Sine
ira et studio
Dorina
Măgărin
4
februarie 2026
Sâmbătă, 31 ianuarie 2026, în jurul
prânzului, pe când băteau clopotele la Domnul Romano-Catolic din Piața Unirii,
am fost la Casa Adam Müller-Guttenbrunn pentru a vizita o familie, credeam eu…
De câteva zile aflasem că acolo se află familia Fischer. Pe domnul Ignaz
Bernhard Fischer l-am cunoscut prin anii ’70, pe vremea când era contabil la
Întreprinderea Agricolă de Producție din Măureni, iar doamna Fischer,
profesoară de germană la Școala Generală din Măureni.
Am pășit cu sfioșenie ca într-un lăcaș de
cult. Totul era liniște. Pe coridoarele azilului încă se păstrau machete cu
Scena Nașterii Domnului Iisus. M-am îndreptat spre recepție. O doamnă
binevoitoare m-a întâmpinat. După ce i-am spus pe cine caut, după ce m-a
înregistrat, m-a condus la etajul al doilea. A deschis ușa apartamentului din
partea dreaptă a scării și a spus din prag: „Herr Fischer, Sie haben einen
Gast”.
Am pășit cu strângere de inimă. Nu știam
dacă își va aminti de mine, nu știam dacă va fi dornic să vorbească. Domnul
Fischer se afla la masă, citea Frevel (n. n. Sacrilegiul) de Tom Egeland. S-a
ridicat de la masă și m-a privit nedumerit. I-am spus:
„Bună ziua! Sunt fiica învățătorilor
Măgărin, de la Măureni. Mama mea, Lucia Măgărin, a fost prietenă cu soția
dumneavoastră, doamna Anneliesse”.
După un moment de nedumerire, mi-a
răspuns:
„Aaa, Măgărin, da, îmi amintesc!”.
M-a
îmbrățișat și m-a invitat să iau loc pe scaunul rămas liber, apoi am început să
depănăm amintiri.
Domnul Fischer nu este doar un om între
oameni, este o „carte-poveste, cu un profund substrat filosofic”. Am aflat că
exact pe data de 31 ianuarie, în urmă cu optzeci și unu de ani, dumnealui a
fost deportat la Zaporojie, că este unul dintre supraviețuitorii lagărelor
morții din Siberia. L-am întrebat de doamna Anneliesse și mi-a răspuns:
„Pe soția mea o chema Heinei Elisabeth.
S-a născut pe data de 2 septembrie 1941, la Cărpiniș. Nu am înțeles nici o dată
de ce mama ei îi spunea Anneliesse… A murit în urmă cu doi-trei ani, bolnavă de
Alzheimer. Am îngropat-o la Bacova…”. Ochii i s-au umezit. „Am avut casă
în Ronaț. Când am văzut că nu mai pot să
o întrețin, am decis cu soția să venim aici. Stăteam amândoi în cameră. Acum
stau singur”. I-am spus că doamna Anneliesse
mi-a fost profesoară de cor. Am privit fotografia de pe noptiră și mi-am
amintit cononul lui Haydn, învățat de dumneai: „Alles schweiget,/ Nachtigallen/
locken mit süßen/ Melodien/ Tränen ins Auge,/ Schwermut ins Herz”. O
privighetoare a fost și doamna Anneliesse. După plecarea familiei Fischer din
Măureni, am crezut că au emigrat în Germania. De ce? Pentru că într-o zi a
primit o scrisoare de la securitate. Doamna Anneliesse primise invitație să
meargă în Germania, la un tată pe care îl credea demult mort. Ajunsă acolo, a
aflat că tatăl își întemeiase o altă familie, avea altă soție și o fiică de
șaisprezece ani. Era patronul unei fabrici mari. A dus-o la fabrică și a
prezentat-o angajaților. Când s-a terminat sejurul și Anneliesse urma să se
întoarcă în România, în gară, în Germania, i-a reproșat tatălui că a uitat de
mama ei, a uitat de ea, că nu le-a iubit, iar el i-a răspuns într-o doară:
„Dacă te-am iubit sau nu, ai să înțelegi atunci când nu o să mai fiu!” La scurt
timp după povestea aceasta, a primit încunoștințare că tatăl a murit și că
jumătate din avere i-a fost lăsată ei, jumătate surorii vitrege.
I-am pomenit despre asta domnului Fischer.
Dumnealui m-a ascultat și și-a continuat povestirea:
„M-am născut pe 2 octombrie 1926 la
Bacova. La optsprezece ani am fost dus…, fratele meu a murit în 1944, în
Iugoslavia, sora mea a emigrat în Germania.
Tata, Joseph Fischer, a emigrat în 1927 în
Canada și nu am mai știut nimic de el.”
L-am întrebat ce face fiul, Elmar.
„Fiul meu are cinzeci și cinci de ani. S-a
stabilit în Germania. Am și un nepot de nouă ani. Păstrăm legătura. Mă
vizitează…
Eu mi-am păstrat credința în suflet.
Slujesc de treizeci și cinci de ani aici, la azilul de pe Strada Gheorghe
Lazăr, nr. 10-12, Timișoara. Am vrut să-l duc pe nepot să vadă cum slujesc, dar
el n-are răbdare, aleargă tot timpul” și spunându-mi vorbele astea, fața i se
lumină de o lumină lăuntrică.
Chiar dacă după 1990 a fost ales
președintele Forumului Democrat al Germanilor din România, sucursala Banat și
președintele Asociației foștilor deportați în Uniunea Sovietică, chiar dacă în
2010 i s-a acordat Crucea de cavaler al Ordinului de Merit al Republicii
Federale Germania, iar în 2016 Ordinul național „Steaua României” în grad de
cavaler și din 2022 i s-a acordat titlul de Cetățean de onoare al Timișoarei,
domnul Ignaz Bernhard Fischer a rămas același bărbat pe care l-am cunoscut în
anii copilăriei, modest. Trăiește duminica și de sărbători în insula domniei
sale, capela azilului de seniori Adam Müller-Guttenbrunn. Acolo ține slujbe în
limba germană și în limba română pentru cei care știu să zâmbească și să
asculte.
M-am despărțit de domnia sa cu promisiunea
că am să mai revin.
„Anul acesta voi împlini o sută de ani”,
mi-a spus. M-a purtat cu privirea până am coborât primul rând de scări. M-am
întors, i-am făcut semn cu mâna, mi-a făcut semn de bun rămas. Am ieșit în
stradă și mi-am amintit versurile lui Rumi, „prințul poeților sufi”: „Într-o
zi/ în care vântul este perfect,/ pânza trebuie doar să se deschidă și lumea
este plină de frumusețe./Astăzi este o astfel de zi”.
Sursa: https://uzpr.ro/04/02/2026/sine-ira-et-studio-de-dorina-magarin/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu