Neuitatul zeu, ZALMOLXE
~*~
În crepusculul de lume, sus în munții mei de
piatră,
Cerul nopții plin de stele, cel pe care
câini-l latră,
E în mare veselie, c-a lui zei de zor petrec
În chiolhanuri de poveste și în jocuri mi
se-ntrec.
Zeul dacilor, Zalmolxe, a plecat din lumea
dacă,
Sus în cele large cerururi ca acolo să-și
petreacă
Veșnicia lui zeiască printre ceilalți zei de
soi
Și acum primit îmi este, ca pe oaspeții cei
noi.
Lăudat îmi este dânsul chiar de zeu-mpărătesc,
De cât bune îmi făcut-acolo jos, pe pământesc,
De cât dat-a-nvățătură la viteazul lui popor,
Din născare pân’ la moarte, rând la rând tot
jertfitor.
De-asta-i bucurie mare și în cer și pe pământ,
Că primit a fost în ceruri el, Zalmoxe, omuul
blând,
Cunoscut în toată lumea până-n large
depărtări,
Înțelept cum nu e altul, cu răspunsuri,
la-ntrebări.
*
Au trecut de-atunci milenii, zeii cerului s-au
dus,
Altceva e-n cele ceruri și prin lumile de sus,
Neuitat îmi e Zalmolxe în al nostru tainic
gând
Și așa-mi va fi de-a pururi, veacuri ce-or
veni la rând.
MOȘUL nostru, Nemuritul, cinste ne-a făcut în
lume,
Ca un MOISE el ne fost-a cela plin
de-nțelepciune,
Adunatu-ne-a pe toții, să fim neam în măreție,
Ca aici și-n cele ceruri, să fim
mare-mpărăție.
~*~
Mircea Dorin Istrate
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu