Omul, diplomatul si românul Corneliu Manescu
GEORGE
APOSTOIU
Corneliu Mănescu, un
aristocrat de stânga
Cu patru decenii în
urmă, într-un octombrie ca şi acesta, ministrul Corneliu Mănescu era înlăturat
din fruntea diplomaţiei fără o altă vină decât aceea că devenise politicianul
român cel mai cunoscut în străinătate. Se întâmpla în 1972, după ce unsprezece
ani condusese Ministerul Afacerilor Externe spre ieşirea de sub tutela
Moscovei. A fost unul dintre pilonii cei mai solizi ai complicatei, riscantei
şi reuşitei, în final, tentative de recuperare a demnităţii României de stat
suveran.
Scriu despre Corneliu Mănescu din două motive. Primul, pentru că l-am cunoscut:
depăşea frontierele dogmatismului ideologic al regimului pe care l-a slujit. Al
doilea, pentru că fac parte din generaţia care îi datorează intrarea în
diplomaţie. El a pus în operă ideea creării unei şcoli naţionale de diplomaţie,
sustrasă sistemului de „formare a cadrelor“ la Moscova. După perioada nefastă a
ministeriatului Anei Pauker-Robinsohn, această generaţie, aşezată la baza
românizării diplomaţiei, a fost folosită pentru deschiderea României spre
Occident. Într-o epocă de mari tensiuni (criza rachetelor în Cuba, războiul din
Vietnam, conflictul sovieto-chinez, echilibrul terorii aşezat pe rivalitatea
blocurilor militare, sufocanta cursă a înarmărilor etc.), România sesizează
abil oportunităţile de ieşire de sub controlul Moscovei pentru a-şi recăpăta
independenţa. Pe plan internaţional, emisarul guvernamental al acestei noi
orientări este Corneliu Mănescu. Întreprinderea cerea, înainte de toate, oameni
care să facă mesajul de deschidere credibil, prin acte concrete de sustragere a
politicii româneşti din directivele „internaţionalismului“ impus şi controlat
de sovietici.
Semnele de destindere în viaţa internaţională, întrezărite după moartea lui
Stalin, au creat speranţe de libertate în lagărul sovietic. R.D. Germană,
Polonia, Ungaria s-au precipitat să se elibereze, dar au stârnit reacţia
violentă a Moscovei. România a ales calea modificării din mers a raportului
subaltern şi înrobitor faţă de Uniunea Sovietică. Tactica a scutit-o de
represalii militare şi a permis performanţa din 1958, de a se descotorosi de
trupele sovietice şi, treptat, de consilierii pe care Moscova îi instalase în
toate articulaţiile statului. Drumul spre Occident nu era lipsit de primejdii,
dar trebuia parcurs. Un prim episod semnificativ: la 4 octombrie 1963 Corneliu
Mănescu îi spune secretarului de stat american Dean Rusk, în numele guvernului
român, că, în cazul unui conflict armat declanşat de URSS, similar celui din
Cuba (criza rachetelor din octombrie 1962), România va rămâne neutră. La
întrebarea secretarului de stat Dean Rusk dacă pe teritoriul României se află
arme nucleare, răspunsul lui Corneliu Mănescu a fost categoric negativ.
Mărturisirea este atât de surprinzătoare, încât Casa Albă nu are curajul să o
dezvăluie aliaţilor. „Acţiunea României era cu totul neobişnuită, întrucât
conducerea de la Bucureşti se angaja să nu-şi îndeplinească unele îndatoriri
ce-i reveneau ca stat membru al Tratatului de la Varşovia. Guvernul Statelor
Unite, luând act de cele comunicate de Corneliu Mănescu, a hotărât să nu-i
informeze pe aliaţii săi din NATO asupra poziţiei României“ (Mircea Maliţa,
Dinu C. Giurescu, Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii:
1962-1972, Editura Compania, p. 197). Un al doilea episod: de îndată ce a
dispus de primele informaţii privind negocierile dintre Bonn şi Bucureşti
pentru stabilirea relaţiilor diplomatice în 1967, Moscova a făcut presiuni
puternice pentru împiedicarea demersurilor sub pretextul că Germania încalcă Acordul
de la Potsdam, urmăreşte să-şi asigure un statut de reprezentare unică,
manifestă interes pentru revendicări revizioniste, doreşte să aibă acces la
arma nucleară şi dezvoltă o orientare provocatoare în problema Berlinului de
Vest. Ambasadorul sovietic în România cere nu numai explicaţii la Ministerul de
Externe, ci, alarmat, sugerează convocarea unei consfătuiri a reprezentanţilor
statelor comuniste pentru consultări în privinţa oportunităţii stabilirii de
relaţii diplomatice cu R.F. a Germaniei. Poziţia Bucureştiului este fermă:
politica românească se face la Bucureşti! Răspunsul a fost dat de George
Macovescu, adjunctul ministrului Corneliu Mănescu: „politica externă, deci
inclusiv luarea de relaţii diplomatice, este de strictă competenţă a partidului
şi guvernului din fiecare ţară socialistă“ (România. Supravieţuire şi afirmare
prin diplomaţie în anii războiului rece, Editura „Cetatea de Scaun“, vol. 3, p.
404). Realismul Bucureştiului în problema germană contribuie la stabilirea unor
relaţii de mare încredere între vice-cancelarul Willy Brandt şi Corneliu
Mănescu. Cei doi discută despre re-unificarea Germaniei când puţini îşi
permiteau să atace perspectiva acesteia într-un viitor imediat. Brandt: „El mă
încuraja cu elocinţă rară să perseverez pe calea «Ostpolitik». După el,
unitatea naţională se impunea în Germania ca şi în alte state. Conversaţiile
noastre puneau accentul pe conştiinţa naţională a românilor şi pe eforturile
României de a-şi căuta parteneri pentru susţinerea politicii de independenţă“
(Willy Brandt, De la guerre froide à la détente, 1960-1975, Ed. Gallimard,
1978, p. 160). Cei doi oameni politici vor avea satisfacţia să se bucure, în
1967, de cea mai spectaculoasă reuşită a negocierilor lor, eveniment istoric
pentru întreaga Europă: stabilirea relaţiilor diplomatice între România
socialistă, membră a Tratatului de la Varşovia, şi Germania federală, membră a
NATO.
Cu o astfel de politică este firesc ca ministrul Corneliu Mănescu să fi stârnit
interesul în cercurile politice ale lumii. El devine pionul regimului de la
Bucureşti care străpunge barierele fixate de războiul rece. Este primit de
preşedinţii Johnson şi Charles de Gaulle, de Mao Zedong şi Brejnev, iar
întâlnirile nu sunt neapărat protocolare. Avea mandat din partea guvernului să
trateze, de pe poziţia interesului naţional, problemele cele mai arzătoare ale
momentului: războiul din Vietnam şi coexistenţa paşnică, dezarmarea şi
desfiinţarea alianţelor militare, cooperare şi securitatea în Europa.
Orientarea nouă a României, dar şi calităţile personale au fost argumentele
hotărâtoare la alegerea lui Corneliu Mănescu, în 1967, ca preşedinte al celei
de a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. Câştigarea acestei înalte
funcţii s-a făcut în condiţiile de competiţie. Aflat la conducerea Ministerului
de Externe, Mircea Maliţa mărturiseşte: „În consfătuirea miniştrilor adjuncţi
ai ţărilor socialiste, premergătoare sesiunii, ţinută la Budapesta, Ungaria
şi-a retras candidatura proprie, afirmând că nu poate propune «un candidat de
talia lui Mănescu»“. Îmi imaginez ce apăsare se aşternea în spatele acestei
recunoaşteri! Titulescu şi Mănescu sunt românii care au ocupat poziţiile cele
mai înalte în organizaţiile politice ale lumii: ONU şi Societatea Naţiunilor.
Urmând firul unui destin ostil, ambii au căzut în dizgraţia mai marilor vremii:
primul a sfârşit prin a nu mai fi agreat de regele Carol al II-lea, celălalt a
plătit pentru că a fost perceput ca obstacol în ascensiunea externă a lui
Nicolae Ceauşescu.
Corneliu Mănescu a fost ministrul care avea o independenţă greu de imaginat
astăzi. Era un adevărat aristocrat. Pentru o partidă de tenis absenta frecvent
de la şedinţele instanţelor Partidului Comunist, din care făcea parte.
Contactele în Occident, credibilitatea şi stima câştigate, demnitatea înaltă de
preşedinte al Adunării Generale a ONU adăugaseră staturii lui un plus de
veneraţie din partea oamenilor obişnuiţi. Chipul lui ascundea decent bucuria pe
care o trăia când se afla în faţa semnelor de preţuire ale oamenilor de pe
stradă, mai ales ale celor de adoraţie ale doamnelor Bucureştiului. Le
răsplătea cu un zâmbet şi cu o respectuoasă aplecare a capului. Devenise un
personaj. Ceauşescu nu i-a iertat-o. Şi-a luat o ignobilă revanşă în octombrie
1972, înlăturându-l din fruntea Ministerului de Externe. S-a spus că disidenţa
lui Corneliu Mănescu a apărut în 1989, când a semnat „Scrisoarea celor şase“
prin care puterea dictatorului era contestată. Sunt convins că se manifestase
cu mult mai devreme, în anii ministeriatului, când cuteza să se mişte în lume
altfel decât cei ce se închipuiau atotputernici. A fost un om liber care, mai
devreme decât mulţi tovarăşi comunişti de drum, a ajuns la convingerea că
puterea este a poporului şi că acestuia i se datorează respectul. În discursul
rostit la învestirea sa ca preşedinte al sesiunii Adunării Generale a ONU,
Corneliu Mănescu şi-a definit astfel crezul politic: „Poporul român, căruia îi
aparţin, a dobândit în cursul multor secole de încordări aspre virtuţile
păstrării fiinţei naţionale, a apărării unităţii şi independenţei, a unei
dezvoltări de sine-stătătoare. El a cunoscut suferinţele războaielor, ca şi
binefacerile păcii, amărăciunile subjugării sau dependenţei, precum şi bucuria
de a fi stăpân în casa sa. Dar unul din învăţămintele cele mai de preţ pe care
el şi le-a însuşit este acela că pentru a fi respectat trebuie să respecţi şi
că drumul cel mai sigur spre a vedea aplicate regulile de conduită
internaţionale trece prin observarea strictă a acestor reguli de către fiecare,
unul faţă de altul“.
La atâţia ani de la pronunţarea acestui crez, trebuie să spun – cu tristeţe,
desigur – că astăzi nici un român nu mai rosteşte astfel de vorb
https://revistacultura.ro/nou/corneliu-manescu-un-aristocrat-de-stanga/
-xxx-
https://www.mediafax.ro/social/interviu-document-din-1996-corneliu-manescu-1989-este-deznodamantul-este-sfarsitul-unei-lungi-perioade-de-nemultumiri-care-deveneau-paroxistice-partea-a-ii-a-audio-18520751
-xxx-
Maziliea lui Corneliu
Mănescu
În octombrie 1972, Ceauşescu îl îndepărtase din post pe Corneliu Mănescu, cel
mai longeviv ministru de Externe al României, care deţinuse acest portofoliu
neîntrerupt din 1961. „Lui Ceauşescu îi trebuia o anumită continuitate, nişte
oameni care să-i cunoască pe alţii pentru bunul mers al relaţiilor
internaţionale“, şi-a explicat, după 1990, Corneliu Mănescu remarcabila
continuitate (Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Companie, 2008). Mandatul
acestuia s-a suprapus cu toate schimbările majore din politica externă a
României, începute în ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi
continuate apoi cu mult aplomb de Ceauşescu.
Pierderea portofoliului Externelor a fost resimţită de şeful formal al
diplomaţiei româneşti ca o mazilire, care l-a luat prin surprindere. „Trebuia
să facem o vizită în Belgia şi aşteptam cu care nerăbdare să mă întâlnesc acolo
cu un mare prieten al meu, ce era ministru de Externe al Belgiei“, a relatat
fostul ministru împrejurările demiterii sale. „Înaintea plecării, Ceauşescu mă
cheamă la el şi dintr-o dată mă anunţă că nu mai sunt ministru de Externe.
Scurt şi dintr-o dată“. L-a introdus, apoi, la fel de neaşteptat, în şedinţa
Comitetului Executiv. „De faţă cu mine, a luat cuvântul şi mi-a spus în culori
pozitive că-mi mulţumeşte pentru toată activitatea, că ministerul condus de
mine şi-a realizat toate sarcinile, că s-au făcut mari progrese..“. Atât l-a
lăudat, că Mănescu se aştepta la o promovare. Pentru fostul titular al
Externelor a urmat însă o perioadă care, din povestirile sale, aduce a film de
aventuri. Supărat pe decizia întâiului fiu al ţării, a părăsit Bucureştiul, cu
urmăritori de la Securitate pe urmele sale. Mănescu a reuşit să scape de
urmăritori în câteva rânduri şi, în final, fostul demnitar comunist s-a refugiat
la Mănăstirea Cozia, prin mijlocirea patriarhului Iustinian. În sezonul
turistic, s-a fotografiat cu vizitatorii ctitoriei lui Mircea cel Bătrân.
„Spuneau călugărilor că auziseră că se află acolo şi fostul ministru de
Externe, că ar vrea să-l vadă şi să rămână cu o amintire de la această
întâlnire. Că ar vrea să aibă o amintire cu el, mai ales că a fost preşedintele
ONU…Dacă şi el este de acord. «El» - adică eu, eram întotdeauna de acord. şi
veneau tot mai mulţi“. Până la urmă, Corneliu Mănescu a primit funcţii de mai
mică importanţă iar în 1978, a fost numit ambasador la Paris.
În locul lui, Ceauşescu l-a preferat în echipa ministerială pe George
Macovescu, adjunctul „scosului din funcţie“. A anunţat „propunerea“ în aceeaşi
şedinţă a Comitetului Executiv unde îl destituise pe Mănescu, iar ceilalţi au
fost de acord
https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/de-frica-lui-ceausescu-corneliu-manescu-s-a-1426574.html
trimise de: George Mandicescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu