M-am născut într-o lume grăbită,
dar inima mea bate într-un ritm mai lent.
Simt că aparțin unei vremi în
care eleganța era firească, nu afișată. În care o femeie nu trebuia să alerge
după atenție, pentru că prezența ei era suficientă. Îmi place ideea aceea de
feminitate așezată — rochii care curg, pași calculați, priviri care spun mai
mult decât o mie de cuvinte.
Tânjesc după bărbatul care știe
să curteze.
Care nu confundă graba cu
pasiunea.
Care are răbdare să mă descopere
strat cu strat, ca pe o carte bună pe care nu vrei să o termini într-o singură
noapte.
Îmi plac gesturile mici — ușa
ținută deschisă, mâna oferită la coborârea treptelor, invitația făcută din
timp. Îmi place siguranța aceea calmă, masculinitatea care nu trebuie
demonstrată prin zgomot, ci prin caracter.
Cred în conversații lungi, în
tăceri care nu apasă, în promisiuni care se respectă.
Cred în iubirea construită, nu
consumată.
În lentoare.
În intenție.
Poate că pare o nostalgie pentru
altă epocă, ca într-un cadru din Pride & Prejudice, unde fiecare privire
avea greutate și fiecare emoție era trăită cu profunzime. Dar, de fapt, nu
tânjesc după trecut. Tânjesc după standarde. După frumusețea comportamentului.
După respect.
Port în mine dorința aceea de a
fi femeie pe deplin — misterioasă fără să fiu distantă, delicată fără să fiu
slabă, puternică fără să devin dură.
Și poate că lumea aceea nu a
dispărut.
Poate începe cu mine — în felul
în care aleg, în felul în care pășesc, în felul în care accept să fiu iubită.
Nu ești făcut să te pierzi în mulțime, ci
să dai sens mulțimii.
În puritatea albului îmi regăsesc
puterea.
Focul sufletului meu aprinde noi
începuturi.
Pornesc liberă spre ceea ce sunt
menită să devin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu