Crângul nostru, cu noroc
~*~
Crângul nost’ cu-a lui cărare, șerpuită și
cuminte,
Urma pașilor de-atuncea și acum ne-o ține
minte
Și în taină el necheamă, să ne pierdem prin
umbrare
Și feriți de-a ei frunzișuri, cuib ne facem
spre-nserare,
Într-un loc ce nimeni știe, într-o rariște
de-alun,
Iară luna când răsare, fie paznicul nost’ bun.
Și-apoi lasă vrerea noastră să îmi facă ce ea
știe,
În a dorurilor farmec și-n a ei ucenicie,
Ca un rai apoi ne-om face din
clipite-mbucurate,
Din visări abia șoptite, jurăminte neuitate,
Până când din păpurișuri, luna nopții-mi va
răsare,
Poleind cu-a ei lumina, tăinuita cea cărare.
*
Doamne, cum de-o vreme-ncoace, a mea inimă tot
cere,
Timpul ce-a avut odată, gust de rai și dulce
miere
Și-apoi încă pe de-asupra crângul, ce-i
de-acum pădure,
Cu cărări ce-acu-s bătute tot cu rugi de dulce
mure,
Unde-o tânără codană, cu-al ei dulcele odor,
Îmi îmugurea iubirea, pe-n serări, cu luna-n
nori.
**
Eu aprind de-acum în mine, lumânarea neuitării
Și în picuri grei de lacrimi, pe cărarea
înserării,
Scormonesc cenușa-n vatră, pentru focul ce se
stinge,
Îndulcind clipa uitării, sub un cer din care
ninge,
Fulgi ce-s clipe dintr-o vreme ce-am trait-o-n
pământesc,
Azi, când sunt tot mai aprope, de preasfântul
cel ceresc.
Doamne, lasă-mă a face cuib de rai din cela
crâng,
Și acol, pe locul cela, pe aceia să mi-i
strâng,
Ce în dulcea tinerețe mi-au bătut a lui
cărări,
Cu codane-nmugurite de-a iubirilor răbdări,
Iar de-or cât frunză, iarbă, însfințește cela
loc
Și mi-l fă să fie Doamne, nesfârșit, într-u
noroc.
~*~
Mircea Dorin Istrate
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu