DIAPROIECTORUL
Lumea asta, crăcănată, speriată, desălată... Ce-o fi
cu ea? La radio se anunță că vom avea o vară fierbinte și secetoasă, însă afară
continuă să plouă cu bulbuci. Habar n-am! Toate exploziile din jurul lumii, din
teatrele de război, au dezechilibrat clima. Nici ea, săraca, nu mai știe în ce
direcție s-o apuce, darămite Trump și Putin în deciziile lor. Viața a devenit
un adevărat cazino. Toți o pun la bătaie.
În ’45, când au venit comuniștii la putere, celor care
am avut ni s-a luat totul și ne-au trimis în lagărele despăgubirilor de război,
numite Sovrom. Așa am ajuns, întreaga familie, din Moldova în Banat, la minele
de exploatare a uraniului. Am primit și noi, precum toți cei aduși din întreaga
Românie, o cameră într-un apartament de trei camere, împărțit cu alte două
familii, și trei paturi de fier, în care ne-am încropit saltele din niște saci
umpluți cu ghije de porumb.
Vă dați seama că, în Șantierul Ciudanovița, se
construiau blocurile de către militari și pușcăriașii de pe dealul Golgotei,
care urmau să asigure fiecărei familii care lucra în mină câte un apartament.
Noi primisem, după construire, un apartament la Blocul A, scara a treia, etajul
unu, iar familia Toduț Petru, un fost pilot militar din timpul războiului, un
apartament la etajul doi, în aceeași scară cu noi.
El era un pic mai șmecheraș, pentru că venea din
Constanța. Noi veneam dintr-un sat mic de lângă comuna Puiești, numit Iezer,
județul Vaslui.
Tata lucra ca miner în abataj, iar Toduț ca
lăcătuș-mecanic la întreținere. Fiind din portul Constanța, unde se făceau
schimburi de mărfuri cu vapoarele din toate țările lumii, și având, în special,
un consătean, vecin de apartament, care lucra ca inginer la mină, iar soția
acestuia era dactilografă la birouri, se aranjase mult mai bine ca noi, cu
mobilă și covoare persane aduse de la turci, pe toți pereții camerelor.
Avea și un aparat de radio mare, stereo, cu patru
difuzoare, plus o bornă de ieșire pentru boxe exterioare. Eu, copil fiind și
fascinat de radio și de faptul că puteai prinde mai multe programe cu el, îl
priveam cu mare admirație, mai ales în comparație cu difuzorul nostru primit de
la sindicatul minei, prin care era controlată și informată toată localitatea.
Difuzoare în case și difuzoare pe stradă. Tot la al
cincilea stâlp electric era montat câte un difuzor. Eram cam cum vedeam în
lagărele Holocaustului din filmele antifasciste.
Noi nu ne permiteam să avem radio decât un difuzor de
radioficare în camera părinților. Eu aveam vreo nouă ani și mă chinuiam cu o
radiogalena pe care mi-o construisem singur. O bobină pe un sul de carton cu
diametrul de 7 cm, o bucată de cristal de ferosiliciu și o pereche de căști de
zece mii de ohmi, confiscate după război de la trupele germane. Mă chinuiam să
prind și eu postul de radio local din Timișoara sau pe cel de peste graniță,
din Iugoslavia.
Pentru mine era magic.
Toată ziua construiam tot felul de bobine și umblam pe
acoperișul blocului ca să-mi întind antena, pentru că fără ea și fără
împământare radiogalena nu funcționa.
Nenea Toduț, care locuia chiar sub acoperiș, văzând
cum mă chinui și, de frică să nu mă vadă pe acoperișul foarte înclinat al
blocurilor din zonele montane cu zăpezi multe, ca nu cumva să alunec de pe
țigle și să cad de pe bloc, s-a hotărât să mă ajute.
Trebuie să vă spun că aparatul său de radio avea și
pick-up, unde el punea povești de pe plăcile de vinil aduse din Constanța, iar
eu eram toată ziua la el acasă ca să le ascult.
Nenea s-a hotărât să aducă un cablu care se folosea în
mină de către artificieri ca să puște în front cu dinamită. Cabluri lungi de 50
de metri. L-a cuplat în spatele aparatului de radio, la borna de ieșire pentru
difuzoare, și l-a întins pe deasupra pereților apartamentului său, prin casa
scării și apoi pe dinafara blocului, ca să intre pe geam în dormitorul meu, cu
o bornă deasupra patului unde să-mi cuplez căștile.
Așa puteam să mă delectez seara, înainte de culcare,
cu poveștile pe care i le punea fiicei sale, mai mici decât mine, înainte de
culcare.
Era perfect.
Acum nu ascultam doar povești, ci și muzică ușoară și
populară, atunci când se distrau în casă. Vecinii se vizitau mai tot timpul,
adică familia Cadar. Domnul Cadar era un bărbat înalt și bine făcut, însă cu
vreo 20 de ani mai în vârstă decât soția sa. Nenea Toduț, în schimb, era cu
zece ani mai tânăr decât tanti Toduț.
Tanti Toduț era frumoasă și o excelentă gospodină. În
bucătărie era maestră la gătit și făcut prăjituri. Ți-era mai mare dragul să te
învârți prin jurul ei în bucătărie. Făcea minuni cu dulciurile pentru copii.
Dar când se oprea muzica, să vezi minune: eu rămâneam
prin căști, la ei în cameră. Difuzorul radioului de 8 ohmi devenea microfonul
care, apoi, amplificat prin transformatorul de ieșire al radioului, sosea la
mine în căștile de 10 mii de ohmi. Clare, chiar și discuțiile în șoaptă.
Sub plapuma mea, lumea devenea mister, aventură și
trădare, spionaj etc. Deveneam, dintr-o dată, părtașul unor secrete care puteau
fi catastrofale pentru mine și pentru cei din jur.
El era prieten cu toți securiștii și toate goangele de
la partid. Crime, furturi, împăcări, despărțiri, bârfă, sex, cine cu cine și
cine pe cine...
A doua zi, în hărmălaia de la etajul doi, vis-a-vis de
Toduț, locuiau câțiva burlaci. Unul dintre ei adusese soția cuiva pentru sex
și, din cauza excitației, rămăseseră cuplați, iar acum erau cărați între
cearșafuri jos, unde îi aștepta salvarea ca să-i ducă la spital pentru
dezbarligare. Lumea se adunase ca la bâlci să-i vadă.
Apoi, soția unuia din blocul vecin și-a făcut avort
singură și și-a pus soțul să-i taie bucățelele. Hemoragia pornise din ea. A
fost dusă la urgențe, iar el a fost arestat.
Un alt caz: unul a fost găsit spânzurat în boxa
garajului, pentru că soția îl înșelase cu altul etc.
Eu aflam la 10 ani știrile astea, care nu se predau la
școală, direct de la bârfitoarele șantierului. De mi se făcuse frică să nu
cumva să deschid gura și să fiu omorât de vreunul dintre păcătoși.
Tanti Toduț m-a găsit odată cu fiica sa, Adriana, pe
genunchi, șezând pe trepte. O țineam în brațe de drag, ca să n-o las să stea pe
cimentul rece, și mi-a zis că, dacă mă ating de ea, mă va mânca Gaia, adică
Pământul, că așa i se mai zice Terrei.
Din acel moment am tratat-o emoțional ca pe o soră.
Peste ani, ajuns în Australia, ea fiind divorțată și eu singur, i-am făcut
chemare pentru căsătorie. Când au fost aprobate, ea a murit în spital, în
România, după o operație.
Am rămas șocat de această experiență.
Efectul nu a fost doar radioactiv, al Ciudanoviței, ci
devenea acum global, spiritual, sentimental, destinul.
Am crescut împreună, însă nu ne-am putut împreuna la
sfârșit.
Nenea Toduț a adus următoarea treaptă de distrat
copiii.
Diaproiectorul.
În afară de cinematograf, mai văzusem spectacole pe
scenă, puse de noi, copiii, de Crăciun sau la sfârșit de an școlar. Dar să ai
cinematograful tău chiar acasă, chiar dacă personajele nu se mișcau pe ecran,
era un miracol pentru un copil de 9 ani.
Nenea Toduț adusese cu el vreo zece diafilme cu
povești: Alba ca Zăpada, Scufița Roșie, Capra cu trei iezi, Motanul
încălțat, Cenușăreasa, Făt-Frumos din lacrimă, Tinerețe fără bătrânețe, Fata
babei și fata moșneagului, El Zorab și Punguța cu doi bani.
Și, deodată, un miracol se întâmplă.
Toduț scapă aparatul din mână, iar în căderea sa pe
cimentul din bucătărie, carcasa de ebonită, care proteja lampa de proiecție, se
face bucățele.
Acesta se enervează pe situație și vrea să arunce
diaproiectorul la lada de gunoi.
Eu încep să plâng și să-l apuc de mâini, rugându-l să
mi-l dea mie. La insistențele soției, se înduplecă și îmi promite că îl va
repara și că îl voi avea, el cumpărându-și altul mai târziu.
Zis și făcut.
Nenea Toduț, care era și vânător, avea pușcă de
vânătoare cu două țevi și matriță de turnat alice de plumb de diferite mărimi,
mai mici pentru iepuri și mai mari, cât diametrul țevii, pentru porci mistreți.
El își făcea singur cartușele acasă. Își cumpăra tuburile goale și le umplea cu
praf de pușcă, apoi le acoperea cu alice.
Eu eram curios și devenisem, într-un fel, ucenicul
său.
Deci, a doua zi, a reparat carcasa diaproiectorului,
acoperind găurile mari, unde ebonita, făcută bucăți, nu se mai putea lipi. A
tăiat tubul de carton al cartușelor, îndreptându-le și mulându-le după curbura
carcasei, apoi lipindu-le cu prenadez.
De ce carton de cartuș?
Pentru că rezista la temperatura înaltă degajată de
lampa de proiecție.
Mi-a dăruit și cele zece filme.
De-acum priveam spre viitorul meu cinematograf, pentru
că, fără public, minunea dispare.
Așa că, în fața geamului de la bucătărie, exista, la
10 metri, zidul de susținere al magaziilor de lemne — pentru că fiecare
apartament se încălzea cu propria teracotă de ars lemne. Am văruit un ecran
alb, iar seara, când se întuneca, începeam proiecția din bucătărie.
Vestea s-a dus repede în șantier, așa că, în fiecare
seară, aveam tot mai mulți spectatori, care veneau de-acum regulat, cu
scăunelele de acasă, în timp ce unul mai literat citea cu voce tare
subtitrările filmului.
Lumea de-acum voia mai multe povești.
Eu nu le aveam decât pe cele zece, așa că am început
să caut prin librării diafilme cu povești. Și, când am văzut că nu găsesc, mi-a
venit ideea să-mi fabric eu filmele mele.
Însă nu știam cum.
Tot experimentând, am descoperit că hârtia albă
impregnată în grăsime albă de porc devine semitransparentă. Am tăiat fâșii de
35 mm și am început să-mi desenez eu poveștile mele cu extratereștri și cowboys
americani, pe zece fotograme.
Desenam fotogramele și subtitrarea minusculă,
folosindu-mă de obiectivul diaproiectorului ca lupă de mărit.
Creionul HB, negru, era foarte fin ascuțit, încât
să-mi permită să desenez oameni în acțiune și text de dialog.
Așa am dus spectacolul meu științifico-fantastic la
nivel de animație.
Mai târziu am început să folosesc și culorile.
Asta a durat până când Nenea Toduț s-a dus în concediu
și a cumpărat toate diafilmele de pe piață și un nou proiector pentru fetița
lui, Adriana, și mi le împrumuta seara pentru noi premiere.
La 12 ani mi-am cumpărat primul meu aparat de filmat,
un Meopta de 8 mm, și am început cariera de cineast amator.
Continuându-mi drumul de-acum:
cu Nenea Watzi Iosif, proiecționistul
Cinematografului „7 Noiembrie” din Ciudanovița.
Următorii pași.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu