rupere de vechile
credinţe, ci doar ca o remodelare a acestora, după câteva canoane numai ele
noi, fondul religios rămânând acelaşi, îndeosebi sub aspectul etic, moral.
Adepţii teoriei migraţioniste
contestă posibilitatea creştinării românilor în nordul Dunării, invocând
îndeosebi două argumente:
– mulţimea termenilor religioşi
de origine slavă din limba română;
– relaţiile de subordonare ale
bisericii româneşti faţă de biserica ortodoxă sud-dunăreană, în felurite
chipuri localizată, între Bizanţ şi Ohrida. Cu acest statut de subordonare
românii au venit din sudul Dunării!…
Cum am mai spus, aceşti termeni
de origine slavă nu sunt puţini, dar ei nu sunt cei fundamentali. Este oricui
evident că românii s-au creştinat în limba latină. În limba latină au primi
înţelesul adânc al noii credinţe, legea cea nouă! În limba slavă ei şi-au organizat biserica,
îndeosebi din punctul de vedere administrativ şi canonic, împrumutând forme şi
termeni de rit slavon, ortodox, într-o epocă mult ulterioară creştinării
propriu-zise. În legătură cu prezenţa în limba română a acestor termeni slavi,
de care fac atâta caz adepţii mai vechi sau mai noi ai lui Roesler, ni se pare
a fi deosebit de elocventă “experienţa” făcută de prof. Emil Vrabie, într-o
lucrare manuscrisă, dovedind că aproape întotdeauna termenilor de origine slavă
din lexicul românesc le corespund în limba engleză termeni romanici,
împrumutaţi din franceză şi latină. Inclusiv în lexicul bisericesc, religios!
Ne aducem astfel aminte că o demonstraţie identică a făcut-o şi B. P. Haşdeu,
în secolul trecut, evidenţiind similitudinile frapante dintre felul în care
vorbitorii unui idiom slav au fost influenţaţi de limba italiană (în valea
râului Resia, de lângă Udine) şi felul în care româna a receptat influenţa
slavă. [5] Se evidenţiază astfel că, atunci când condiţiile sunt aceleaşi,
efecte similare se datorează unor cauze asemănătoare.
Despre prezenţa timpurie a
creştinismului în nordul Dunării, pe lângă anumite informaţii explicite ori
mărturii arheologice, ne vorbeşte şi un eveniment bine cunoscut, dar căruia nu
i s-a dat o interpretare corectă: numirea lui Ulfila (Wulfila), la anul 341, ca
episcop la nord de Dunăre. Ulfila a juca un rol esenţial în creştinarea
goţilor, dar la vremea când a fost numit episcop goţii încă nu erau creştinaţi,
încât numirea unui episcop pentru teritoriul nord-dunărean nu poate avea alte
semnificaţie decât prezenţa unui mare număr de creştini în acest teritoriu. Cum
precizează R. Gryson, specialist francez în istoria creştinismului, comentând
numirea lui Wulfila ca episcop, “pentru a lua conducerea creştinilor ce locuiau
pe teritoriul gotic”, “aceşti creştini se recrutau dintre descendenţii
populaţiei romanizate a regiunii, care făcuseră parte din Imperiu până la
domnia lui Aurelian (…); se ştie că obiceiul vechii biserici nu era de a
trimite un episcop pentru a evangheliza un teritoriu păgân, ci de a aştepta existenţa
unui nucleu de credincioşi spre a le da un conducător şi a-i recunoaşte ca o
comunitate autonomă.” [6]
Prezenţa a numeroşi romanici în
nordul Dunării după retragerea aureliană ne-o dovedise, extrem de convingător,
construirea în anul 328 a podului de la Celei, sub împăratul Constantin cel
Mare. Numirea lui Wulfila ca episcop vine să dovedească despre aceiaşi romanici
că erau şi creştini. Deci la anul 341 romanicii din nordul Dunării erau
creştinaţi. Dar de când şi în ce chip se creştinaseră, asta încă de pe atunci
nu se ştia!…
În mod paradoxal, putem şti noi
astăzi, ceva mai mult, legând de actul creştinării autenticitatea vieţii
creştineşti la români, cum s-a dovedit aceasta mai târziu. Fără să fie
habotnici ori aplecaţi spre misticism, românii au trăit dintotdeauna şi până azi
într-un cult al aceloraşi virtuţi morale pe care şi creştinismul s-a străduit
să le răspândească. Mai mult ca la alţii, se poate vorbi de un creştinism
funciar al românilor, un creştinism trăit în toate împrejurările vieţii,
dincolo de zidurile bisericii. Mai mult ca oriunde, la români instituţia
bisericii nu este hotărîtoare pentru o viaţă creştinească. Drept care biserica
a putut funcţiona foarte bine într-o limbă neînţeleasă vreme de un mileniu
aproape, iar introducerea limbii române ca limbă de cult, în locul celei
străine şi neînţelese, nu a fost rezultatul unei necesităţi organice a vieţii
creştineşti. Căci la români trăirea creştinească în afara zidurilor bisericii
este mai puternică decât la majoritatea celorlalte popoare creştine. Toate
acestea putând dovedi că încreştinarea românilor, a daco-romanilor, a fost un
proces “natural”, greu de remarcat chiar şi pentru cei ce erau atinşi de
desfăşurarea sa. Nu oare această “origine” a creştinismului românesc explică
(ori se leagă de) binecunoscuta toleranţă religioasă a românilor?
În disputa pe care o stârnesc
contestatarii daco-romanilor în nordul Dunării, în Dacia de odinioară, cade
deci foarte potrivit cuvîntul român, cu polisemia sa, punându-ne
dinaintea întrebării: în ce condiţii cuvîntul romanus sau român putea
căpăta şi înţelesul de “creştin”? În sudul Dunării sau în nord? Evident, acest
sens îl putea dobândi numai într-un spaţiu în care românii erau singurii
creştini! Extrem de puţin probabil în sudul Dunării, aflat sub autoritatea nu
numai a împăratului bizantin, dar şi a Patriarhiei din Constantinopol. Cu atât
mai mult cu cât în sudul Dunării românii ar fi primit creştinismul prin alt
popor, prin altă limbă, ceea ce i-ar fi determinat pe români să îmbogăţească cu
sensul de “creştin” cel mult polisemia cuvîntului care denumea populaţia prin a
cărei limbă s-a creştinat. Observaţia aceasta ne face să imaginăm şi alt mod în
care cuvîntul român va fi căpătat sensul de “creştin”: acest
sens l-au adăugat populaţiile barbare care se vor fi creştinat în procesul
asimilării lor etnice de către români. Oricum, sensul “creştin” al
cuvîntului român nu putea să apară decât în nordul Dunării,
într-un teritoriu bântuit de păgâni, de barbari.
Dacă ar fi adevărat ceea ce
susţin adversarii noştri, şi anume că românii vin în nordul Dunării şi în
Transilvania prin secolele XII-XIII, e de neînţeles această evoluţie semantică
întrucât la acea dată erau creştinaţi şi slavii, şi maghiarii, ba chiar şi
cumanii. Faţă de cine s-ar mai fi simţit atunci românii creştini, dacă ceilalţi
nu erau păgâni, ci tot creştini?
Cuvîntul român, prin
sensul “creştin” ce s-a adăugat celui iniţial, vine aşadar să depună o mărturie
foarte grea în sprijinul continuităţii româneşti în nordul Dunării. Ba mai
mult! Această polisemie este în stare să ne dea o idee şi asupra condiţiilor în
care s-a menţinut romanitatea nord-dunăreană. Şi anume, conştiinţa etnică a
apartenenţei la o anumită comunitate, distinctă cel puţin, dacă nu şi
superioară, faţă de neamurile care, în curgerea lor stereotipă spre sud şi
vest, roiau nestatornic pe aceste meleaguri carpato-danubiene, această
conştiinţă etnică a căpătat un sprijin puternic din partea religiei creştine,
la care multă vreme au fost închinători numai românii în acest spaţiu. Aşa se
face că român, la înţelesul de romanus, îl adaugă şi pe
cel de chrestianus. Această îmbogăţire a cuvîntului român (sau romanus)
cu sensul “creştin” este greu de explicat în condiţiile în care românii ar
fi venit din sudul Dunării.
În strânsă legătură cu această
frumoasă dezvoltare semantică a etnonimului român, va trebui să
ţinem seamă şi de condiţiile în care s-a păstrat în limba română cuvîntul populus.
(Cuvîntul senatus, din păcate, nu s-a mai păstrat şi el în limba
română…) Popor, în primele texte româneşti şi la nivelul…
poporului, a însemnat mai ales “comunitatea credincioşilor creştini”. Poporenii sunt,
în general, cei ce frecventează aceeaşi biserică, iar a poporî, în
vechime, avea înţelesul bisericesc “a păstori”. Adăugând şi expresia “lege
românească”, cu înţelesul de “credinţa creştină, ortodoxă”, vom înţelege mai
bine cât de îndreptăţiţi suntem să vorbim de o viaţă creştinească deosebit de
autentică a românilor, încă din cele mai vechi timpuri. Într-un fel, chiar din
vremuri precreştine…
Consemnând păstrarea în limba
română a lui populus › popor, să-l amintim şi pe gint
‹ lat.gens, gentis, încă viu în primele texte româneşti. Vom
conchide astfel că pentru români, conştiinţa romanităţii era întărită şi de o
înţelegere clară a funcţiei pe care o are în toată lumea apartenenţa
individului, a insului, la o anumită ginte, la un anumit popor,
detaliu care face rezonabil “miracolul” românesc al dăinuirii ca popor, ca
ginte latină în această parte a lumii, aici, “în calea tuturor răutăţilor”.
(Post scriptum
2013
Afirmaţia că românii
s-au creştinat printr-un proces „organic” şi au dobândit astfel o autenticitate
aparte în trăirea sentimentului religios, a căpătat o confirmare de nimeni
dorită în anii dictaturii comuniste. Dacă comparăm destinul bisericilor ortodoxe
din ţările socialiste, din Rusia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Albania şi
România, confruntate toate cu ateismul de stat cominternist, atât de agresiv şi
de stupid, constatăm că românii, ca ortodocşi, au supravieţuit cel mai bine. Am
putea spune chiar că Biserica Ortodoxă română a ieşit întărită din pustiul
bolșevic prin care a fost nevoită să treacă. Este meritul şi al ierarhilor
ortodoxiei române, dar este greu de imaginat, pentru cine îi cunoaşte pe
români, cum ar fi renunţat aceştia la taina botezului pentru copiii lor, la
cununia cu preot ori la slujba de înmormântare a părinţilor, la vopsitul
ouălelor la Paşte, la colindele de Crăciun etc., sau cum ar fi acceptat aceştia
transformarea bisericii din sat în depozit de mărfuri sau sală de „reuniuni tovărășești”.
Unde acest lucru s-a întâmplat, în mai toate ţările comuniste, se poate vorbi
de o descreştinare, în anii comunismului, la fel de rapidă şi de „neorganică”
pe cât fusese de ne-„naturală” la vremea ei creştinarea, amândouă, creştinarea
şi descreştinarea, producându-se din voinţa imperială, adică din voinţa
altcuiva, nu a poporenilor… La români, voința de a fi creștini, de a-și păstra
această componentă esențială a identității lor ca persoane umane, a fost de
neclintit.)
***
Cuvîntul român şi-a
mai adăugat un sens: “bărbat, soţ”. Această evoluţie semantică este cel mai
uşor de explicat prin ipoteza că fie romanii colonizaţi, fie, mai târziu,
românii, în contact cu alte neamuri, au participat la întemeierea unor familii
mixte (româno-“barbare”) îndeosebi ca parte masculină, repetând, în condiţii
diferite, situaţia ce odinioară, la începuturi, se rezolvase prin raptul
sabinelor. Această ipoteză, relativ simplă, poate părea chiar simplistă dacă nu
ar concorda cu alte mărturii lingvistice, cu alte modificări semantice: veteranus devine
în româneşte bătrân, iar miles (“soldat”) devine,
foarte probabil, mire. În acest context nu e de mirare
că romanus ajunge să însemne “bărbat, soţ”. Colonizarea Daciei
s-a făcut şi prin aportul unor miles şi veteranus,
lucru mai mult ca probabil, aceştia reprezentând o bună partidă pentru fetele
şi femeile de prin partea locului, având deci trecere dinaintea acestora, atâta
încât să se ajungă la modificările semantice amintite.
Însă în acelaşi sens s-ar mai
putea lua în seamă şi alte cuvinte. Astfel, latinescul familia devine
în româneşte femeie. (Cuvîntul românesc familie este
împrumutat recent din limbajul internaţional.) Persoanele mai puritane vor
putea interpreta această modificare de sens în legătură cu natura relaţiilor
dintre bărbaţii (romani sau daci) şi femeile de aici, bazate pe idealul
întemeierii de familii!…
De asemenea, e de luat în seamă
că onomastica românească, la nivelul popular, păstrează foarte puţine nume de
persoane din epoca străveche, nume precreştine, din epoca de formare a limbii
şi poporului român. Aceste nume ar fi, după unii autori, numai următoarele: Barbu,
Bărbat, Bucur, Nicoară, Petre şi Vintilă. După cum se
vede, afară de Bucur, de origine probabil geto-dacă, celelalte
cinci onomasticoane sunt (ori par a fi) de origine latină, iar toate şase sunt
nume de bărbaţi. Cel mai vechi nume feminin se pare că este Varvara.
La nevoie, şi în măsura în care concordă cu alte elemente, această împrejurare
ne dă o indicaţie preţioasă asupra naturii relaţiilor dintre români şi
noroadele “varvare” în trecere pe meleagurile nord-dunărene.
Amestecul de populaţie se pare că
s-a făcut cu precădere prin integrarea în comunitatea românească a unor femei
de alt neam. Altfel spus, căsătoriile mixte, atunci când s-au produs, au fost
îndeosebi între romani (români) şi femei de alt neam. Oricum, ajunge până în
zilele noastre un bun renume de soţ al românilor, trecerea pe care aceştia au
avut-o întotdeauna la sexul frumos şi simţitor… Mărturiile sunt numeroase şi,
după cum se vede, ele răzbat şi în limbă. De frecvenţa căsătoriilor mixte în
această formulă, am putea lega şi naşterea unei expresii precum “deh, Ioane,
deh! Eu româncă, şi tu, deh!”, care se foloseşte atunci când tocmai persoana
cea mai îndreptăţită este exclusă de la exercitarea unui drept sau de la o
recompensă binemeritată. Această expresie este cel mai uşor de imaginat în gura
unei neveste de alt neam, care ajunge să treacă ea drept româncă, iar… românul
ei drept altă naţie!…
Fireşte, se iese astfel din
limitele a ceea ce obişnuim să considerăm a fi o argumentaţie ştiinţifică, dar
acesta nu e un motiv suficient pentru a ocoli un aspect al relaţiilor umane,
căruia altminteri, şi îndeosebi în viaţă, i se dă o mare şi
binecuvîntată importanţă. Când ne întrebăm care vor fi fiind cauzele ce au
determinat miracolul formării şi dăinuirii poporului român în teritoriul
european cel mai expus deznaţionalizării, va trebui, lăsând de-o parte orice
sfială, să luăm în consideraţie toate aspectele, toate cauzele. Dar chiar
toate!
Fie-ne îngăduit aceasta întrucât
începutul a fost deja făcut de preopinenţii noştri maghiari. Într-o în curând
celebră “Istorie a Transilvaniei” [7], scoasă de Academia de la Budapesta, în
1986, se face în mod repetat aprecierea că românii, pripăşiţi în Transilvania
în secolul al XIII-lea, au ajuns să-i copleşească numeric pe ceilalţi locuitori
prin… prolificitatea lor şi prin practicarea poligamiei!!… Acceptând să mutăm
disputa şi pe acest teren, luând deci în discuţie şi “această poznaşă
trebuşoară şi gingaşă în multe privinţe”, cum ar numi-o hâtrul de Ion Creangă –
altminteri şi el descendent al unei familii de ardeleni, va trebui să traducem
prolificitatea românilor – termen cam vag, în termeni mai precişi, lăsând
totuşi cititorilor plăcerea să-i găsească propriu-zis. Nu le va fi greu!
Oricum, pentru orice cunoscător al problemei, pare evident că resentimentele
maghiare faţă de români sunt net diferenţiate între bărbaţi şi femei,
unguroaicele având o părere mult mai bună despre români decât cea pusă în circulaţie
de o anumită publicistică maghiară scrisă exclusiv de bărbaţi. Căsătoriile
mixte în Ardeal între soţ român şi soţie unguroaică sunt, în tot cazul, mult
mai numeroase decât în cealaltă formulă posibilă. Nu prea credem noi în
psihanaliză, dar câteodată – şi comportamentul unora dintre preopinenţii noştri
ne oferă ocazia – psihanaliza se impune, cu necesitate, de la sine, dacă vrem
să cunoaştem într-adevăr toate dedesubturile disputei, care a luat uneori şi
aspecte psiho-patologice, dar nu de ambele părţi! Ne vine în minte, în ordinea
de idei sugerată de însăşi Academia Ungară, precizarea pe care Tudor Arghezi o
făcea în Tablete din Ţara de Kuty: “Ca om cult şi documentat, este
sigur că dumneata nu ai dat crezare fabulei cu raptul Sabinelor. Aceste
agreabile minoritare au fugit din aşternut, de lângă bărbaţii lor, şi au trecut
în cămaşă de noapte la vrăjmaş. Suntem urmaşii bine înzestraţi ai acestor
duşmani admirabili”… (vezi capitolul O vizită matinală).
Dar e foarte probabil ca această
aleasă virtute să nu ne vină numai de la romani, dacii nefiind mai prejos ca
aceştia, dacă e să ne luăm după faima ce şi-o dobândiseră strămoşii noştri daci
în lumea elenă: “Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc
că mă trag din neamul getic: nu suntem din cale afară de cumpătaţi. Nici unul
dintre noi – mărturisea un personaj al lui Menandru – nu ia o singură femeie,
ci zece, unsprezece sau douăsprezece, iar unii chiar mai multe. Când se
întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, oamenii
din partea locului spun: Bietul de el n-a fost însurat, n-a cunoscut plăcerile
iubirii!” Cum era oare să piară sămînţa unor asemenea oameni?!…
Întorcându-ne la mobilul
propriu-zis al acestor pagini, să precizăm totuşi că sensul “bărbat, soţ”, pe
care îl capătă cuvîntul român, nu ne aduce nici un indiciu cu
privire la locul de formare şi de desfăşurare istorică a poporului român. Ci
numai despre cum s-a născut acest popor, prin ce argumente,
invincibile!, românii s-au menţinut şi s-au impus în istorie.
Alta este situaţia sensului “om,
în general; persoană, ins” cu care, de asemenea, s-a îmbogăţit cuvîntul român.
În ce împrejurări cuvîntul român sau romanus,
ca etnonime, puteau să ajungă la sensul “om, în general”?
Nu credem că românii vor fi
nutrit sentimente atât de rasiste încât să-i excludă pe ceilalţi semeni de la
condiţia de om, pe care să nu şi-o recunoască decât lor înşişi. Singura
explicaţie posibilă imaginează o epocă de istorie românească în care românii,
de voie, de nevoie, s-au izolat de alte neamuri, s-au retras din calea lor,
împuţinându-şi contactele cu cei de altă naţie, de altă limbă. Acestea, precum
se va vedea în capitolul următor, sunt exact condiţiile pe care istoricii, cu
alte argumente, le-au imaginat în încercarea de a explica supravieţuirea
neamului românesc la nord de Dunăre. Numai aici, unde varietatea etnică era
atât de mare şi de schimbătoare, numele celor statornici pe aceste ţinuturi
putea să devină sinonim al cuvîntului “om, în general; persoană, ins”. Pe de o
parte relativa izolare de alţii, pe de altă parte instabilitatea, forfota
curgătoare spre miazăzi şi apus a celor de altă naţie, câteşi două ne trimit
spre acelaşi spaţiu carpato-dunărean. Numai aici se puteau împlini condiţiile
imaginabile în care romanus (român) să mai capete şi
înţelesul “om, în general; persoană, ins”. În sudul Dunării sunt greu de
imaginat condiţiile în care s-ar fi produs această schimbare de sens.
În fine, român mai
are şi înţelesul de “ţăran”. Cum s-o fi ajuns şi la acest înţeles e lesne de
ghicit. Chiar şi pentru adversarii continuităţii româneşti în nordul Dunării.
În ansamblul teoriei acestora, un loc de seamă îl ocupă teza că până în secolul
al XII-XIII-lea românii s-au ocupat numai cu păstoritul, îndeletnicire de pe
urma căreia românii au descoperit belşugul şi frumuseţile Transilvaniei, unde
au imigrat în valuri, de păstorit legându-se aşadar“nomadismul românesc”,
cu care ne fericesc istoricii maghiari. Ceva dreptate au însă şi aceştia: căci
cine ar nega despre români că nu s-ar fi îndeletnicit dintotdeauna şi cu
păstoritul?! Românii înşişi nu neagă şi, propriu-zis, o recunosc cu mândrie. Nu
există meserie pe care românii s-o fi cinstit mai mult ca pe acestea două: de
cioban şi de ţăran, de agricultor. Iar între ele două dacă ar fi să alegem, cu
greu ne-am hotărî să decidem care e mai românească: legenda Mioriţei sau datina
Pluguşorului?
Strădania unor istorici maghiari
de a ne scoate un neam de nomazi îi împinge şi la această contestaţie: românii
nu se ocupă cu agricultura decât de câteva veacuri încoace! În orice caz, i-au
descoperit utilitatea şi tainele abia după ce s-au sedentarizat în nordul
Dunării!… Deci după secolul al XIII-lea! Vom vedea peste trei capitole, în
detaliu, cât de întemeiate sunt asemenea teorii. Deocamdată să ne mulţumim a
băga de seamă că împotriva lor depune mărturie polisemia cuvîntului român.Dacă român ar
însemna “cioban”, “păstor”, atunci lucrurile ar fi stat cu totul altfel şi noi
înşine am fi avut cu cine sta de vorbă pe tema nomadismului românesc!
Fireşte, făcând afirmaţia de mai
sus, ne aducem cu toţii aminte că valah, în schimb, chiar asta
ajunge să însemne: “cioban, păstor”. Nu numai în limba unor popoare învecinate,
ci şi în cea mai veche tradiţie atestată. Nu zice vestitul Anonymus de
altădată Blachi ac pastores Romanorum: Vlahii adică păstorii
Romanilor? Şi atunci?!
Atunci va trebui să judecăm aşa:
străinii îi numesc pe români vlahi şi îi consideră pe mai toţi
ciobani, păstori, ceea ce înseamnă că vlahii pe care neamurile învecinate i-au
cunoscut erau mai ales păstori! Românii se numesc pe ei înşişi români şi
fac din acest cuvânt un sinonim al cuvîntului ţăran, deoarece ei
între ei românii se ştiu mai ales ţărani.
Deci ce sunt românii?
Evident, şi una şi alta! Străinii
i-au cunoscut pe români, pe vlahi, ca păstori, pentru că aceştia
cutreierând cu turmele lor după păşuni ajungeau şi-n ţinuturi unde nu mai
locuiau români, pentru străinii de pe acolo vlahii arătându-se
numai în ipostaza lor… pastorală. Iar în ţinuturile româneşti, unde
cuvîntul vlah nici nu e cunoscut propriu-zis, căci este, în
limba română, un cuvînt împrumutat (sic!), mai mult pe cale livrescă decât
populară, circulă cuvîntul român, care ajunge să însemne şi
“ţăran”, dintr-un motiv simplu de înţeles: cei mai mulţi români îşi câştigă…
pâinea muncind-o la câmp. În mod semnificativ, vlah ajunge să
înseamnă “păstor” în afara spaţiului românesc. În limba unor populaţii care au
trăit printre români şi ne numesc tot vlahi, cuvîntul vlah nu
ajunge nicicum să însemne “păstor”. Nici măcar şi îndeosebi în limba secuiască
sau a maghiarilor din Transilvania ori a saşilor. Cu excepţia fireşte, a
inventatorilor istoriografi, care-i văd pe toţi românii vânturând cu turmele
Peninsula Balcanică, rătăcitori şi nomazi, cu cortul în căruţă şi ciurda de
copii hărmălăind gălăgioasă în urma turmei de mioare. Zău, mai că ne pare nouă
rău că n-a fost să fi fost aşa…
(Post scriptum
2013 Un cuvînt în plus pentru relaţia dintre români şi îndeletnicirea
de cioban: se poate spune că ciobanii, mocanii ardeleni îndeosebi, au jucat în
istoria românilor un rol comparabil cu rolul corăbierilor, al marinarilor, în
istoria englezilor. La fel cum marinarii au descoperit noi teritorii pentru
extinderea în spaţiu a supuşilor Coroanei britanice, la fel ciobanii, deseori
întemeietori de aşezări umane, au lăţit spaţiul românesc, al limbii române. Au
făcut-o, în mod paradoxal, mai ales spre Est, iradiind din Ardeal, în
„descălecări” de mii de ori repetate, întemeind așezări românești până în
îndepărttatul Caucaz, dincolo de Bug și chiar de Nipru, dar și spre Apus, în
Slovacia, în Polonia. Toponimele care sunt derivate prin sufixul –eşti de
la nume de persoane consemnează astfel care familie, a cărui cioban, şi-a făcut
sălaş statornic în acel loc, după modelul perfect reprezentativ al ciobanului
Bucur,București… Cf. Ipoteşti de la Ipate, Nicoreşti de la
Nicoară, Brăneşti de la Bran, Bălceşti de la Balcu etc.
Mai mult, însăşi
limba română, în mulţimea de expresii şi locuţiuni, este marcată cel mai mult
de universul ciobăniei, la fel cum engleza de cel marinăresc: a înţărca, a
scoate untul (din cineva), nu-i nici o brânză, a-şi pune în cârd cu cineva, urma
culege turma, ca măgarul între oi, mielul blând suge la două oi, brânză bună în
burduf de câine etc .
Pentru a accepta
comparaţia propusă mai trebuie ştiut că în transhumanţa lor prin teritorii
deseori deloc sau prea puţin locuite, ciobanii români nu erau în postura celor
trei ciobani din Mioriţa, ci turmele erau însoţite de adevărate echipaje, de
zeci de persoane, fiecare cu rostul său bine precizat şi ierarhizat în economia
ciobănitului, de la baciul atotputernic până la cel mai fraged copilandru cu
atribuţii de strungar, aidoma unui mus de pe corabie… Meseria de cioban însemna
o suită de etape, de trepte profesionale, iar trecerea de la una la alta,
urcarea în „grad”, era atent condiționată de performanță, de dibăcia, talentul
și perseverența „candidatului”. Mai ales viața la stână avea ritualuri și
reguli neschimbate de sute de ani, aducând în unele privințe cu viața de
austeritate și ascultare dintr-o mânăstire! A existat o componentă religioasă,
mistică, a acestei îndeletniciri, credințe și „eresuri” specifice, al căror
farmec ar fi păcat să se piardă înainte de a fi înregistrat de specialiști, de
scriitori…)
***
Ca să
epuizăm inventarul de sensuri cu care s-a îmbogăţit, după două milenii de
istorie, cuvîntul român, ar mai fi de amintit şi sensul “iobag”, cu
care, într-un chip ciudat, s-a ales cuvîntul român în
Muntenia, în Ţara Românească aşadar. Istoricii încă nu au
reuşit să explice satisfăcător această complicare semantică, evident târzie, a
cuvîntului. Impresia noastră, după lectura câtorva din cele mai vechi documente
în care cuvîntul român începe să fie folosit cu acest înţeles,
e că prin rumânirea unor ţărani li se impunea o “legare de
pământ”, o anumită statornicie în spaţiul românesc!… Desigur, pare
că fac astfel o pledoarie pro domo, de aceea nu insist în a dovedi
că am dreptate. La polul opus, interpretarea că numai rumânii(iobagi)
erau români, iar boierii ar fi fost de altă naţie, lăsând de-o parte faptul că
nu este susţinută de alte dovezi, dacă ar fi s-o raportăm la subiectul acestor
pagini, tot teza continuităţii româneşti ar sprijini-o.
Oricum, adăugarea acestui sens
pare a fi cea mai recentă şi “mai” regională, mai neorganică cu structura
semantică în întregimea ei, considerată ca întreg. Dezvoltarea la
cuvîntul român a înţelesului “iobag” mai trebuie pusă în
legătură şi cu faptul că acest adaus semantic se produce într-un spaţiu
numit ţară românească, ceea ce ne obligă să privim cu şi mai mult
suspiciune ipoteza de mai sus!
Credem, de asemenea, că în
explicarea acestei evoluţii semantice va fi să ţinem seama şi de cuvîntul pământean,
care denumeşte populaţia românească autohtonă, străveche. Nu cumva în acest
larg context, rumânirea, ca legare de pământ, capătă un înţeles mai
adânc, dedus din conştiinţa că românii sunt pământenii acestei ţări româneşti?
Completare 2013,
august: Primele atestări
ale cuvîntului rumân cu acest sens apar în acte care privesc
re-aducerea în Țară, pe vremea lui Mihai Viteazu, a mii de țărani care, ca să
scape de birurile brusc crescute, s-au refugiat în sudul Dunării. De acolo au
fost aduși cu forța și „rumâniți”, cu un sens neclar în primele documente. Nu
este de exclus sensul „obligați să trăiască în Țara Rumânească”. Motivul: acei
țărani erau etnici rumâni și lucrul acesta trebuia să fie bine precizat. Apoi,
evoluția de sens de la „țăran român iobag” la „iobag”, fără altă componentă semantică,
este ușor de acceptat. Repet: lectura primelor documente istorice care vorbesc
de rumâni și de rumânire permite, ba chiar
impune această lecțiune. De asemenea, trebuie precizat că în niciuna din
limbile vecine cuvîntul rumân (român) nu are sensul de
„iobag”! (A se vedea în acest sens cartea lui Giurăscu tatăl asupra
„rumânilor”.)
Pe lângă polisemia
cuvîntului român, mai e de luat în considerare familia de cuvinte
derivate de la român: româncă, româncuţă, românaş, româneşte, românesc,
românie, româneţ, a români, aromân, megleno-român, istro-român, românime,
românitate, a româniza, românizare, filo-român, românism, antiromânism,
românistică şi altele. Cu circulaţie în popor, deci mai vechi, sunt
primele: româncă, româncuţă, românaş, româneşte, românesc, românie, a
români, ar(o)mân. Toate aceste derivate pornesc de la sensul etnonimic al
cuvîntului român, adică nu există nici un derivat al lui român care
să dezvolte vreunul din sensurile deci secundare ale acestui cuvînt. Poate
în românesc, româneşte găsim, uneori, o depăşire a sensului
primar al cuvîntului rădăcină: a spune cuiva în faţă, verde, româneşte,
tot adevărul sau luptă dreaptă, românească în
care românesc, româneşte par să denumească un stil
comportamental, o atitudine morală. De asemenea, a români, a face român,
regional, poate să însemne şi “a boteza, a creştina”, sens regăsit şi-n
expresia lege românească, “religia creştinească ortodoxă”.
În acelaşi sens, va trebui să
consemnăm mulţimea expresiilor populare (proverbe, zicători) în care apare
cuvântul român. Iată câteva dintre ele, adaos la cele deja amintite
mai sus: aşa-i vorba românească, cu două înţelesuri; românul nu piere;
dă-mi Doamne, mintea cea de pe urmă a românului; codrul, frate cu românul;
român verde; a simţi româneşte; mai dă, române, mai lasă, jupâne; deh, Ioane,
deh! Eu româncă şi tu, deh; cine a văzut român sătul? Aşa-i românul nostru,
duce s… de căpăstru etc.
(Post scriptum
2013: cu nesfârșită mâhnire consemnez apariția după 1990 a unui nou
derivat, care ne-a fost impus de realitățile noi, atât de neprielnice, cu care
ne confruntăm. Cuvîntul de-românizare… Se vorbește de „de-românizarea
României”! Acesta este numele celei mai mari primejdii pentru noi, românii, din
ultimii 200 de ani!… Este marele câștig dobândit în decembrie 1989, plătit atât
de scump atunci și de atunci mereu…)
***
Toate acestea dovedesc o poziţie
extrem de puternică a cuvîntului român în structura limbii
române. Această poziţie nu avem voie să n-o legăm de un suport psihic,
sufletesc. Drept care ne vedem îndreptăţiţi să conchidem că aceste structuri
lingvistice sunt dovada bunei funcţionări a unui neadormit instinct naţional, a
unei voinţe de românitate! Repet: voinţă de românitate,
element de care dacă vom ţine seamă, discuţia noastră capătă o coerenţă
altminteri de neatins. Această voinţă explică – dacă nu singura, în orice caz
cel mai bine – păstrarea cuvîntului romanus la această margine
a Imperiului roman. Poate că tocmai această aşezare, la marginea cea mai
ameninţată a imperiului, a fost de natură să întărească, să fortifice reazemul
sufletesc al conştiinţei de roman.
Să fi contat oare – în mod cu
totul paradoxal, însăşi împrejurarea că Dacia a fost prima dintre provinciile
abandonate de puterea Romei?!… Adică părăsită de administraţia imperială
într-un moment de maximă extensie a imperiului, când calităţii de roman, de civis
romanus, i se acorda o maximă preţuire, neegalată în istoria lumii, ceea ce
va fi lăsat, celor ce rămâneau romani în afara hotarelor imperiului, o conştiinţă romană,
imperială, extrem de puternică, precum şi ardoarea de a se şti
mai departe romani, amândouă extrem de vii?…
Părăsită administrativ şi
militar, Dacia şi locuitorii ei nu vor lua parte la procesul de decădere ce va
urma!
Peste un secol, un secol şi ceva,
locuitorii unui imperiu roman decăzut, aflat în pragul destrămării sau chiar
desfiinţat nu atât de acţiunea barbară cât sub povara propriilor păcate, nu vor
mai avea din ce să-şi întărească o conştiinţă romană cu care să înfrunte
veacurile. Şi nici nu e de mirare că nu-şi vor mai zice romani cei ce vor
asista, vor participa, neputincioşi sau vinovaţi, la prăbuşirea Imperiului
roman, la decăderea acestuia.
Despre aceşti cives
romani de la sfârşit de imperiu, martori lucizi precum Salvianus vor
consemna cu amărăciune că “ei se strămută peste tot locul, fie la goţi, fie la
bacauzi, fie la alţi barbari ce stăpânesc pretutindeni, şi nu le pare rău că
s-au strămutat să trăiască acolo. Căci vor mai bine să trăiască liberi sub
înfăţişarea unor captivi, decât să fie captivi sub aparenţa de oameni liberi.
Astfel, de numele de cetăţean roman, odinioară nu numai foarte preţuit,
ci şi cumpărat foarte scump, oamenii se leapădă acuma de la sine şi fug de el”.
[8]
Separarea Daciei de imperiu la
finele secolului al III-lea, într-un moment de maximă prestanţă a prestigiului
roman, când “numele de cetăţean roman era foarte preţuit”, va fi avut şi
această consecinţă fericită: în Dacia, mai bine ca în alte provincii ale
imperiului, s-a conservat mândria şi voinţa de a fi roman. Şi odată cu ele
şi cuvîntul romanus›român. Căci,“de când e suflet de
român pe faţa pământului – va băga de seamă la rândul său
Eminescu, românul a fost mândru de a fi român”.
Această voinţă, de a rămâne romani,
va fi fost mai mică, poate, printre romanii din Apus, din Galia, de pildă, care
au găsit cu cale să renunţe la numele de romanus pentru a-l
adopta pe cel al grupului etnic minoritar al francilor cuceritori,
după o socoteală pe care şi-au mai făcut-o şi alţii, de-a lungul istoriei.
Romanicii din Dacia s-au găsit şi ei – nu o dată, ci de nenumărate ori – în
situaţia de a fi stăpâniţi de alţii, oprimaţi chiar. A existat şi reacţia de a
trece de partea stăpânitorului, a cuceritorului, de a abandona etnicitatea
părinţilor, adoptând o altă naţionalitate, un alt nume, prin care
viaţa să devină mai uşoară, mai sigură, dar aceasta s-a petrecut numai la
nivelul unor existenţe individuale, eşuate. Ca popor, românii şi-au păstrat
neschimbată vreme de 2000 de ani conştiinţa unei anumite identităţi etnice,
distinctă de a celor din jur, pe care n-au acceptat s-o piardă indiferent de
preţul plătit pentru menţinerea acestei identităţi inconfundabile.
În general, lingviştii şi
istoricii români se feresc să ia în consideraţie un asemenea factor:voinţa
de a fi şi rămâne român. Dintre ei, cel mai departe a “îndrăznit” să meargă
Al. Rosetti, în a sa clasică definiţie genealogică a limbii
române: “Acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu, în
aceste părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeaşi limbă
(latina), spre deosebite de acei care vorbeau alte limbi. Se poate deci vorbi,
în acest caz, de «voinţa» vorbitorilor de a întrebuinţa o anumită limbă, şi nu
alta”.
Această definiţie este întru
totul exactă şi mai ales în momentul în care ia în consideraţie factorul
sufletesc, subiectiv. Din păcate, uităm de acţiunea acestui factor şi, păcăliţi
de cuvinte, de opoziţia subiectiv-obiectiv, ocolim ca neştiinţifică, invocarea
acestui factor. Sigur, e neştiinţific că oamenii au şi aşa ceva, o viaţă
sufletească! Pe cât de neştiinţific însă e sufletul omenesc, pe atât el este de
adevărat, de real! Cum oare să nu ţinem seamă de el măcar atunci când încercăm
să explicăm faptele omeneşti?! Căci faptă omenească este şi conservarea, în
Dacia, a unei anumite conştiinţe etnice, a unei anumite limbi, vreme de peste
un mileniu, împotriva unor adversităţi care era de aşteptat să ne fie fatale.
Din fericire, în lumea asta nu se întâmplă numai ceea ce ne aşteptăm să se
întâmple. Aşa a apărut şi viaţa! La fel şi omul! În pofida tuturor
aşteptărilor!… Şi, la fel, în istoria omenirii se mai petrec şi “miracole”, cum
au numit unii supravieţuirea poporului român. Miracolul românesc rămâne de neexplicat
atâta vreme cât nu vom lua în consideraţie şi voinţa strămoşilor noştri de a fi
şi rămâne români! Căci istoria se face şi cu sufletul, nu numai cu pântecele,
factorul obiectiv prin excelenţă!
Pentru început, această voinţă a
crescut firesc din conştiinţa că a fi roman, a fi civis romanus,
este un titlu de nobleţe, o pecete a calităţii umane superioare. Cu atât mai
mult acei cives romani rămaşi în nordul Dunării, spectatori la
goana penibilă a barbarilor spre luminile Romei, vor fi nutrit voinţa de a
rămâne ceea ce se ştiau a fi, voinţa de a nu se amesteca cu alte noroade. Iar
atunci când amintirea Romei va păli, conştiinţa că sunt români=creştini,
înconjuraţi de păgâni, îi va menţine într-o relativă izolare de aceştia.
Creştinarea de timpuriu a românilor i-a salvat, pentru câteva secole, de la
amestecul cu păgânii, adică cu alte popoare. Acest amestec se va produce masiv
atunci când în jurul românilor se vor sedentariza populaţii creştinate, căci va
dispărea astfel un foarte important criteriu al identităţii naţionale: religia
creştină. Rezultatul acestui amestec va fi diferit: în sud românii vor fi
câştigaţi în cele din urmă pentru limba şi conştiinţa slavă, iar în nordul
Dunării slavii vor fi ei românizaţi, şi o dată cu românizarea acestor slavi,
limba română se va îmbogăţi cu o sumedenie de elemente lexicale slave, care îi
vor da o înfăţişare specifică, în contextul romanic.
Odată cu căderea Bizanţului şi
instaurarea în Europa de sud-est a puterii otomane, românii vor găsi din nou în
religia creştină un temei al identităţii naţionale, un “pretext” salvator.
Chiar şi schisma dintre catolici şi ortodocşi îi va ajuta pe români să afle un
reper exterior nou instinctului lor de conservare a fiinţei naţionale,
ameninţată de imperialismul catolic – maghiar şi polonez. Iar când ortodoxia,
odată cu ridicarea imperiului rus, pierde relevanţa politică, devenind chiar
primejdioasă, conştiinţa latinităţii, ridicată de cărturari la rangul de idee
politică, va anima lupta noastră pentru neatârnare timp de două secole şi mai
bine, deschizând în cultura şi viaţa publică românească ferestre mari spre
Occidentul în primul romanic.
În fine, când Occidentul acesta
va părea şi el că ameninţă, îndeosebi cultural, identitatea românească,
conştiinţa românească va descoperi un sprijin neaşteptat în autohtonismul
dacic, revendicând, în numele componentei geto-dacice a plămadei noastre etnice,
dreptul de a se distinge şi de celelalte popoare romanice, dar mai ales de
Occident, acel Occident de care românii s-au simţit de prea multe ori trădaţi
în clipele cele mai grele ale istoriei lor din ultima sută de ani…
Acestea ar fi reperele succesive
care au uşurat funcţionarea voinţei de a fi român. Astăzi, această voinţă are
temeiuri multiple, greu de redus la o formulă succintă. Printre aceste temeiuri
se află însă şi stupoarea că ungurii mai au cuvînt să revendice vreo palmă de
pământ din Transilvania. Rolul pozitiv pentru români al propagandei maghiare
revizioniste îi priveşte mai ales pe românii din străinătate, dezbinaţi pe te
miri câte şi care motive. Agitaţia maghiară în jurul Ardealului, singură ea
reuşeşte, când şi când să-i unească! Să le ofere un numitor comun!… Astfel,
vocaţia Ardealului de a fi izvorul românităţii nu se dezminte nici în aceste
condiţii mai puţin fireşti pentru o existenţă naţională.
Dar nu întârziem să băgăm de
seamă că această agitaţie o provoacă în primul rând … emigraţia maghiară!
Adică, ne întrebăm, nu cumva din aceleaşi pricini?!… Nu cumva şi pentru
emigranţii maghiari această chestiune “a Transilvaniei” este singura ocazie în care
cad cu toţii de acord între ei, maghiarii din diasporă!?… Iar şi mai şi ne
întrebăm dacă n-ar fi oare cazul ca atât maghiarii din emigraţie, cât şi
românii, să-şi afle alte motive de solidarizare, alte imperative, mai potrivite
realităţii şi lumii în care trăim, şi mai ales în ei înşişi descoperind nevoia
de a fi mai departe maghiari ori români! Iar chestiunea Transilvaniei s-o lase
în plata Domnului, căci pe lângă îndoielnicul bine ce-l face celor din
străinătate, români sau maghiari, aici, în ţară, această agitaţie tensionează
în mod artificial relaţiile umane dintre oameni care se văd zi de zi,
împiedicându-i să se salute cu cugetul limpezit de orice gând şi resentiment
ascuns.
22. Vezi Gh. Ivănescu, Istoria
limbii române, Bucureşti, 1980, p. 250
1. Vezi Vasile Arvinte, Român,
românesc, România, Bucureşti, 1983, p. 48
2. Vezi Mircea Păcurariu, Istoria
bisericii ortodoxe române, Bucureşti, 1980, p. 51-73
3. Vezi Mircea Eliade, De
la Zamolxis la Genghis-han, Bucureşti, 1978; Ioan G. Coman,Scriitori
bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979
4. Vezi Ioan G. Coman, op.
cit., p. 54-55
5. Vezi B. P. Haşdeu, Studii
de lingvistică şi filologie, vol. II, Bucureşti, 1988, p. 226-242
6. Vezi R. Gryson, citat în
“Magazin istoric”, 1987, nr. 5, p. 56
7. Vezi Erdély
története, Editura Academiei Ungare, Budapesta, 1986, sub redacţia lui
Köpeczi Béla
8. Salvianus, V, 5; Patro’.
Lat., LIII, 99
1986
*****
Nota autorului. Se republică acest text în memoria dumnealor ELENA SLAVE
și PAUL MICLĂU. Textul a fost prezentat la Facultatea de limbi străine la
Sesiunea științifică dedicată aniversării centenarului Independenței, deci în
1977. Am primit atunci elogii neașteptat de călduroase din partea lui Paul
Miclău. Printre altele, acest text a zis că este „o veritabilă Cântare
a României argumentată științific”. Paul Miclău era un profesor
bine sincronizat la noutățile din filologie, din lingvistică, un „modernist”.Cu
atât mai mult au contat cuvintele sale în orientarea discuțiilor care s-au
purtat pe marginea acestui text avântat naționalist. Nu a deranjat pe nimeni,
dimpotrivă.
În ce o privește pe soția sa,
ELENA SLAVE, dînsei îi datorez cariera universitară. I-a plăcut cum i-am
răspuns la examen, m-a luat de mână și m-a dat …pe mâna lui ALEXANDRU GRAUR.
Toți trei mi-au luat apărarea în mai multe rânduri, când, tînăr cum eram, mai
săream calul… Inclusiv mârțoaga ideologică!
Însuși textul de mai sus,
publicat în „România literară” în toamna aceluiași an, a intervenit, pot spune
în biografia mea. Eram convocat la Comitetul PCR al Universității, unde fusesem
reclamat de o colegă, Ecaterina Goga, șefa sindicatului pe Universitate la acea
dată, mare politrucă. Ceruse îndepărtarea mea din învățămînt pentru atitudinea
mea în ședințele de partid, prin care derutez studenții, cică… Nu mi-a fost
teamă că va fi luată în serios. Secretar PCR pe Universitate era domnul
profesor GHIȚĂ FLOREA, chiar domn! Dar totuși, ceva emoții am avut. Când am
intrat în „sala de judecată”, la Comitet, mă așteptau toți tovarășii, inclusiv
pârâcioasa, cu un aer vexat, jignit. În capul mesei, Ghiță Florea, radios. Iau
loc și aștept să aud ce acuzații mi se aduc. Și-l aud pe Ghiță Florea cămă ia
în primire cam așa:
„Măi, Ioane, m-ai dat gata! Cum
ai aranjat tu să-ți publice Ivașcu tocmai azi așa frumusețe de articol?!”
Audierea avea loc într-o joi, joia era și ziua de apariție a „României
Literare”, dar eu nu apucasem să aflu că mi se publicase taman în joia aceea un
text dat revistei cu luni în urmă. Prin primăvară, iar acum eram prin
noiembrie. Totul era pură întâmplare, dar putea să pară și că George Ivașcu
publica textul ca să-mi fie mie de folos la „judecata de partid”! Să pot
respinge mai ușor acuzația că nu urmez linia partidului! …Și cu „România
Literară” în față, desfăcută la pagina din mijloc, Ghiță Florea le explică
celorlalți tovarăși profesori, de pe la alte facultăți, că este textul cel mai
frumos pe care l-a citit până acum în „România Literară”! M-a felicitat, mi-a
cerut și câteva detalii despre unele afirmații, așa că totul s-a întors complet
în favoarea împricinatului, ca-n procesele cu comuniștii ilegaliști!… Cine
poate, să-i transmită domnului profesor GHIȚĂ FLOREA recunoștința și prețuirea
mea colegială și omenească deopotrivă. Despre motivele supărării președinte de
sindicat, cu altă ocazie. Deocamdată, m-am lăudat destul.
Apoi, textul a devenit capitol în
cartea Transilvania Invincibile Argumentum, prezentată la
Editura Științifică în 1986, dar publicată abia după 1990.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu