1.
MARKHAM, ONTARIO, SAU DESPRE "PRIN-SPRE.
Iarna ursul se bagă în bârlog și visează
că are coadă lungă, minte scurtă, și pescuiește în apele vulpilor, dar
sărăcuțul de Ichim ,care nu-și permite ca Mr. Martin luxul pensionării, nu are
unde să-și plece capul pentru că tot timpul e pe drumuri. Ca preot dacă nu ai
chemare, să știi că ți s-a rupt căruța-n drum, n-ai nici foc și n-ai nici
scrum. Dar cine nu mă cheamă pe mine? Dacă nu oamenii, atunci copacii, apele și
munții Canadei care în cerbicia lor aruncă în dreapta Atlanticul, de i se
oprește numele pe partea cealaltă a pământului, ca să nu mai vorbim de Pacific,
speriat de parcă ar veni cei de pe la taxe, până se trezește vorbind chinezește
ca dascălii mei când dădeam examen la Ebraica Veche.
Cum nu am bârlog, așa cum i-a fost ursului
ursita, mă așez la masă și caut. Ce cauți, Ichime? Ce caut eu pe lumea aceasta,
că bună e-ntrebarea! Pe masa mea, cum sunt burlac, nu e nevoie să cauti acul în
carul cu fân, ci note de plată de la cel hapsân, poezii, șosete, plicuri de
cafea, cărți răsfoite, vieți netrăite, și mai ales măgarii, ochelarii, care în
impas, adormiră la mine pe nas.
Și uite-așa! Și iar așa! Că-mi sună
telefonul, și el prăpădit printre aluviunile cosmice de pe masă, și încep să-l
scocior în dinți și în ureche, că mi-e sufletul pereche și, na! Asta-i bună!
Dar cum să ajung la Markham? E de partea cealaltă de Toronto la vreo 30 de km.
Pentru un scriitor, hai să vă spun secretul! Chestia cu inspirație este cea mai
mare vrăjeală ca să i se vândă cărțile. Toată viața lui, precum scripca pentru
lăutar, v-o spun pe șest, că n-o să aflați la Bookfest, constă într-un prăpădit
de carnețel, de mărimea un cântec de mierlă răsfățată de romantici și -n latină
de cei antici și de câinii de la Jiu, care urlă a pustiu. Acolo, inspirație de
ai, aiurea în tramvai, găsești în litere mâzgălite toate sonetele râvnite.
Fiecare pagină e, pentru un intrus, o rețetă doftoricească de rus, propus, dar
nu prea adus, care te lecuiește de duhul hiclean și lefter ce poate să te
bântuie ca o stihie, când n-ai bani pentru chirie și te-mbeți de poezie!
Răsfoiam câmpul meu de păpădii și uite, una de pe când apusese luna, diortosită
cu struna.
***
Voi care vă lăudați cu iernile Bărăganului
habar nu aveți când hodoronc tronc, când nu te dureau măselele, din năpastă
ielele să-ți vină vifornița de la Lacul Huron, că nu se mai vede om cu om, nici
femeie cu femeie, nici rimele rare de dihor din lexic redus de penurie, ca
muierea lui Urie !
Au, au! Noroc de acest vrăjit de carnețel
parcă scris în armenească! Cu un cont bancar de limită poți auzi chiar cucul
armenesc, dar mai mult nu îndrăznesc. Uite-aici niște însemne ca o sobă fără
lemne. Iau o păpădie, suflu în ea și... drăguțule Doamne, închid ochii și nu
mai e nici masa și nici sfârșitul de lume de afară, crivățul stă în banca lui
cuminte, speriat de banca internațională cu ''sculați, voi oropsiți de soartă''
și cu '' la popa la poartă, e o mâță moartă, răpusă de soartă într-un colț de
hartă''.
Mi-a fost rușine să mai apelez la Adrian
să mă ducă, așa că aranjasem cu Felix să mă ia. E dimineață de toamnă în
carnețelul meu feciorelnic, și afară aerul curat încă nu s-a dezmeticit de
mirosul de frunză neluată de poșta de dimineața sulfului, și de fânul abia
cosit din sonet neisprăvit. E liniște pe Madison Ave. ca-n ziua de după
revelionul lucrătorilor de la casele de bătrăni din blasfemia cailor. Copacii
mahmuri își curăță vocea, dar nu scuipă pe jos și adorm pe o coastă, nu Coasta
de Azur, ci din cea care Dumnezeu, neavând ce face, a plăsmuit pe strămoașa
noastră, Dumnezeu s-o ierte, cu trei boabe fierte!
Măslinul rusesc din fața casei e la fel de
aiurit ca și mine. Se dăruie până la nebunie tibiei și peroneul de nord al
străzii, mereu murdare, dar și îngerilor cu aripi tăiate dintr-o foame
străvezie și duhovnicită de la lecțiile de astronomie gastronomică. Mr. Smith
de la City Hall mi-a trimis țidulă să-l tai! Auzi, berbecul! Cum să răpui copac
fără lumânare și pui, mândrețea de măslin rusesc - ospățul de toamnă al
tribului de veverițe care scuipă cojile de semințe pe partea carosabilă a
prostiei din clavicula bine temperată climateric. Nesimțitele au fost salvate
de o moliftă molfolită de mine și adresată domnului Mr. Smith@.Com care nu a
avut loc de întors, suntem în Canada, bre, nu la Ploiești! și s-a ușchit,
ușcheala fiind , conform lui DEX de origine necunoscută și nici pomelnicită în
nicio zăngăneală.
Se zice că roua, nu cea măsluită și
modificată genetic, roua autentică, înainte de a lua anafura, poate să te
aleagă printre cei aristrocratizați cu breton, adică roua, nu apa de ploaie, și
să-ți deschidă cerurile. Mi s-a întâmplat chiar în dimineața asta când priveam
''printre'' frunzele de măslin, cu ochii alungiți întru frumusețe de haiku,
hai, cu tata... că mândre mai erau! De n-a mai zis nici ăla:how! Și eu priveam
ascultând frunzulițele care cu perfect, pur și simplu oltenesc, doineau la
urechea lui Dumnezeu care se vedea printre nori ca un ghioc de pe malul unui
verb cu coarne de cerb, sau de bărbat de muiere fumat.
Așteptam pe Felix privind ''printre'', și
frunzele de măslin au sictirit, shame on him, țigăncușele de veverițe din
specia botanică a vegetalelor politically corectum, și m-au întrebat: Când ai
să scrii ceva de inimă albastră, bleu montan și pentru robul lui Dumnezeu,
filosoful ''Printre''? Eu care mi-am scris temele pentru acasă nu pe maculator
crescut cu bonă, maculatorul cu coperți de piele, care încă îți spune în limbă
țuguiată de pantofior '', bona, bona sera'', ci am tăbăcit pe foaie verde de
mohor, am văzut cuvintele românești care, asemenea oamenilor, au chipul și
asemănarea lui Dumnezeu. Nimeni nu știe ce Dumnezeu gândea la crearea
cuvintelor românești ( în afară de domnul Liiceanu, a trecut și anu', cel care
a scris în bășcălie de om greu ''Ce gândește Dumnezeu).
Poate gândurile Lui despre cuvintele
românilor au fost prototipul lăstunilor și îngerilor de casă. Eu, cel din
neamul lexicului plin de grauri și prepoziții migratoare, la sfătuirea cronică
a acestui măslin rusesc, am descris cum unele cuvinte românești suspină prin
somn, visându-se că se hârjonesc pe prundurile raiului de sus, dincolo de sus
și de apus. Aceasta fiind zis, vlădica din virgură a trimis protopopului o
scrisoare aspră la adresa mea că dacă nu mă astâmpăr de năravul ghimbir mă va
popi, postpopi și răspopi pe toate părțile mele pontice cum nu s-a mai pomenit
de la pomenile pomelnicelor din Capadochia, de unde concursul la EUROVISION de
Miss Dochia. Voi închideți ochii, să ne cânte pochii, că eu încă stau de vorbă
în cușca de taină a inimii, cu prispă de rândunică, necălcată de vlădică.
Și, uite-așa, în erezia mea spuneam că
vorbulițele noastre au în ele nostalgia cerului și penele strălucitoare ale
sacrului. Am scris o epistolie despre ''despre'', că ''de+spre'' oftează după
''spre'', că ''în+spre'' e tot din neamul zburătoarelor ''spre'', dorul
cuvântului de majuscula lui sfântă cu care s-au scris bibliile lumii văzute și
nevăzute. Vai, nu vă mai spun ce panaramă mi-au făcut cei de la Academie când
i-am întrebat de acadele și de expunerea egidei din spațiul pubic în spațiul
public al pudicului fără mascara! Nu am avut ce face și învățându-mă de-a
zborul nostalgic al graiului nostru de freamăt și susur spre, ( am zis oare iar
''spre'' ?) , strănile cele de sus ale nourilor,și nuale bourilor, am îndrăznit
să rostesc, precum acest măslin sălbatic din dialectul doric , că ''printre''
este un privit al sufletului ''prin+spre'' , în vreme ce sinodalii
capadochenilor de la Nicheadex susțin după imnul ''Pre stăpânul...'' că
''prin-tre'' e din ''pre+ între'', cântat pe nas, bisericește, după sinaxarul
la pește. Noroc că m-a cumințit unul dintre ei, cu o morfologie a burții cu
mult sintaxată peste regionalismul brăcinarului: '' Bă, tu ne înveți pă noi
mătafizică?''
2.
MARKHAM, ONTARIO
Îi promisesem Părintelui Dan Chirtu că îl
voi suplini pentru duminicile din septembrie cât timp e plecat în concediu. Nu
poți apela de prea multe ori la același om să te ducă din Kitchener la Markham,
o distanță de cam o oră și ceva, dacă nu e trafic. Pe fina o programasem pentru
ultima duminică. ''Te duce, Marius, îmi spune, dar să nu te lălăiești cu
predica pentru că omul trebuie să lucreze de la 1:30.'' ''Bine, rezolvăm, o să
vorbesc cu Felix, sau cu Lucian, președintele de acolo să mă aducă. Deci, Marius
mă duce și se întoarce iar eu mă descurc.'' Se oferiseră mai mulți pentru
transport, dar eu, cum am darul să le încurc pe toate, cu capul în nori și cu
scrisul las ciori, nu i-am mai dat telefon lui Marius cu o seară înainte să
precizăm ora crezând că a notat pe ceva. Mesajul finei s-a cam subțiat și
Marius a crezut că nu mai am nevoie de transport pentru duminica respectivă.
Greu găsești printre cei tineri un om ca
Marius, bun de să-ți dea și cămașa de pe el numai să te vadă fericit, spre
deosebirea de pleiada celor educați după așa zisa revoluție, la orice
inițiativă răspunde cu o întrebare:''How much? Ce-mi iese din asta?'' Dar nu
Marius! Și mai ales când e vorba de punctualitate ce să mai vorbesc. De fiecare
dată când îi spuneam că plecăm la 8, el era sigur puțin după 7 așteptându-mă cu
mașina. în fața casei. Vine și ultima duminică din septembrie și știind de
punctualitatea aproape a lui Marius când am văzut că pendula bate 6 am sărit ca
ars. Mă tot lăudam în sinea mea ce noroc am de un om atât de grozav că nu e
lucru puțin aventura pe autostrăzile spre Toronto știind că o biserică plină
așteaptă pe popa și hopa hopa nu vine popa. Pe la 7:30 am început să mă
impacientez crezând că i s-o fi întâmplat ceva. 7:35. Sun și mi se spune să las
mesaj. Da, e normal, mi-a spus fina că sâmbătă e o nuntă, dar Marius nu mă lasă
să întârzii și că e băiat de comitet, cu punga frumoasă și seara degrabă acasă.
Sun la fini și telefonul la fel, lasă mesaj. Au, au! Le știu obiceiul, când nu
vor să fie deranjați pun telefonul în garaj pe raftul cu murături. 7:40. Ce fac
acum? Toți la care aș fi apelat la ora asta dorm. E duminică dimineața. Dar la
8, neapărat trebuie să plecăm pentru că slujba începe la 10. S-a făcut 7:50.
Patrulez de parcă aș fi pe frontul din Ucraina. 7: 55. Începe să-mi vâjâie
capul. „Te rog, te rog!'', vorbesc de unul singur, ''te rog ridică telefonul!
Of idiotul de mine! De ce nu i-am dat telefon aseară? Ce mă fac acum?'' Singura
soluție - taxiul. Dau telefon, îi spun unde vreau să merg, cât m-ar costa și în
cât timp poate să vină. 7:56. De ce nu răspunde? În sfârșit. Aflu că au nevoie
de câteva minute pentru a-mi comunica și să las numărul de telefon să mă sune.
E tot 7: 56. Răsuflu ca o locomotivă și-mi șterg fruntea de apă. La 8:05 îmi
vine bomba. O sumă astronomică. Dumneavoastră cât credeți? Nici mai mult, nici
mai puțin de 251 de dolari plus 300 de dolari timpul de așteptare plus cu cât
mă pot înțelege cu taximetristul pentru întorsul acasă, ca și cum m-aș fi dus
la colț să pun un plic în cutia poștală. Disperat întreb cât va trebui să
aștept. ''Depinde'' mi-a răspuns calm la care eu să-mi pierd mințile văzând cum
poate cineva să aibă impertinența de a vorbi atât de calm și de rar, când eu
gâfâi și cad jos luptâmdu-mă cu namila aceasta de timp care mă strivește ca pe
un gândac. Fac în cap calculul, aveam vreo 200 de dolari bani gheață, dar dacă?
Mi-e frică să-l întreb să nu-mi răspundă nu. E tot 8:05 de parcă s-a oprit
timpul în loc și el, cum poate să vorbească atât de calm de parcă ar mânca
semințe pe stadionul „ 23 August'': „Yes, primim și Master Card, dar la
întoarcere trebuie să fiți sigur că aveți bani gheață că depinde de taximetrist
dacă primește cardul , sau nu.'' E tot 8:05. Să știi că mi-am pierdut mințile.
Nu se poate de jumătate de oră să fie tot 8:05. Nu mai am nicio speranță. 8:06.
Nu, nu, sunt normal! Dau telefon din nou lui Marius. Nesimțitul de telefon îmi
spune la fel să las mesaj. Mă răstorn într-un fotoliu. Așa-mi trebuie, ''om de
nica ș digeaba'' cum mi-ar fi spus Tinca de la Dărmănești. Iau inima în dinți
și ca atunci când ți s-au înecat toate corăbiile dau telefon lui Lucian,
președintele parohiei din i Markham , să anunțe pe oameni că slujba e anulată.
