SEDENTARISMUL SUFLETESC
- Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
Sufletul omului care sta degeaba se strica pe zi ce trece: simtirea se stinge,
judecata devine slaba, vointa se raceste; omul care s-a obisnuit sa stea
degeaba nu se simte în stare sa înfrunte nici o greutate. Statul degeaba nu
este mai putin pierzator nici pentru trup. Slabiciunea, moleseala, istovirea,
iar de aici un sir întreg al bolilor de tot felul: iata urmarile obisnuite ale
statului degeaba! El pune o pecete cumplita asupra celor care-l iubesc: trupul
unuia este înabusit de grasime, altul sufera de prisosul sângelui, altul nu-si
mai poate misca madularele, altul este chinuit de boala, altuia, din pricina
lipsei de masura, i s-au tocit înca din floare vârstei toate simturile. Orice
usoara neliniste, oboseala, schimbare a vremii sau alta întâmplare neprevazuta
sunt însotite întotdeauna de un cutremur dureros în aceste trupuri pe care le-a
strâmbat statul degeaba. Asadar acesta este un rau mare si îngrozitor atât
pentru trup, cât si pentru suflet.
Cuviosul Bonifatie de
la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 143-144
AURUL SI ARGINTUL MEU!
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
O minunata demonstratie a omniprezentei lui Dumnezeu! De pilda, te-ai
îmbolnavit de iubirea de arginti; inima ti s-a lipit de aceasta patima, fie si
numai pentru o clipa; suferi. Ajunge sa strigi catre Domnul din toata inima:
„Tu esti singura mea comoara, esti aurul si argintul meu, mâncarea si
îmbracamintea mea”, si îndata te vei simti usurat.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 410
SĂ NU STĂM NEÎMPĂCAȚI
- PR. SIMEON ZAHARIA -
„Să vă feriți să aveți ură pe
cineva!”
... Să trăiți în dragoste și bună
înțelegere. Când se întâmplă vreun conflict, că suntem oameni neputincioși, să
nu stați neîmpăcate! Am fost într-o mănăstire mare și cineva de acolo mi-a
șoptit la ureche: „Acestea două sunt certate și nu vorbesc de un an de zile”.
Și nici nu se împărtășeau, că e cu neputință să fii certat, să nu te împaci și
să îndrăznești să iei trupul și sângele Domnului, că îți iei osândă. Și acelea
se lipseau de Sf. Taine, numai să nu se ierte.
Să ferească Dumnezeu să fim așa!
Câți nu s-au culcat și nu s-au mai sculat! Doar viața nu e în mâna noastră! E
în mâna lui Dumnezeu. El ne-a dat-o și ne-o ia când vrea.
De aceea, să vă feriți să aveți
ură pe cineva! Ai greșit, te-a jignit sau te-a nedreptățit cineva cu ceva, spui
duhovnicului și acesta, luminat de Dumnezeu, îți spune ce ai de făcut ca să
intri în normal. Mai ales femeile sunt mai sensibile. Ele îndată se șifonează
și la supărat sunt foarte darnice, dar la iertat sunt mai întârziate. Nu
trebuie să fie așa! Vă sfătuiesc să fiți cu dragoste! „Dragostea toate le
iartă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă”, spune în Imnul
dragostei din Epistola I către Corinteni, Sf. Ap. Pavel. „Dragostea niciodată
nu cade”. Dacă avem dragoste întru Duhul Sfânt, nu stăm așa supărate!
Cel care face primul metania de
iertare
La Părintele Cleopa s-au dus doi
care s-au certat și el i-a întrebat:
„Eh, acum voi ce faceți?”.
„Păi, am venit la cuvioșia
voastră să ne împaci”.
„Care face metanie cel dintâi,
acela e mai smerit”.
S-au aplecat amândoi și au făcut
metanie și s-au împăcat în fața părintelui.
Și noi, călugării, suntem oameni.
Și diavolul nu doarme. Cu călugării are mai mult de lucru. Diavolul dă 20 de
suflete de oameni ca să câștige un suflet de călugăr, spune Sf. Andrei cel
nebun pentru Hristos. Sfântul acesta avea de la Dumnezeu anumite stări când
putea să vadă lucrurile din lumea cealaltă.
Să facem voia Domnului
Așa că, să fie dragoste între voi
și bună înțelegere, pace și milă! „Mare frică are sufletul când iese din trup”.
Ce vede el când trece pe lumea cealaltă, fraților! Ce grozăvie! Vede duhurile
viclene, diavolii!
Este o istorioară undeva în care
sfinții îngeri îi certau pe diavoli: „Voi, întotdeauna când se sfârșește
cineva, sunteți primii!”.
Și într-adevăr, ei se silesc
foarte mult spre pierzarea noastră. Să nu le facem voile! Să-L rugăm pe
Dumnezeu în toată vremea și în tot locul, zi și noapte, să ne întărească, să ne
ajute ca să facem voia Lui cea sfântă, ca în felul acesta să dobândim viața și
fericirea întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava,
cinstea și închinăciunea împreună cu Părintele ceresc și cu Duhul Sfânt, în
vecii vecilor. Amin.
(Extras din Revista
Atitudini Nr. 82)
TRANDAFIRUL FARA SPINI
- Sfantul Vasile cel Mare -
Dupa ce Dumnezeu a poruncit: „Sa
rasara pamântul iarba”, a zis: „Si pom roditor, care sa faca rod, caruia
samânta lui în el dupa fel si asemanare pe pamânt” (Facerea 1, 11).
La acest cuvânt, toate padurile
s-au îndesit, toti arborii s-au ridicat iute în sus, cei care în chip firesc se
ridica la mare înaltime: brazii, cedrii, chiparosii, pinii; toate crângurile
s-au acoperit îndata de tufani desi; si asa numitii arbusti, care slujesc la
facerea coroanelor: trandafirul, mirtul si dafinul, care nu erau mai înainte pe
pamânt; toti, într-o clipita de vreme, au aparut, fiecare cu mirosul sau
propriu, deosebiti prin însusiri foarte precise de alti arbusti, fiecare
cunoscut prin caracterul sau propriu. Numai ca atunci trandafirul era fara
spini; mai târziu a fost adaugat spinul frumusetii florii, ca sa avem durerea
aproape de veselia desfatarii, spre a ne aduce aminte de pacat, din pricina
caruia pamântul a fost osândit sa rasara spini (Facerea 3, 18).
Sfantul Vasile cel
Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR,
Bucuresti, 1986, p. 124-125
NUNTA
- Sfantul Nicolae Velimirovici -
Nunta este simbol al nuntii celei duhovnicesti, cununia sufletului cu Hristos,
prin dragostea sufletului catre El. Mireasa a lui Hristos sunt sufletele
credinciosilor. Biserica cea nepatata este, de asemenea, Mireasa a Lui. Astfel,
sufletul care nu se încununeaza cu dragostea lui Hristos se cununa cu patimile
cele pamântesti si cu demonii. Vaduva simbolizeaza propriul suflet plin de
întristare, despartit de Hristos – Mirele Cel Ceresc –, si lipsirea de
dragostea Lui.
Sfantul Nicolae
Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2009, p. 66.
CÂNTAREA ÎN BISERICĂ
- MAICA GAVRIILA -
Izvoarele muzicii bizantine
Dumnezeu a plăsmuit omul,
înzestrându-l cu darul minunat al cântării ca să înalțe imne de slavă
Creatorului său. Vocea este un talant pe care omul este dator să-l înmulțească
și să-l jertfească Domnului, așa cum adeverește și Sf. Ap. Pavel în îndemnul adresat
Efesenilor: «Vorbiți între voi în psalmi şi în laude şi în cântări
duhovnicești, lăudând și cântând Domnului în inimile voastre» (Efes. 5:19-20).
În cultul liturgic al Bisericii creștine expresia laudei aduse lui Dumnezeu a
îmbrăcat forma cântării cunoscute sub numele de muzica bizantină, muzică ce
datează încă din primele veacuri ale creștinismului.
Termenul propriu-zis provine de
la „byzantion” care desemna Imperiul Roman de Răsărit a cărui capitală era
Constantinopolul, iar cadrul liturgic pentru care muzica bizantină a fost
gândită este unul de rugăciune și de slăvire a lui Dumnezeu. În primele secole
creștine, în biserici se practica lectura cântată, psalmodiată a textelor
sfinte extrase din Faptele Apostolilor, din Epistolele Sf. Ap. Pavel sau din
Psalmii lui David. Începând cu secolul al IV-lea se vor contura bazele
tradiției bizantine și premisele imnografiei, precum și ale muzicii religioase.
Tehnica muzicii bizantine va
suferi de-a lungul timpului numeroase inovații, însă, nu vor depăși niciodată
cadrele tradiției din care aceasta își trage seva. Imnografii bizantini vor
îmbogăți structurile muzicale, dar nu vor renega trecutul și izvoarele primare
ale cântării bizantine, așa cum se va întâmpla în Occident unde, în numele
așa-zisei libertăți creatoare, se va ajunge și în privința muzicii religioase,
la regula obligatorie de non-dependență absolută, doar cu scopul de a scorni
„nemaiauzitul” și „nemaiîntâlnitul”.
Imnografia
Este știut faptul că muzica
bizantină s-a dezvoltat în același timp cu imnografia, existând o armonie care
se vrea desăvârșită între cuvânt și veșmântul său muzical. „Prin influențarea
auzului s-a constatat că sufletul poate fi predispus mai ușor să primească
adevărul cuprins în textul imnurilor religioase”, consemnează Sf. Vasile cel
Mare[1].
Melodia conferă cuvântului toată
strălucirea sa și arată faptul că acesta nu îndeplinește doar o funcție
cognitivă, ci că are menirea de a transmite sufletului iubirea lui Dumnezeu și
de a uni cerul cu pământul prin slavoslovie: „O, daruri ale lui Hristos!”,
exclamă marele Hrisostom. „Sus doxologesc oștirile îngerilor, jos, în biserici,
oamenii în cor imită doxologia îngerilor. Sus Serafimii cântă cu putere imnul
trisaghion, jos mulțimea de oameni același cântec îl trimite spre înălțime; se
întocmește sărbătoare comună a celor cerești și a celor pământești: o singură
rugăciune de mulțumire, o singură bucurie, un singur cor plin de bucurie. De
sus își are începutul frumoasa armonie a cântecelor, pusă în mișcare, ca de o
baghetă, de Sfânta Treime, răsună melodia cea dulce și fericită, simfonia cea
fără de sfârșit”[2].
Fără acompaniamente în biserică
Cântarea, la slujbele ortodoxe
este exclusiv vocală, neîngăduind acompaniamentul cu instrumente muzicale cum
se întâmplă în cultul romano-catolic[3]. În Biserica Ortodoxă, credinciosul
este chemat să participe în chip personal la rugăciune și să nu se complacă
într-un simplu spectator, la slujbe. Încercând să facă o paralelă succintă
între cântarea răsăriteană și cea apuseană, protopsaltul grec Lykourgos
Angelopoulos remarca: „Autenticitatea muzicii bizantine trebuie să fie ocrotită
ca să reziste asalturilor sistemului muzical occidental. Scrierea muzicală
bizantină nu poate fi comparată cu niciun sistem de notație din muzica
occidentală și contribuie la o formă de expresie muzicală originală și absolut
unică în lume[4]”.
Tocmai de aceea, Sfinții Părinți
au acordat o atenție deosebită conținutului și modului de interpretare ale
cântării liturgice, considerându-le esențiale în cultivarea stării de evlavie
pe care credinciosul trebuie să o aibă, mai cu seamă, în trăirea momentelor
principale ale slujbelor.
Canoane privind cântarea
Astfel Canonul 75 al Sinodului VI
Ecumenic face următoarea precizare: „Voim ca cei ce vin în Biserică spre a
cânta, să nu întrebuințeze nici strigăte necuviincioase, nici să silească firea
spre răcnire și nici să zică ceva ce Bisericii nu convine, ci cu mare atenție
și umilință să aducă lui Dumnezeu, privitorul celor ascunse, astfel de
cântări”.
În același sens se pronunță și
Sinodul Trulan (692) care cere „să nu se facă auzite vociferări dezordonate,
nici să se schimbe sunetul natural în strigăt”. Iar remarcile Sf. Sava cel
Sfințit sunt la fel de lămuritoare și de categorice: „Strigarea cea fără de
orânduială a celor ce cântă în biserică nu se cade să fie primită în cântarea
Bisericii. De asemenea și cel care o cântă la biserică nu trebuie să fie
primit. Să fie scos din dregătoria sa și să nu mai cânte în biserică pentru că
se cuvine să cântăm cu bună cucernicie și frumoasă glăsuire și să înălțăm
Slavă… Stăpânului tuturor și Domnului ca și din gurile inimii Sale. Iar cei ce
nu ascultă acestea, muncii celei veșnice sunt vinovați, ca unii ce nu se supun
învățăturilor Sfinților Părinți și ale Pravilelor”[5].
Cântăreții bisericești ispitiți
să-și etaleze în mod excesiv măiestria și calitățile vocale, transformând
cântarea liturgică într-un spectacol laic sunt înfierați de cuvintele Sf. Ioan
Gură de Aur: „Când înălțăm imnele cele dumnezeiești să fim cuprinși de multă
frică și împodobiți cu evlavie și așa să le rostim. Că sunt unii din cei de
aici – și socot că nu sunt necunoscuți nici dragostei voastre – care,
disprețuind pe Dumnezeu și socotind cuvintele Sfântului Duh niște cuvinte
obișnuite, dau drumul la vorbe, fără rânduială și nu sunt cu nimic mai buni
decât nebunii; își frământă trupul, umblă de colo-colo și au niște purtări
străine stării celei duhovnicești”[6].
Aceleași observații, le regăsim
și la Sf. Niceta de Remesiana în De psalmodiae bono: „Cântăreții trebuie să fie
însuflețiți de evlavie. În timpul cântării, toate gândurile trebuiesc să fie
îndreptate spre păcatele noastre. Aceasta va ajuta cântării să corespundă
evlaviei simple, iar cântăreții să fie cu gândul permanent la text. Trebuiesc
evitate afectările teatrale. Înrâurirea puternică pe care muzica o are asupra
sufletului omenesc îmbie pe mulți creștini să cadă în mrejele seducătoare ale
muzicii teatrale, ce infuzează dorințe pătimașe.
Cântăreții trebuie să
strălucească prin umilință, sobrietate, curăție și celelalte virtuți ce au
împodobit pe sfinți. Cei care cântă bine nu trebuie să se facă remarcați, iar
cei care sunt prea puțin dotați pentru muzică trebuie mai degrabă să tacă”.
Concerte simfonice în biserică?
Este de prisos să întărim faptul
că toate sfaturile Sfinților Părinți sunt cu atât mai actuale în vremurile
noastre cu cât flagelul sincretismului amenință să infesteze nu numai spațiul
liturgic al Bisericii noastre Ortodoxe, ci și cântarea ei. Din păcate și în
țara noastră am ajuns să asistăm cu consternare și cu vădită stupoare la
organizarea de concerte vocal-simfonice în catedrale și biserici ortodoxe sub
pretextul că nu sunt încălcate canoanele de vreme ce acestea nu se desfășoară
în timpul slujbelor religioase, ignorându-se, parcă, în mod voit încărcătura de
sfințenie pe care o are fiecare element care intră în alcătuirea părții văzute
a Bisericii și faptul că „cele văzute sunt chipuri și umbre ale celor ascunse:
Biserica cea văzută, chip al bisericii inimii; preotul, chip, al preotului
adevărat al harului lui Hristos” (Sf. Simeon Metafrastul).
Pe aceeași solee pe care preotul
înalță crucea la Dumnezeiasca Liturghie, zicând: „Sus să avem inimile” și
îndemnându-ne: „Să mulțumim Domnului”, nu pot interpreta baritonul și
violonistul Requiemul Parastas pentru soliști, cor și orchestră al compozitorului
Marţian Negrea. Icoanele de pe catapeteasmă la care ortodoxul își pleacă
genunchii și se închină tăcut cu sărutare sfântă, plângându-și durerile, nu pot
suferi zarva instrumentelor muzicale și neastâmpărul baghetei oțărâte a
dirijorului.
Așa cum o sală de operație
dintr-un spital în care oamenii suferă și mor, nu poate deveni scena unor
spectacole de carnaval, cu scălâmbăieli de saltimbanci, tot astfel locașul
sfânt al Bisericii unde Hristos se răstignește și își jertfește continuu Trupul
și Sângele ca să ne dăruiască nouă, nevrednicilor, viața veșnică, nu trebuie
impietat cu elucubrațiile artei profane contemporane care a declarat „în afara
legii” orice lege.
Trăim vremuri în care artistul
transformă, de cele mai multe ori, actul creator într-un mijloc de exprimare a
propriilor fantezii și trăiri, râvnind să urce pe postamentul pe care altădată
îl rezerva lui Dumnezeu. Astfel din maestru, artistul devine vedetă și oglindă
a propriei sale naturi limitate, tăgăduind cu bună știință tainele luminii de
har strecurate de Dumnezeu în sufletul lui și uitând de cuvântul Scripturii
care zice: «Sunteți biserică a lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu locuiește în
voi» (I Cor. 3:16). „Drept aceea, aprinzând făclia, adică rațiunea care aduce
lumina cunoștinței prin contemplație și fapte, să nu o punem sub obroc, ci în
sfeșnic, adică în Sfânta Biserică, pe culmea contemplației adevărate. Aceasta,
întrucât Biserica nu are în ea nicio parte goală, lipsită de puterea
Cuvântului, iar pe de alta, pentru că e străină de toate prisosurile materiale
și nu are în ea nimic pământesc” (Sf. Maxim Mărturisitorul).
[1] Sf. Vasile cel
Mare, Cuvânt la psalmul 1, Migne PG 29. 211
[2] Sf. Ioan Gură de
Aur, Omilie la Serafimi, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.,
București, 2007, p. 132.
[3] Orga a fost
introdusă în cultul apusean în sec. VIII, inițial fiind un instrument folosit
la curtea imperială, nu în biserică.
[4] Lykourgos
Angelopoulos, Vocile Bizanțului, Iași, 2011, pp. 126-127.
[5] Tipicul Sf. Sava
cel Sfințit, p. 38.
[6] Idem, p. 132.
(Articol
publicat în Revista Atitudini Nr. 53
INIMA PURTATOARE DE LUMINA
- Fericitul Trifon Turkestanov -
Când Tu spre a sluji aproapelui
ma-nsufleteai si al meu suflet cu smerenia îl luminai, una din ale Tale raze
far-de-numar peste-a mea inima atunci se pogora si-aceasta, ca fierul cel de
foc patruns, purtatoare de lumina se facea. Vedeam chipul Tau tainic si de
neajuns.
Slava Tie, Celui Ce preschimbi
viata noastra printru a facerii de bine înfaptuire;
Slava Tie, Celui Ce fiecare din
poruncile Tale o ai pecetluit cu negraita îndulcire.
Slava Tie, Celui Ce petreci în
chip vadit unde gasesti mireasma de milostivire;
Slava Tie, Celui Ce ne trimiti
necazuri si mâhnire ca sa ne facem simtitori la suferintele aproapelui.
Slava Tie, Celui Ce ai pus plata
multa în însasi cautarea binelui;
Slava Tie, Celui Ce primesti
înalta nazuinta cu marinimie.
Slava Tie, Celui Ce ai înaltat
dragostea mai presus de toate ale cerului si ale pamântului;
Slava Tie, Dumnezeule, întru
vecie!
Fericitul Trifon
Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere
de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava
lui Dumnezeu pentru toate”, p. 133-134
ROUA VIETII VESNICE
- Sfantul Teofan Zavoratul -
Inima mea sa fie pentru Tine
pamânt bun, si harul Tau sa o adape cu roua vietii vesnice.
Harul Tau sa secere totdeauna în
tarina inimii mele spicele cele bune: frângerea inimii, închinarea, sfintenia
si tot ce este placut înaintea Ta.
Adu-mi sufletul înapoi în curtile
Raiului desfatarii, ca sa petreaca în lumina, ca în mijlocul dulcetii Raiului
sa graiesc si eu, dimpreuna cu sfintii toti: „Slava Tatalui fara moarte,
închinare Celui ce da cerestile daruiri celui de nimic, ca si acesta sa aduca
drahma slavosloviei Împaratului tuturor!”
Sfantul Teofan
Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian
Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 20
--
Pr. Alexandru
Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
SFINTELE PERPETUA ȘI FELICIA
- SF. ILARION FELEA -
Încercarea tatălui necreștin
Pentru aceeași tărie în credință
au primit moartea de martire, Perpetua și Felicia (Felicitas) din Cartagina la
anul 203, în prigoana împăratului Severus.
Perpetua era frumoasă, tânără de
22 ani, trăia într-o căsătorie fericită și avea la sân un copil de abia câteva
luni. Felicitas era însărcinată în a șaptea lună. Mai întâi a încercat să
întoarcă de la creștinism pe tânăra Perpetua, tatăl ei cel bătrân și păgân, cu
vorba și cu bătaia. Dar fiica i-a răspuns că așa cum omul nu-și poate schimba
numele, așa nici ea nu-și poate schimba credința creștină.
Zdrobită de durere, înfruntă
obrăznicia soldaților și întunericul temniței, până când e dusă la întrebare.
„Fiica mea, i-a zis mai întâi
tatăl ei, ai milă de perii mei albi. Fie-ți milă de tată, dacă mai sunt vrednic
să mă numesc astfel. Dacă este adevărat că te-am crescut până la vârsta aceasta
și te iubeam mai mult decât pe frații tăi, nu mă face de râsul lumii. Privește
la frații tăi, la mama și la copilul care nu vor putea trăi fără de tine…”.
Apoi i-a sărutat mâinile și a
căzut la picioarele ei. Ca să-l mângâie, Perpetua i-a răspuns: „Va fi ce o vrea
Dumnezeu, căci soarta noastră este în mâinile Lui și nu într-ale noastre. Eu
sunt creștină și Dumnezeul nostru, Hristos, zice: «Cine iubește pe tată mai
mult decât pe Mine, acela nu este vrednic de Mine» (Mt. 10:37).
Hristos mai presus de orice
După încercarea aceasta s-a
întors cu mama și i-au vorbit despre datoria cinstirii părinților, despre
datoria creșterii copilului și despre durerile morții martirice. Dar și acum
Perpetua a răspuns părinților: „Sunt creștină, iubiți părinți și Mântuitorul
spune: «Cine iubește pe tată și pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic
de Mine»”.
Ca ispita să fie și mai mare,
i-au adus și copilașul, i l-au pus în brațe și i-au spus: „Cât de crudă ar
trebui să fie, ca să-și părăsească și părinții și copilul”. Îndurerata mamă l-a
îmbrățișat cu toată dragostea, apoi l-a redat părinților, zicând a treia oară:
„Sunt creștină și cine iubește mai mult părinții și copiii, decât pe Iisus
Hristos, nu este vrednic de El”.
A doua zi a urmat judecata. Toți
cei arestați au recunoscut că sunt creștini. Când a venit rândul Perpetuei, a
încercat iarăși tatăl ei cu copilul în brațe să o înduplece. Apoi dregătorul
Ilarion i-a zis cu asprime: „Ce, ție nu-ți pasă nici de perii albi ai unui tată
nenorocit, nici de nenorocirea acestui prunc, care va deveni orfan după moartea
ta? Jertfește dar pentru liniștea împăratului”.
După toate aceste întrebări și
chinuri Perpetua a răspuns bărbătește:
„- Nu voi jertfi!”.
„- Ești creștină?”.
„- Da, sunt creștină”, a răspuns
din nou „cristiana sum”.
Mucenicita celor două fericite
După aceste întrebări, toți cei
aduși la judecată sunt supuși la bătăi crâncene; Perpetua și Felicitas sunt
bătute peste obraz. Niciunul nu s-a lepădat de Hristos, toți au mărturisit că
sunt creștini, și de aceea toți au fost condamnați la moarte.
Felicitas era în a opta lună de
la zămislire și legea oprea executarea femeilor însărcinate. A născut însă
înainte de vreme și fetița a luat-o o creștină de suflet. În ziua cea mare de
biruință a martirilor, au fost duși toți în amfiteatru. Perpetua mergea la
urmă.
Când a ajuns în fața
tribunalului, înainte de moarte, Perpetua și Felicitas au zis către Ilarion:
„Tu ne judeci în lumea aceasta, dar Dumnezeu te va judeca în cealaltă”. Apoi,
au strigat creștinilor de față: „Rămâneți tari în credință, iubiți-vă unii pe alții
și nu vă tulburați de suferințele noastre”.
Văzând mucenicia lor, o mulțime
de bărbați și de femei s-au lepădat de închinarea la idoli și s-au botezat în
credința creștină.
(Extras din cartea
„Cuvantari la Vietile Sfintilor” de Preot Ilarion V. Felea VOL I
PAHARUL SI BLIDUL
- Sfantul Nicolae Velimirovici -
Paharul obisnuit si blidul
semnifica pacatuirea omenirii, caci „paharul” în chip simbolic reprezinta pe
omul curatit, iar „blidul” – pe cel pacatos. Important este ca paharul si
blidul sa fie curatite pe dinauntru, apoi pe dinafara. Deci cu atât mai important
este sa pastram mai întâi curatia sufleteasca, si apoi pe cea trupeasca.
Evanghelia spune: „Fariseule orb! Curata întâi partea dinauntrul a paharului si
a blidului, ca sa fie curata si cea din afara” (Matei 23, 26).
Sfantul Nicolae
Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2009, p. 59
PĂRINTELE PROCLU ȘI LEGĂTURA DUHOVNICEASCĂ CU PS NECTARIE
De ce la Sihăstria Putnei?
Părinte stareț, la 7 ani de la
trecerea la Domnul a Părintelui Proclu, ne puteți spune care credeți că a fost
virtutea sa de căpătâi?
Probabil dăruirea de sine.
Părintele Proclu spunea că dacă știi să te dăruiești, Dumnezeu îți ajută. Poți
să fii mama episcopului sau a starețului sau orice ai fi, dacă știi să te
dăruiești, să te jertfești, Dumnezeu îți ajută. Pentru că, până la urmă, ce
zicea Sf. Serafim? De ce credeți că-l iubea părintele Proclu pe Sf. Serafim
foarte mult? Ați văzut cât de simplu era sfântul? El nu avea învățături foarte
teologice, îi primea pe oameni, îi binecuvânta, se ruga etc. Zicea însă că
scopul vieții creștinului este dobândirea harului Duhului Sfânt. Adică omul să
fie cu Dumnezeu, cu Duhul Sfânt să meargă înainte, și asta, când? În momentul
când te străduiești să fii bun, să ierți, să iubești.
Cum s-a hotărât părintele Proclu
să fie înmormântat aici?
Păi, acesta e nefirescul.
Părintele Proclu când a fost întrebat de cineva: „De ce la Sihăstria Putnei?”,
a spus: „M-am rugat mult la Maica Domnului și așa mi-a zis, că acolo”. El nu a
avut nicio legătură cu noi, nu a fost călugărit aici, nu a viețuit aici. Doar a
fost de câteva ori, aveam conferințe cu el.
Țineați legătura cu el?
Nu țineam legătura cu el foarte
des, doar ne-a chemat și ne-a zis cu un an de zile înainte să moară. Deja era
hotărât, vorbise cu Î.P.S. Pimen, tot prin niște ucenici de-ai săi. Exact cu un
an înainte de a muri, părintele Proclu m-a chemat la dânsul.
Trebuia să mă duc la Ierusalim cu
cineva, care a și fost călugărit acolo și am trecut pe la Părintele Proclu. Era
cu maica Filofteia în chilie la dânsul. Prima dată, mi-a zis așa:
„Conștientizezi câți călugări și câte maici vin la mine?”. Și am zis: „Părinte,
cred că, nu mulți, ci foarte mulți vin, din toată țara, vă știu, vă cunosc”. Și
m-a întrebat: „Ce ai făcut tu, de Maica Domnului a zis ca tot ce avem noi să vă
dăm vouă?”. „Ce pot să zic acum, că nu-mi amintesc nimic să fi făcut ceva bun?
«Bun» facem, dar ne ajută Dumnezeu”. „Nu, că tu ai făcut ceva și Maica Domnului
așa a zis ca tot ce avem să vă dăm vouă”.
Și când a scos de sub pat o
sacoșă de rafie - aveam atunci multe datorii, eram cu biserica în construcție –
a scos atunci nu o pungă, ci o plasă de rafie, din aceea bătrânească, plină cu
bani. Și mi-a zis așa: „Banii aceștia, să știi că sunt bani curați. Sunt bani
pe care noi i-am primit de la oameni, de la pomelnice, dar eu cu maica am făcut
canon pentru ei. Îs bani curați”. Drept este că din banii aceia, i-am dat că
aveam datorie la unii și la alții și de când am dat banii aceia, s-au realizat
multe.
Milostenia dintr-o noapte geroasă
de iarnă
Vreau să vă spun că părintele
zicea: „Măi, să știi un lucru: Ce faci unuia mai mic, un lucru neînsemnat
câteodată, este atât de mare înaintea lui Dumnezeu, cum nu înțelegi sfinția
ta!”. Și atunci mi-am adus aminte că veneam odată de la București, pe la ora
2-3 noaptea, tot pe timp de iarnă. Era foarte frig și un om necăjit venea pe
drum. Ieșise din Putna unde este troița aceea la intrare în comună. Era pe câmp
spre școala specială și mergea cu o traistă pe drum. Când l-am depășit, zic:
„Doamne, unde se duce omul acesta la ora aceasta?”.
Era 2 dimineața. Am întors mașina
cu care eram, am oprit și-i zic: „Dar unde mergeți?”. „La gară”. „La care
gară?”. „Nu e nicio gară”. Doamne, îl prinde moartea pe omul acesta! Era frig,
frig. „Dar nu ați fost pe nicăieri?”. „Am vrut să rămân la mănăstirea Putna,
dar erau porțile închise. Nu m-a primit nimeni”. Nu știa de noi, că multă lume
pe atunci nu știa de noi.
Și am dat un telefon, am anunțat
câțiva părinți, l-au spălat, l-au îmbrăcat, i-au dat de mâncare, l-au cazat
aici și apoi i-am zis: „Lasă, că vă rânduiesc o mașină, vă dau vreo doi bani și
vă duceți unde aveți de mers”.
Credeți-mă că asta mi-a venit în
cap. Vedeți, câteodată un lucru din acesta mic, neînsemnat, contează. Dacă
treceam pe lângă el, trecea și binecuvântarea lui Dumnezeu pe lângă mine. Și
stau și mă gândesc de câte ori noi nu trecem pe lângă niște binecuvântări pe
care ni le trimite Dumnezeu? Că e o vorbă: „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în
traistă”. Adică, trebuie să vezi și tu, să simți și tu lucrurile acestea. Dar
cred că în momentul în care tu, ca om, ești sensibil la problemele oamenilor,
Dumnezeu ți le scoate în cale și îți descoperă lucrurile acestea.
Așadar, v-a ajutat mult Părintele
Proclu.
Atunci, ne-a ajutat grozav de
mult. Aveam atâtea datorii și construcții neterminate! Ne-a ajutat Dumnezeu și
părintele. Părintele Proclu ne ajută în continuare. Vă dau un exemplu personal:
eu, în general spovedesc sâmbăta pentru că în cursul săptămânii sunt cu
problemele administrative. Vinerea, spovedesc maicile de la Marginea, iar
sâmbăta spovedesc părinții care sunt și mirenii, seara.
Și sâmbătă seara, în timp ce
spovedeam, un părinte nu răspundea la mesaje. „Măi, e supărat cu ceva dacă nu
răspunde”, îmi zic. Sun o dată, de două ori. Normal că, dacă nu îți răspunde,
prima dată, a doua oară, ce îți trece prin cap? Că e supărat.
În general, după ce termin de
spovedit, mă duc și mă închin la mormântul Î.P.S. Pimen ca să și fac vreo doi
pași și să mă aerisesc. Mă duc și la părintele Proclu. Mi-am amintit: „Vai, nu
mi-a răspuns părintele, să mă duc la el la chilie să văd ce este. Poate e
bolnav sau poate e altceva”. Numai ce am atins fruntea de crucea părintelui și
zic: „Părinte, dacă am greșit ceva față de părintele acesta, să mă ierte, să-și
deschidă inima”. Că până la urmă, omul nu poate ierta dacă nu-și deschide
inima.
Vedeți că în momentele în care nu
ierți, îți e împietrită inima și ai o răutate? Păi, e răutate, că doar nu e
Duhul Sfânt, acolo! Și în momentul în care am zis așa, la cruce la părintele,
în fracțiunea aceea de secundă – de ce nu mi-a trimis mesajul cu 10 minute mai
devreme sau mai târziu? – mi-a trimis răspuns. Și-mi spune: „Părinte stareț, vă
rog să mă iertați că am fost tulburat”. În fracțiunea aceea de secundă! Și am
zis că dacă la lucrurile acestea mici, imediat răspunde, dar pentru lucrurile
mari?
Cum câștigăm raiul azi, în aceste
vremuri?
Mai este un lucru: ca mănăstirea
să devină un loc al raiului, trebuie ca raiul să fie în interior, să vină
dinlăuntru. Pentru aceasta, trebuie să faci nevoințe ca părintele Proclu.
Spunea și părintele Policarp din
Grecia că oamenii duhovnicești căutau întotdeauna folosul sufletului, se uitau
la suflet. Și Cuviosul Paisie Aghioritul avea program la chilia lui, în Sf.
Munte și spunea: „Și îngerul lui Dumnezeu să fii, dacă nu te încadrezi în
programul acesta, nu te primesc”. Ei țineau la lucrurile acestea. Aceștia erau
„bătrânii” de altădată. Aveau o așezare, o lucrare și aveau timp. Nici nu se
ocupau cu atât de multe!...
Cum zicea părintele Proclu? Dacă
spui des Doamne Iisuse, nu mai lași gândurile să intre chiar așa ușor, să facă
iarmaroc în capul tău. Nu zicea el „iarmaroc”?
Da, dar când este „iarmaroc”,
deja?
Iarmarocul când este deja, te
duci și îl spovedești, faci curat. Sufletul tău se face din nou casa curată. Cu
cât luptăm mai mult, cu atât rugăciunile ne sunt ascultate. Pe un om smerit, Îl
ascultă Dumnezeu, când sunt necazuri, neajunsuri. Spunea o monahie că sufletul
omului e sensibil ca o căprioară. Dacă am urmări o căprioară când vine să se
adape la izvor, când aude un foșnet cât de mic, aleargă până într-atât încât, a
doua oară, ea nu se mai întoarce în acel loc.
„Trebuie să mă uit și în jur, să
fiu sensibil la cel de lângă mine”. Mai sunt și foarte multe frici, traume de
tot felul…
Sunt, dar ele trebuie vindecate
prin spovedanie. Știți când un călugăr este bun? Când se străduiește să fie în
același duh cu starețul, dar în duhul cel bun. Noi facem ascultare, până la
păcat. Și unde este păcatul? De unde știu eu când este păcat? Ați văzut cum
zice la Scara Sfântului Ioan Scărarul. A venit un părinte într-o obște mare și
a zis unui frate: „Cântă-mi un cântec lumesc!”. Și a început să cânte. A zis și
unui călugăr experimentat: „Cântă-mi un cântec lumesc!”. Nu a cântat. Care a
făcut ascultare sau neascultare? Zice Sf. Ioan Scărarul: „Amândoi au făcut
bine, pentru că primul, fiind la început, trebuie să facă ascultare fără
discernământ, dar celălalt, după câțiva zeci de ani, are maturitate și gândire
duhovnicească de acum”. Vedeți? Amândoi au procedat corect.
Și mie îmi spun unii dintre
părinți: „Aș vrea să mă duc la pustie”. „Când vei avea cel puțin 20 de ani de
mănăstire, discutăm subiectul. Până atunci nu are sens să ne pierdem timpul cu
o discuție din aceasta. Însă, să faci ascultare la milimetru în mănăstire!”. Mă
uit și eu la călugării noștri, sunt unii care nu sunt atenți la ceilalți. Un
călugăr trebuie să fie slujitor. El e ca îngerul. Călugărul nu trebuie să-și
slujească lui singur, îngerii sunt trimișii lui Dumnezeu care slujesc voii lui
Dumnezeu și ei trebuie să slujească, să devină slujitori.
Nu trebuie să fim egoiști, să ne
pese doar de noi înșine. Trebuie să mă uit și în jur, să fiu sensibil la cel de
lângă mine. Nu trăiesc singur. Eu, în mănăstire sunt singur cu Dumnezeu, dar
sunt și cu obștea, cu cei de lângă mine. Și cu cât un călugăr care face
ascultare este mai atent la cei din jur, cu atât e mai sporit.
„Prima dată, trebuie să faci rai
din ce ai”. Cum reușim să facem aceasta?
De exemplu, cineva are ascultare
aici. Și trece un părinte de la bucătărie care vrea să ia apă de la izvor, ca
să folosească apa pentru ceai. Duce două găleți și vede că șchioapătă sau are o
problemă de sănătate. Ei, părintele de aici care iese și îl vede, poate să lase
ascultarea lui. „Măi, mă duc să îl ajut cinci minute și apoi vin și termin
ascultarea mea, în continuare”. Dar nu poate să-și lase ascultarea lui, să facă
ascultarea altuia și pe a lui să nu o mai facă.
Prima dată, trebuie să faci rai
din ce ai, nu din ceea ce ar trebui sau te gândești tu că trebuie să ai, din
vise adică, că nu faci rai din vise. Și în primul rând, contează cu ce duh
faci. Duhul bun contează!
Știți care este problema
principală, în mănăstire? Adeseori, uităm cui slujim. De fapt, noi, lui
Dumnezeu slujim. Prin ceea ce facem, slujim lui Dumnezeu. Slujirea noastră este
la Dumnezeu, nu la stareț. Aceasta trebuie schimbat în capul fiecăruia, căci dacă
se schimbă lucrul acesta, călugărul este mai atent. Pentru Domnul, am venit
aici, Lui îi slujesc. Toți mai trec prin momente din acestea: „că nu mă vede
starețul, că nu mă binecuvintează”. Dar în momentul când te gândești: „Lasă, că
mă vede Domnul și mă binecuvintează!”, atunci este mult mai ușor. Ai altă
gândire, ai altă putere.
În funcție de aceasta, primești
și harul lui Dumnezeu?
Sigur că da.
(Articol
publicat în Revista Atitudini 84)
OAMENII CU INIMA REA
- PR. VARNAVA IANGOS -
Omul bun și omul rău
Inima omului bun este moale ca
ceara. Așa cum soarele încălzește și înmoaie ceara cu ușurință și apoi putem
sculpta pe ea orice chip sau formă, dorim ca tot așa inima curată să devină
maleabilă și receptivă la energiile dumnezeiești, care imprimă în mod neșters
caracteristicile sale asemănătoare lui Dumnezeu.
Inima celui rău, însă, este ca
lutul pe care soarele îl usucă și îl întărește. Același soare, în funcție de
materia pe care o atinge, acționează în mod diferit. În timp ce ceara o
înmoaie, lutul îl usucă. La fel este și cu lucrarea harului lui Dumnezeu și a
îndelungii Sale răbdări în sufletul omului. Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu se
bucură de toate și totul se transformă în binecuvântare. „Dumnezeu toate le
lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El” (Romani 8:28). Ei se folosesc de
toate. Inima lor curată rodește însutit cuvântul lui Dumnezeu, strălucește de
lumina dumnezeiască.
Cu subțirimea vederii întrezărim
pe cerul senin al inimii, ceea ce este cu neputință să vadă cei necurățiți,
deoarece curăția, sfințenia și simplitatea inimii, sunt proiecții asemănătoare
ale firii dumnezeiești. Dimpotrivă, oamenii ale căror inimi sunt pline de
cugetul viclean, se aseamănă cu noroiul. Devin din ce în ce mai aspri și se
urâțesc continuu, alungând orice urmă a frumuseții dumnezeiești ascunse în ei.
Soarele și lumina
Sfântul Grigorie ne oferă o altă
analogie preluată din natură. „Nu este ușor pentru ochii omului să privească
soarele de pe cer, dar chiar și atunci când îl privim într-o oglindă, îl vedem
cu aceeași strălucire!
La fel se întâmplă atunci când nu
avem puterea necesară pentru a percepe lumina lui Dumnezeu în mod direct, dar
alergăm la harul chipului care a fost zugrăvit în noi dintru început. Pentru că
Dumnezeu este curăție, nepătimire și înstrăinare de orice rău. Dacă aceste
caracteristici sunt în noi, atunci Dumnezeu Însuși este prezent în noi, deplin.
Atunci când gândurile noastre
sunt curate de orice răutate, libere de patimi și străine de orice întinare,
suntem fericiți pentru că suntem curați. Cu subțirimea vederii întrezărim
atunci pe cerul senin
al inimii, ceea ce este cu
neputință să vadă cei necurățiți, deoarece curăția, sfințenia și simplitatea
inimii, sunt proiecții asemănătoare ale firii dumnezeiești, prin care Dumnezeu,
ca într-o oglindă, se
descoperă omului”.
Mă întreb de ce este atât de rară
curăția inimii în zilele noastre? Pentru că „cel viclean” a reușit să provoace
o astfel de distorsiune în cugetul nostru, încât o considerăm rară, îndepărtată
și imposibilă. Și în timp ce curăția este singura arvună de care avem nevoie ca
să-L vedem pe Dumnezeu, noi o neglijăm. Suntem atât de leneși și nepăsători! Nu
vrem să ne ostenim. Considerăm că curăția inimii este un lucru imposibil de
atins în această viață.
Cum Îl putem vedea pe Dumnezeu?
„Fericiți cei curați cu inima, că
aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Acest „vor vedea” este timp eshatologic? Vom
vedea pe Dumnezeu după „a doua venire”?. „Nu!”, ne spune fericitul Gheronda
Emilian
Simonopetritul. „Acest vor vedea
este un timp experiențial. Este o realitate a prezentului. Dumnezeu Se lasă
văzut încă din această viață, dar numai întru curăție. Cum pot, deci, să-L văd
pe Dumnezeu?
Atunci când las toate gunoaiele
vieții mele, când voi alege simplitatea și smerenia, când voi dobândi inima
curată și deschisă. Pentru că pe inimile curate, preadulcele Iisus, Cel singur
curat, le înalță în chip dumnezeiesc și vrea să locuiască întru ele (Sf.
Isihie, Despre trezvie)”.
(Extras din cartea
„ARHIM. VARNAVA IANGOS | FERICIRILE – RĂSPUNSUL DAT LUMII”
MARUL STRICAT
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi un mar frumos pe dinafara,
însa pe dinauntru putregait si urât mirositor. Asemenea sunt si multi dintre
oameni: pe dinafara se mândresc si se lauda cu nobletea lor, dar înlauntru, în
sufletele lor, sunt putrezi si plini de duhoare; pe dinafara îi stapânesc pe
altii, poruncind unora dintre ei, iar launtric slujesc cu sufletul patimilor si
poftelor lor si, de fapt, sunt robi acestora, fiind cu mult mai prejos chiar
decât slugile lor. Caci mai bine este sa slujesti omului decât poftelor tale si
pacatului, întrucât omul este faptura lui Dumnezeu, iar pacatul este lucrarea
diavolului. Asa sunt cei care se numesc stapâni, însa îngaduie sa domneasca
asupra lor mânia, rautatea, mamona, iubirea de argint, mândria, nedreptatea,
invidia, desfrânarea, necuratia, lacomia pântecului si alti tirani scârbavnici
. De aceea zice Sfântul Ioan Gura de Aur: „De este cineva bogat si de neam
ales, daca e robit de pacat, e mai nemernic decât toti ticalosii” (Omilia a
noua la întâia Epistola catre Corinteni). Întocmai se aseamana cu marul cel
frumos pe dinafara si putregait pe dinauntru toti acei crestini care pe
dinafara se arata buni, iar înlauntrul lor sunt plini de ura, de rautate si de
toata duhoarea si stricaciunea, lucru care este o vadita fatarnicie si
viclenie.
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 106
CANDELA
- Parintele Arsenie Boca -
Asa suntem noi în conditiile
vietii acesteia: o candela cu untdelemn si fitil, dar înca neaprinsa.
Când ajungem la cunostinta a ceea
ce suntem de fapt, ca avem o înrudire cu Dumnezeu, ca locuieste chiar în
structura noastra spirituala, ca suntem în pragul liberei alegeri a unei
conceptii de viata de care sa ne tina chiar de n-am fi pe placul lumii, atunci
Dumnezeu aprinde candela si lumineaza toata viata noastra cu conceptia crestina
despre lume si viata.
Obisnuit, conceptia crestina nu
prea e dusa, nici chiar de credinciosi si nici chiar de cei ce o cunosc
teologic destul de bine, pâna la finalitatea sa – mai pastrând si pentru egoism
o buna parte de „viata”. Cu alte cuvinte, sunt putine exemplarele omenesti care
îsi „risca” toata viata lor pentru Dumnezeu, pentru cauza lui în lume.
Parintele Arsenie
Boca, Parintele Arsenie Boca, mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed.
Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 67
DESPRE ERETICI ȘI SCHISMATICI
- IPS IEREMIA DE GORTINA -
Catolicii şi
protestanţii sunt schismatici şi eretici. Nu putem să numim schisma şi
erezia „Biserică”
Spuneam, fraţii mei creştini, în
predicile noastre anterioare că Biserica, pe care a întemeiat-o Hristos pe
pământ, prin Sfinţii Lui Apostoli este UNA. Este Biserica din care facem parte,
BISERICA ORTODOXĂ. Aşa-numitele Biserici dinafara Bisericii Ortodoxe nu
constituie Biserica, ci sunt schisme şi erezii. În principal, aceşti
eretici sunt de două feluri. Sunt protestanţii şi catolicii. Dar
aceste două feluri de eretici sunt aproape unul şi acelaşi fel, deoarece – aşa
cum a spus un teolog rus - Alexie Homiakov (1846), toţi protestanţii sunt
papistaşi în ascuns! Şi însuşi acest teolog a spus unui catolic, care l-a
întrebat cum să evite protestantismul: Fugi de propriul
romano-catolicism!..
La început, Biserica lui Hristos
era unită, iubiţii mei, dar s-au despărţit de ea mai apoi câţiva creştini şi au
constituit propriile lor diviziuni. Prima despărţire a avut loc într-o zonă din
Orientul Mijlociu în veacul al cincilea şi al şaselea. Iar aceştia care s-au
despărţit şi s-au îndepărtat de Biserică au constituit propriile lor biserici.
Se numesc biserica „nestoriană”, biserica „caldeiană”, biserica „monofizită”
sau „biserici” cu diferite alte nume. A doua despărţire a avut loc în anul
1054. Atunci, creştinii din Europa Apuseană, sub papa Romei, s-au rupt şi ei de
Biserică şi au constituit şi ei diviziunea lor, aşa-numita biserică
,,romano-catolică” sau „papală” / „papistaşă”. După cum înţelegeţi, iubiţii
mei, cei care au ieşit din Biserica noastră şi nu mai aparţin acesteia, în mod
sigur nu constituie o Biserică. Aceştia sunt schismatici şi eretici şi nu putem
să numim schisma şi erezia „Biserică”.
Pericolul
învățăturilor ecumeniste
În acest punct, fraţii mei, vreau
să vă spun că trebuie să fim atenţi la exprimarea pe care o folosim când vorbim
despre cei care au plecat din Biserică. Despre ei trebuie să folosim verbul
,,κοπηκαν”, au fost tăiaţi de Biserica noastră. Pentru că, dacă spunem doar
,,au plecat din” ori ,,s-au despărţit de” Biserică şi, mai mult, îi vom numi şi
pe ei cu cuvântul ,,Biserică” [aşa cum spun mulţi: ,,biserica
romano-catolică”], atunci s-ar crede că chiar şi ereticii constituie
într-adevăr o Biserică. Adică, după această părere, Biserica lui Hristos cea
UNA s-a divizat în multe Biserici distincte. Este o mare erezie aceasta,
creştinii mei, dacă spunem aşa ceva. Asta ar aduce ,,teoria ramurilor”, despre
care vorbesc protestanţii; că adică, toţi aceia care cred la modul general în
Hristos, constituie ramuri ale aceluiaşi copac, ale Bisericii celei UNA a lui
Hristos.
Ca să nu cădem în această mare
înşelare şi erezie, trebuie să cunoaştem şi să mărturisim ceea ce e de
căpetenie, adevăr pe care vi l-am spus şi vi-l repet: Adevărata Biserică a lui
Hristos este UNA, după cum şi adevărul este unul singur, iar minciunile sunt
multe. Această Biserică UNA este Biserica noastră Ortodoxă. Toţi câţi au fost
tăiaţi din acest Dumnezeiesc Copac, pe care l-a sădit Hristos pe pământ şi l-a
adăpat cu sângele Său, aceştia, zic, care s-au tăiat din Copacul acesta al
Bisericii, s-au uscat, nu mai sunt membri ai Bisericii. Nu acceptăm aşadar,
fraţii mei creştini, expresia de ,,Biserică divizată”. O considerăm greşită şi
eretică, deoarece atacă şi huleşte Biserica noastră Ortodoxă, pe care o
considerăm întreagă, desăvârşită şi nu „ciuntită”, ca să-i spunem „divizată”.
Trupul Bisericii
Dar să revenim la ale noastre:
Întreaga noastră credinţă ortodoxă este o familie de Biserici care se conduc
singure. Unele Biserici se constituie în Patriarhie, iar altele sunt
Autocefale. Toţi ortodocşii, în funcţie de unde locuiesc, aparţin fie unei Patriarhii,
fie unei Biserici Autocefale. Noi, elenii, de pildă, aparţinem Bisericii
Autocefale a Eladei. Cu toate acestea toate Patriarhiile şi toate Bisericile
Autocefale sunt unite între ele. Însă această unitate a lor nu rezultă din
autoritatea unui singur episcop peste întregul Trup al Bisericii, deoarece asta
spun papistaşii despre „Biserica” lor.
Unitatea noastră a ortodocşilor
provine din unitatea noastră în aceeaşi credinţă şi din comuniunea noastră în
Sfânta Taină a Dumnezeieştii Euharistii. Într-adevăr, fiecare Patriarhie şi
fiecare Biserică Autocefală au între ele aceeaşi credinţă şi mai au inter-comuniunea
prin Taine. La noi ortodocşii nu există un ,,papă”. Însă din motive de onoare
şi, în special, după schisma dintre Răsărit şi Apus, îl numim pe Patriarhul
Constantinopolului ,,Ecumenic”. Totuşi, acest titlu nu-i conferă dreptul de a
interveni în treburile interne ale altor Biserici.
Ce credem despre Biserica noastră
noi, ortodocşii? Mai întâi, credem că păstrează şi învaţă dreapta credinţă în
Dumnezeu. În al doilea rând: Biserica Ortodoxă Îl slăveşte pe Dumnezeu cu
închinare dreaptă [adorare corectă]. Şi tocmai din aceste două motive, pentru
că Biserica noastră are credinţă dreaptă şi închinare dreaptă, de aceea se şi
numeşte ORTODOXĂ. Şi în al treilea rând, despre Biserica noastră Ortodoxă
credem că este UNICA Biserică de pe pământ. În continuarea acestor predici ale
noastre vom demonstra, cu harul lui Dumnezeu, aceste trei adevăruri.
(Material publicat și
în Revista Atitudini Nr. 23)
DOUA MERE
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi doua mere care sunt la fel
de frumoase si placute la înfatisare, însa în miezul lor nu se aseamana, caci
unul dintre ele este putrezit si rau mirositor, iar celalalt este si pe
dinauntru întocmai ca si pe dinafara. Întelege de aici ca tot asemenea sunt si
faptele omenesti. Ispravile multora par deopotriva vrednice de pretuire, însa
în sinea lor se osebesc, de vreme ce nu sunt izvodite din inimi de acelasi fel.
De pilda, cineva da milostenie din dragoste de Dumnezeu si de aproapele, pe
când altcineva o face din iubire de sine si din trufie, vânând slava desarta:
cel din urma este mândru si orgolios, iar cel ce iubeste pe Domnul si pe
aproapele sau este cu adevarat milostiv. Un om îi cere iertare celui pe care
l-a suparat, parându-i rau ca l-a mâhnit pe aproapele sau; si altul asemenea se
roaga sa fie iertat de cel pe care l-a nedreptatit, însa o face doar pentru ca
acela sa nu-l cheme la judecata, pricinuindu-i astfel vreo napasta. Unul ca
acesta sufera de iubire de sine, iar cel care se caieste pentru mâhnirea
aproapelui are dragoste adevarata. Întâmplarea si cugetarea aceasta te învata
ca de vrei sa fii bineplacut lui Dumnezeu, atunci faptele tale, care parelnic
sunt vrednice de lauda, trebuie sa fie bune si înlauntru, în inima, si orice
lucrare care poarta chipul bunatatii se cuvine sa vina dintr-o inima
binevoitoare.
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 118
DACA ESTI MURDAR...
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Daca esti murdar, trebuie sa te speli. Rugaciunea este spalarea de
necurateniile sufletului, adica de pacate, mai ales rugaciunea cu lacrimi.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 418
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu