Ioan Miclău-Gepianu - Mândra mea-i cu ochelari !

 

Ioan Miclău-Gepianu: Mândra mea-i cu ochelari !

 

- Dedicație soției mele Florica, de sărbătoarea ”Dragobetelui”

(Valentine-s Day)

 

Mândra mea-i cu ochelari

 

~*~

Mândra mea, întotdeauna erai mândră,

Erai dulce, erai blândă,

Erai floare de bujor,

Tinerică și cu dor.

 

Eu am genele albite,

Tu în păr fulgi de zăpadă,

Dar cu inimi oțelite,

Ce n-au gând încă să cadă.

 

Mândra mea-i cu ochelari,

Eu cu genele albite,

Dar ni-s sufletele mari,

Nesupuse, ne-nrobite.

 

Și ne tot răsar nepoții,

Celor trei fiice ce-i seamăn,

Iisus ce cu noi cu toții -

Căci românu-i sfânt din leagăn.

 

Nici nu s-a născut vreodată,

Așa ochi cu raze tari,

Dar, cu timpul nu-i de șagă,

Mândra mea-i cu ochelari!

 

Ca un clopot

 

Ca un clopot largul zării,

Atârnând de-nalte sfere,

Redând liniștea-nserării,

Ne învăluie-n mistere !

 

Orice sunet prinde farmec,

Cu plăcute rezonanțe,

Murmurul pare un cântec,

Frunza-n vânt iubiri, romanțe!

 

Simfonii a mării valuri,

Universu-i însuși strană,

Piatra chiar vibrând de haruri,

Pe eterne portative se desramă!

 

Seara ca un clopot vine,

Omu-i limba care bate,

Limba vrerilor divine,

Prinsă de eternitate!

 

Florica

 

Pe o stradă ce sfârșește,

Drept în fundul unei văi,

Locuia cândva Florica,

Pentru-a cărei ochi și buze,

Așternut-am multe căi.

 

Apoi, câte-s azi sub soare,

Lumi de basme și minuni,

Toate-am zis că-s ale mele

Și-mpletindu-le cununi,

Le-am depus la a ei picioare!

 

Ea zâmbea ca zâna albă,

Iar eu adunam din cer,

Stelele și doi luceferi,

Să le-nșir ca pe mărgele,

Lăsând lumea în frig și ger!

 

Însfârșit, n-a fost degeaba,

Dacă aceste sfinte versuri,

Le-nchin nuntei de argint,

Ei, soției cu trei fete,

Cu-n buchet de flori din șezuri!

 

- Oh, zici poate că nu-s multe,

Din câte aștepta ea?

Dar, Vă jur, căci pe vecie,

Eu i-am dat inima mea,

Și trei fete Dumnezeu!

 

Fericire și Durere

 

Pentru mine poezia e-o durere din adâncuri,

Nu fredonarea vieții pe l-adunări și cârciumi.

Și, totuși această durere, fericire dându-mi,

Creionam pentru-aceasta duioase și plăcute rânduri!

Unde durerea n-ar mai fi, nici viața n-ar mai fi,

Căci prin simțirea lor e fericirea,ce-o avem în fiecare zi!

Și năzuind spre bine tot prin durere trecem,

Durere, Fericire, e viața ce-o petrecem!

Când însă ai un Dumnezeu în fire,

Găsești adevărata Fericire!

 

~*~

Cu dragoste, Ioan, intrând la vârsta celor 86 de ani