Sunt și eu om supus, nu spațiului, nu timpului, ci neghiobiei mele care le
întrece pe amândouă. ''Calmați-vă părinte, zice Lucian omul lui Dumnezeu, mă
sui în mașină și vin să vă iau!„ Mă așteptam , cu toate rangurile bisericești
și supra bisericești, să pornească o mitralieră de înjurături de pe Cocioc, sau
cel puțin să mă săpunească așa cum nu s-a mai întâmplat cu cineva ca mine, cu
bărboiul cât măturoiul. Da, de unde! Eu fiind păcătos și rău și cu buzunarele
pline de bube de dat mărunțiș judecam lumea după nevrednicia mea de a se fi
trezit om, și încă ce om cum numai pe la Valea Uzului spot naște! Dintr-o dată
ceasul sare la 8:10 și mă sună Marius. Nu mă lasă să mă văicăresc de și
de...și-mi spune că în câteva minute va fi la mine. Am crezut că un rând de
piele cade de pe mine ca un ciorap prea larg. Dau telefon lui Lucian să nu mai
vină, dar de unde? Când îți crapă măseaua în gura în gură robotul te anunță că
''is not available''. Acum situația se încâlcește și mai rău. Imaginează-ți că
omul vine în Kitchener și la ușă numai pisoiul. Am ieșit afară să pot respira.
De necrezut de repede a sosit Marius, cu zâmbetul pe buze ca de obicei și-i
povestesc în ce necaz am intrat. Noroc că Dumnezeu ajută și celui care-i dus pe
plută. Lucian răspunde după un timp și după câțiva zeci de km se întoarce din
drum.
Și era o zi cum numai pe vremea lui Ștefan
cel Mare era la lupta de la Podul Înalt. Dar nu era ceață, ci ceva de nu se
vedea om cu om, ce să mai vorbim de autostradă. Și pornim de pe Madison Ave. ,
din Kitchener pe la 9 fără ceva. De pe Courtland ieșim pe autostrada 401.
Viteza maximă 80 km pe oră. Și când se vede pe autostradă mă întreabă dacă
mi-am pus centura și mână, frate, cu 120 cu 130. Curios că în duminica aceea nu
prea erau mașini pe stradă sau...Se vedeau beculețele roșii în departărea care
se mânca pe ea singură și în rest ceață. Trecea ca o știucă printre mașini, că
nu a mai rămas una în fața noastră. Mă uit la Marius cum mână și ca să-și
potolească beția de viteză a pus și un post de radio cu muzică parcă făcută
pentru noi. Era ceață pretutindeni, dar din când în când, se prăbușeau asupra
noastră câte o bucată întunecată de nor. ''Marius, te rog mai încet! Dacă se
întâmplă ceva mă voi simți vinovat toată viața, iar tu n-ai să mi-o ierți
niciodată!'' De unde să știu că nimerisem cu cineva care era însetat de cursele
de mașini și la fiecare rugăminte a mea râdea și mâna și mai repede. I-am spus
că dacă ne prinde poliția îți ia nu numai puncte și amendă, ci că-ți suspendă
permisul de condus. ''Nu ne prinde că nimeni nu poate să ne ia numărul și să ne
pârăscă'', mă asigură el claxonând pe unul care mergea cu viteza maximă. Se
spune că atunci când mori treci printr-un tunel și la capătul lui vezi o
lumină, dar eu mă simțeam că trec printr-un tunel, dar în loc să văd o luminiță
mă uimeam, că departe de așa ceva, prin ceața aceasta din loc în loc se
prăbușeau bucăți mari de întuneric, numai Marius le depășea. Cât ai bate din
palme am ajuns la Milton localitatea care atunci când e cerul clar e plin de
corbi și de vulturi. Parcă îi simțeam pe umerii mei. Când aveam cancer și
mergeam la Toronto la Sunnybrook Hospital mă rugăm de ei să-mi scoată inima în
gheare și să o sfâșie, dar acum la 80 de ani parcă îmi era dragă viața și nu
prea voiam să mor, dar cu Marius a fost ''a big adventure'' și credeți ori nu mă
credeți , dar la 10:05 am ajuns în Markham, viu și nevătămat, că multe zile
mi-a mai dat Dumnezeu și prin multe am trecut, dar vorba lui Tinca de la
Dărmănești: ''lucrul rău nu chieri așe di riepidi!''
DUMITRU ICHIM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu