LILIANA MOLDOVAN - DE ZIUA „EMINESCULUI” ȘI A CULTURII ROMÂNE: ÎN TOPUL PERFORMANȚELOR LITERARE

 

DE ZIUA „EMINESCULUI” ȘI A CULTURII ROMÂNE:

ÎN TOPUL PERFORMANȚELOR LITERARE

 

Palmaresul literar al scriitorului Mircea Dorin Istrate s-a îmbogățit anul trecut cu șapte volume de versuri, președintele onorific al Filialei Mureș a Ligii Scriitorilor din România demonstrând o vitalitate creatoare rar întâlnită și o fidelitate neclintită față de onoranta sa misiune de diseminare a poeziei autentice în spațiul culturii și literaturii mureșene.

Intensul său ritm de publicare, trebuie receptat ca un semn de maturitate creatoare fiind expresia unei neobosite forțe de exprimare lirică reflectată prin volumele publicate în 2025 la editura Tipomur din Târgu Mureș : „Mărire limbii românești și Eminescului mărire” închinat ,,Anului Emiescului’’ ; ,,Neuitatele iubiri”, „La 80 de ani de viață” - dedicată colegilor de liceu trăitori încă, din promoția 1963 ; „MARIA MAICA noastră NĂSCĂTOAREA”; „Apărătorii credinței românești”; „’Napoi mă cheamă cuibul de născare”, „Cuvinte cu parfum de levănțică”.

Ultimele titluri, care încheie șirul aparițiilor sale editoriale, se referă la cărțile tipărite în ultimele zile ale anului trecut. Acestea se remarcă printr-un conținut liric corerent ca tematică și printr-o claritate stilistică specială, împrumutată, cum ne-am obișnuit deja când este vorba de Mircea Dorin Istrate, din lirica eminesciană. Dacă în cartea intitulată „Napoi mă cheamă cuibul de născare”, poetul, reinterpretează mitul satului de altădată, în poeziile din „Cuvinte cu parfum de levănțică”, identificăm universala temă a nemuririi, reflectată în scrieri de factură religiasă și patriotică.

Ambele volume sunt prefațate de scriitorul Al. Florin Țene care a reușit să ia pulsul creațiilor publicate de Mircea Dorin Istrate ajungând la concluzia că: „Versurile sale sunt caracterizate de o poetică a armoniei cosmice, în care elementele naturii, misterul divin și condiția umană se împletesc într-o viziune totalizatoare.

În spiritul marilor poeți transilvăneni – Lucian Blaga și Ioan Alexandru – , Mircea Dorin Istrate caută sacralitatea ascunsă în lucrurile simple, construind o poezie meditativă, dar caldă, plină de credință și speranță. El recuperează, de asemenea, dimensiunea patriotică și identitară a poeziei românești, fără a cădea în retorică. Poeziile sale dedicate neamului, istoriei, satului și eroilor români au o vibrație sinceră, născută din convingerea că poezia este o formă de rugăciune pentru sufletul colectiv al națiunii.” (Al. Florn Țene). În același timp, regăsim în cele două volume, punctele de vedere ale scriitoarei Nina Breazu, publicate, la începutul fiecărei cărți, sub forma unor note de lectură, elaborate într-un emoționant registru metaforic menit să accentueze faptul că operele poetice ale lui Mircea Dorin Istrate sunt ca niște candele ce strălucesc neobosit pe cerul literaturii române, ducând mai departe moștenirea eminesciană, reînoind în fiecare an legămânul făcut cu limba română și cu Cuvântul, îmbălsămat cu lumină, îmbărbătare și Spiritualitate, așa cum apare în scrierile dumnealui.

„Dacă Eminescu a fost Luceafărul ce a aprins cerul poeziei românești, atunci domnul Mircea Dorin Istrate este candela care o păstrează vie, cu flacăra ei domoală, neadormită, strălucind din pridvorul Ardealului. Domnia Sa este păstrătorul graiului străbun, străjerul neobosit al credinței, mărturisitorul iubirii curate pentru țară, limbă și Dumnezeu, dar și călătorul tăcut printre amintiri, care adună din lacrimi și amurguri rămășițele visului românesc și le preface în vers.” (Nina Breazu)

Fiindcă ne aflăm la câteva zile distanță de data de 15 ianuarie, care marchează un moment important pentru literatura și cultura națională, și anume : Ziua Culturii Române și ziua nașterii Marelui Eminescu, voi încheia, scurta-mi prezentare cu primele trei strofe din amplul poem intitulat „Regret profund”, închinat, de dl. Istrate, lui Eminescu.

„REGRET PROFUND

 

motto:

Poet cu lira ta de aur,

ce ne-ai cântat mereu străbunii,

În ei tu pusu-ți-ai nădejdea

c-o fi ca la-nceputul lumii.

 

Te-ai dus prea REPEDE mărite Eminesc,

Să VEȘNCEȘTI de-apururi în ceresc,

Să PRIVEGHEZI a lumii mers de sus,

Să VEZI ce-o fi cu ea pân’ la APUS,

Să-i DESLUȘEȘTI a sale TAINE toate,

Să îi STRĂBAȚI cărările-nstelate,

Să te TOPEȘTI în ea, când dânsa MOARE,

Să REÎNVII în alta, ce RĂSARE.

Tu ne-ai LĂSAT în urmă, la plecare,

Cel vers al tău ce-i PLIN de-nfiorare,

Cel DOR de neam, de țară și de mamă,

Smerita cea CREDINȚĂ milenară,

COPILĂRIA ceia preacurată

Și dragostea DINTÂI, nevinovată,

Și-ai PUS în gând și-n brațul nost’ tărie,

Când ne GÂNDIM la moșii ce-s sub glie,

Și-apoi ne-ai DAT la toți s-avem SPERANȚĂ,

C-o fi cândva mai BINE-n astă viață,

De-om ȚINE-n noi cea VEȘNICĂ credință

Să ne-ntărească SLABA cea ființă.”

(Mircea Dorin Istrate)

 

Versurile citate reflectă imensul respect al poetului Istrate față genialitatea lui Eminescu și față de întreaga sa operă literară, respect pe care, îl transformă, cu admirabila-I smerenie și neprihănita sa migală creatoare, într-un imn de slavă dedicat „Eminescului”, al cărui spirit va renaște în fiecare an, tot mai luminos și mai puternic ca un dar etern oferit, din nemărginita vreme, limbii și culturii române.

LILIANA MOLDOVAN