Iubirea care vindecă
Pune-ți, omule, mâna pe suflet și stai puțin înaintea ta, fără să te
grăbești și fără prea multe explicații, ca să vezi ce te doare cu adevărat, nu
ce spui că te doare, ci ceea ce apasă în tine atunci când rămâi singur, pentru
că acolo, în locul acela tăcut și ascuns sub fapte bune, sub zâmbete și sub
răbdări forțate, se află rana ta adevărată, iar acolo vrea Dumnezeu să intre,
nu ca să te judece, ci ca să te vindece, fiindcă vindecarea începe numai atunci
când omul încetează să se mai mintă.
Părintele Cleopa spunea adesea că omul nu se risipește pentru că nu
iubește, ci pentru că iubește fără luminare, dorind să facă binele și să
dăruiască, dar neștiind cum să așeze iubirea, ajunge să se obosească, să se
tulbure și să se piardă pe sine, de aceea nu puterea ne lipsește cel mai mult,
ci vederea limpede și inima așezată în rânduiala lui Dumnezeu.
Atunci când pui mâna pe suflet și vezi ce te doare, începi să înțelegi
unde s-a amestecat iubirea cu așteptarea, cu dorința de răsplată și cu mândria,
iar din această amestecare se naște tulburarea, pentru că iubirea neluminată
cere, se supără și se răcește, pe când iubirea luminată rabdă, tace și rămâne,
fără să se strice.
Și Ioan Gură de Aur ne învață că fără iubire chiar și faptele bune se
golesc de sens, pentru că poți face milostenie, poți posti și poți vorbi
frumos, dar dacă lipsește iubirea, toate rămân fără viață, în timp ce iubirea
este cea care dă greutate lucrurilor mici și curăție lucrurilor mari, fiind
măsura adevărului din om.
Iubirea adevărată poartă cruce, nu ca revoltă, ci ca asumare, iar crucea
dragostei este răbdarea, iertarea și tăcerea atunci când ai putea răni, o cruce
care, purtată cu nădejde, nu apasă, ci așază inima înaintea lui Dumnezeu și o
curăță.
Și acum, după ce ai coborât în tine, închide ochii și spune doar atât:
„Doamne, Tu îmi știi sufletul, Tu îmi
cunoști inima și gândul”,
fără să mai adaugi nimic și fără să mai
ceri ceva, lăsându-L pe Dumnezeu să vadă ceea ce nu mai încape în cuvinte: rana
nerostită, oboseala ascunsă și lacrima neplânsă.
„Fă din mine, Doamne, balsam pentru
sufletul celor oropsiți, nu pentru că sunt vrednic, ci pentru că Tu poți
vindeca printr-un om care se lasă cu totul în mâinile Tale, fără să-Ți ceară
nimic pentru sine, ci dăruindu-se așa cum este, cu ceea ce doare și cu ceea ce
nu mai știe să ducă, știind că atunci când omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu
nu se pierde, ci se așază.” Amin.
02.02.2026
trimis de: MDI si NB
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu