Cronică de carte - Constantin Liviu Cojocărescu – Un poet cu patria în suflet şi cu sufletul cît o patrie

 

Constantin Liviu Cojocărescu – Un poet cu patria în suflet şi cu sufletul cît o patrie

Cronică de carte

Maria Diana Popescu

Cronică

15 Februarie 2026

 

Într-o lume supusă fragmentării, preotul Constantin Liviu Cojocărescu pune în circuitul literar al prezentului prin editura „Printhaus”- Iaşi, 2025, primul volum de poezii „Deşteaptă-te, popor pribeag”, o poezie valoroasă, capabilă să purifice suflete, o poezie ireproşabilă cum nu s-a mai citit de la Eminescu şi Păunescu încoace. Nu ştii ce să admiri mai întîi la aceste bijuterii poetice: revolta cultă, claritatea stilului, concizia şi rigoarea aproape matematice ale versurilor, apetenţa pentru marile probleme ale lumii şi vieţii şi, peste toate, curajul atitudinii civice, care ar trebui să le plece capetele multor „aleşi” ai neamului. O îngemănare rarisimă de voievod şi viteaz din poveste, mînuind cu talent şi inteligenţă spada cuvintelor, un justiţiar inflexibil, poetul Liviu Cojocărescu valorează, prin creaţia sa poetică, cît un minister de resort şi o ambasadă la un loc. Facultatea dominantă a spiritului şi inteligenţa prezidează „facerea” acestui volum de poezii, un volum intelectualist, dovadă a talentului şi profunzimii trăirilor poetice, care instituie prioritatea judecăţii de valoare asupra sentimentului. Autorul ne avertizează prin carte că poezia nu trebuie să mai respire haotic, ci matur, profund şi serios, prin aplecare spre esenţial. Virtuozitatea şi frumuseţea cantabilă a versurilor sînt valoroase investiţii de spirit pentru reconciliere sub semnul patriotismului: „Faceți ce vreți, astăzi, cu țara mea./ Bateți-vă, în silă, joc de dânsa!/ Plătiți să-i cânte chiar și-o cucuvea,/ Acum, cât încă e singură plânsa..../ Noroi mai este, s-aruncați în ea/ Și peste tot făceți-o de ocară!/ Din veacuri a tot stat în vânt așa/ Și-ncet s-a tot călit, sărmana țară.”

Liviu Cojocărescu este unul din acei poeţi rari care avansează un sistem impunător de creaţii unitare, ce par o viguroasă confirmare a ideii lui Jean-Paul Sartre, anume, aceea, că, prin actul creaţiei, scriitorul se construieşte pe sine şi poate construi ziduri de cetate: „Deșteaptă-te, popor pribeag/ Și-n somnul pustiirii/ Adună-te din nou sub steag,/ La lupta nemuririi...” Liviu Cojocărescu ne învaţă prin carte că fiecare cuvînt construieşte. Ne învaţă să nu ne mai ascundem după raţionamente tendenţioase, pasagere, ne învaţă să preţuim sistemul de valori al neamului românesc, să-l adaptăm scopurilor nobile şi realităţii de zi cu zi: „Azi timpu-i crud și toate-s troienite!/ Nouă ne merg toate cu susu-n jos!/ Nădejdi-ar fi, dar încă vin ispite,/ Și curge sânge fără de folos.../ Trezește-te, tu, scumpă conștiință,/ În mintea celor ce încă sunt vii!/ Înhămă-te-ntr-o Sfântă nevoință,/ Să aibă-un viitor ai tăi copii...”

În raport cu scrierea modernistă, autorul se manifestă conservator, preeminenţa dulcelui stil clasic în propria scară de valori fiind afirmată pe deplin în creaţia sa, o creaţie de revoltă superioară, care, indubitabil, va reţine atenţia criticii şi istoriei literare. Un stil pur, curgător, cantabil, ţîşneşte de la sine, fără sforţare sau ostentaţie din condeiul autorului, inspiraţia fiind ca o stare quasi-hipnotică, unde paginile par a se scrie singure. Parcă un Tacit, un Anatole France l-ar fi învăţat pe Liviu Cojocărescu valoarea scrisului, lecţia clasicilor şi marele secret al literaturii de calitate, de aceea îl vedem îndulcindu-se din valori ca din aghiazmă. Spontaneitate, substanţă, fineţe, umor cult, construcţie degajată, liberă, o nestăvilită inteligenţă, nemăsurată dragoste de patrie şi atitudine de revoltă faţă de toate formele vieţii sociale şi politice, vigoare dar şi gingăşie, toate alcătuiesc nucleul acestor poezii de rară frumuseţe, cărora a ştiut să le imprime sinceritate, căldură sau vehemenţă: „Ridică-te, tu, neam de viță Sfântă/ Şi-nhamă-te la jugul tău etern!/ Ia-te din nou cu liftele la trântă/ Și calcă mândru peste cel infern...” Liviu Cojocărescu probează prin această cutie de rezonanţă a ecourilor petulante încadrarea în familia marilor poeţi care alimentează registrul valoric al literaturii contemporane.

Cu o filozofie a umorului cult, preotul-poet Liviu Cojocărescu ne aruncă mănuşa unui dialog despre măiestrie în arta inspiraţiei, un dialog despre revolta, dezacordul, nemulţumirea şi opoziţia faţă de nedreptăţile sociale, politice sau economice, faţă de înrobirea caracterului uman, avînd ca scop mobilizarea cititorilor la reflecţie asupra stării de spirit a vremii. Nota demascării, a revoltei ironice, prin care persecută fără menajamente comportamentele ilicite şi ridicole ale personajelor vremii, îi conferă autorului partea lui de nemurire. Asemeni lui Victor Hugo - voce majoră împotriva injustiţiei sociale, asemenea lui Arghezi care, în „Cuvinte potrivite” sau „Flori de mucigai”, exprimă revolta existenţială şi socială, folosind un limbaj dur, pentru a descrie lumea marginalilor şi nedreptăţile societăţii, poetul Liviu Cojocărescu, cu ton doct şi peremptoriu, cu limbaj direct, dar cult, acuzator, sarcastic, cu mesaj clar şi puternic, face un apel la mobilizare, încercînd să trezească conştiinţa colectivă, invită la acţiune sau rezistenţă, atacă probleme stringente precum tirania, corupţia, inegalitatea socială, războiul sau opresiunea: „Prea multe lacrimi și noian suspine,/ Ne vor cuprinde-n veci, cumva, pe toți,/ Că n-am luptat așa cum se cuvine/ Și-am lăsat țara pradă pentru hoți...” Pentru a se asigura că mesajul ajunge la publicul larg, foloseşte revolta ca instrument literar esenţial al rezistenţei în lupta pentru o societatea morală, demnă şi dreaptă.

Poezia preotului Liviu Cojocărescu, o poezie fără vîrstă, o poezie sapienţială, capabilă să se ridice şi să înfrunte timpul prin forţa mesajului-manifest, prin limbaj şi stil inconfundabil, îşi trage seva dintr-un anume catehism, dintr-o entitate patriotică, morală, filozofică şi spirituală, care îi dau raţiunea de a exista ca om şi creator: „Am șters pe jos cu tot ce-a fost virtute,/ Ne-am măcinat în râșniță eroii/ Și conștiința noastră azi e bute/ Și ne mirăm că suntem fiii ploii.../ Ne sunt vârâți sub nas toți neofiții, / Potop de strâmbi și de analfabeți / Ne amăgesc astăzi cu noi tradiții / Și-așa n-au loc icoane pe pereți.../ O astfel de poezie transcende contextul său imediat şi momentul creării, putînd comunica peste decenii sau chiar secole. Toate aceste elemente conferă creaţiei sale o structură universală şi o rezistenţă de durată. Ceea ce va înfrunta timpul este capacitatea acestor imnuri poetice de a atinge adevăruri şi valori umane fundamentale, care ar trebui să rămână neschimbate indiferent de epoca istorică.

Se regăsesc magistral în volumul de faţă spiritul de frondă, protestul moralistului gidian, un protest de avangardă, în consonanţă cu poetica-manifest descinsă din haosul debusolant şi deformator al vremii pe care o trăim. O avangardă evocată prin tonuri reactive, unde expresia şi metafora au luxuria marilor clasici şi vehemenţa unui steag de luptă pentru pace şi armonie universală. Fiecare poezie este un discurs împotriva ipostazelor tragice în care a fost împinsă ţara noastră şi omenirea, un discurs despre întoarcerea la motivele în măsură să-i dea contextului actual valoarea salvării de la colaps. Cartea trebuie asimilată unui fapt de expresie a patriotismului, conştiinţa civică obiectivîndu-se, astfel, într-o spiritualitate vie.  Trecînd cu un condei avizat prin evenimentele reale contemporane, vedem cum protestul împotriva clasei politice corupte acţionează conform unui principiu unificator, avînd ca trăsătura definitorie capacitatea de a conserva multiplicitatea de îndemnuri, semnificaţii şi înţelesuri: „Și scriu din nou... Cu pana-mi rece,/ Înc-un îndemn, preasfintei Românii:/

Nu mai îngădui ca fiii tăi să plece,/ Că-ți rămân toate văile pustii...” Întreg registrul poetic este amprentat de un apel pentru păstrarea tradiţiilor de credinţă şi cultură naţională, pentru întoarcere la Patrie şi Patriotism: „Și după-atâtea mii de jertfe,/ Ce rostul nu-l mai știu nici eu,/ Eu pentru țară și a ei zestre/ Mă prind piept cu Dumnezeu./ Și dacă El o vrea, preaSfântul,/ Ca dreptul meu să mi-l răpuie,/ Să îmi ia viața și pământul,/ Și să mă răstignească-n cuie.../

Convins că singura cale de salvare din interacţiunea elementelor destabilizatoare străine este întoarcerea la credinţă, moralitate şi patriotism, poetul Liviu Cojocărescu furnizează cititorilor puncte de plecare sigure, care ar permite întoarcerea României la normalitate şi ar menţine viu sentimentul patriotic acum şi în viitor. Nu rataţi această carte!, ea poate îmblînzi timpul în favoarea armoniei universale şi a factorului uman: „Mă tot gândesc: ce rost mai au victorii,/ Când sângele-i șiroi pe caldarâm,/ Când se tot șterg și se rescriu istorii,/ Cu neamuri strămutate-n alt tărâm?”…

 

Poezii din volumul „Deşteaptă-te, popor pribeag”

Fii lângă țară, Române

Te-aș vrea lângă mine, române,

Să pot glasul, azi, să ridic!

Că tare mă tem eu că mâine

Ne-or duce la vale pe dric...

Te-aș vrea lângă mine, române,

Să pot înc-o dată striga:

Afară, voi, lifte păgâne,

Că-n veci, țara asta, e-a mea...

Te vreau lângă mine, române,

Cum veacuri am fost spate-n spate,

Să nu ne poată răpune

Păgâni ce se plimbă-n cetate...

Te vreau lângă mine, române,

Cum fost-au bunicii noști'... toți,

În grele furtuni duși în lume,

Să lase pământ...la nepoți....

Ridică-te, falnic, române,

Și urcă-te iute pe coastă....

Că lifte vor azi să fărâme

O Țară, ce din veac e a noastră......

Mai sune buciumul!

O țară pregătită că să moară,

Purtată în sperjur și în dezmăț,

O inimă scăldată în ocară,

Luată de toți neemiții-n băț...

Of, de-ar putea să se trezească lumea,

Să se-ntărâte sau să se răscoale,

Să pună iarăși mâna pe securea

Ce-odat făcea ciocoi să zacă-n boale...

De ar mai învia Țepeș sau Iancu,

Sau vreun Viteaz, sau vreun Cumplit, sau Sfânt,

Sau un Bogdan să mai tragă cu arcul,

Să dăm din nou dușmanii la pământ...

Oftez și plâng, uitându-mă cu jale

Cam ce ruine sunt în țara mea,

Unde ieri suna buciumul pe vale

Și gloată de voinici se aduna...

Tristețe

Să-l interzici pe Eminescu

În-țara-n care dorul doare,

Să preaslăvești tot trogloditul,

Deși-i vândut și e putoare...

Să-l pui pe bardul nostru sacru

La stâlpul infamiei, mut...

Doar pentru c-a strigat că-i acru

Tot veneticul, și că-i slut...

Să nu ai verticalitate

Ca să te bați cu cei strigoi,

Ce ordine dau prin dictate

Și iau și cerga de pe noi...

Să nu-nțelegi că-ncet pierim

În nonșalanta nesimțire...

Și-n timp ce astăzi ne rărim,

Suntem vânduți spre-a lor mărire...

Dă-mi voie să-ți spun răspicat,

Sau cum oi ști și m-oi pricepe:

În timpul asta destrămat,

Sfârșitul chiar cu tine-ncepe...

Doar Dumnezeu

Din păcate cine să mai audă

Plânsul și jalea poporului meu,

O șleahtă de hoți vânduți pe-o agudă,

Ce nu mai au simț, și nici Dumnezeu ?

Și cine să-i scoale din somnul de moarte

Pe cei ce azi țării ar fi chezășie,

Când zgomot se-aude din clopote sparte

Vestind numai ciumă și zare pustie?

Și cum să mai speri înviere în lume

De vreme ce solii adorm în șanț,

Mânați și drogați, de pofte păgâne,

Lăsând biata țară fără un sfanț...

Ridică-te

Ești sânge din sângele neamului meu,

Și-ți strig scurt: "Tu n-ai voie să taci!"

Ești zămislit să te bați precum Prometeu,

Să alungi dintre noi legiune de draci!

Tu ești tot ce-am sperat pe acest pământ

Și prin graiul tău curge-adevărul,

Dacă astăzi ești surd, ai în iad legământ

Și închis ți-e pe viață tot cerul....

Ridică-te astăzi, că mâine-i târziu,

Și te luptă, lumină să dai,

De vrei o cunună de lauri de viu,

Si-n lume, loc Sfânt să mai ai ....