Ben Todica - PAS CU PAS LA 16 MM – VISUL

 

 

PAS CU PAS LA 16 MM – VISUL

Cred că m-am atașat de film cu mult înainte să înțeleg ce este cinematograful.

În copilărie, când mă jucam cu ceilalți copii în râul Jitin, care străbătea colonia minieră, găseam adesea bucățele de peliculă și fotograme purtate de apa umflată după ploaie. Veneau din spatele cinematografului, unde operatorul le arunca după curățenia din cabina de proiecție. Valurile le aduceau printre primele blocuri, exact acolo unde ne jucam noi.

Pentru noi erau comori.

Peliculă transparentă, cu imagini colorate, care sclipea în soare ca niște stele prinse în apă. Uneori se agățau de vegetația râului și pluteau legănate de curent. Le culegeam cu grijă, le uscam și apoi le puneam cap la cap.

Seara le proiectam pe pereți.

Și atunci se întâmpla minunea.

După Alba ca Zăpada putea să apară, dintr-odată, Alain Delon sau Claudia Cardinale, în culori, pe peretele din fața blocului.

Nu înțelegeam încă ce este montajul, ce este o peliculă sau ce înseamnă să construiești o poveste din imagini. Dar făceam deja, instinctiv, ceea ce avea să devină mai târziu meseria și pasiunea mea: căutam imagini, le adunam și încercam să le dau o viață nouă.

Poate că acolo, în râul Jitin, a început totul.

 

Nenea Toduț era vânător și, bineînțeles, avea un câine de vânătoare. De fapt, era o cățea. O chema Laika.

Laika se juca toată ziua cu noi, copiii, în jurul blocului. Era una dintre ființele acelea care apar în copilărie și rămân pentru totdeauna undeva în memorie.

Într-o zi a născut șapte cățeluși.

Nenea Toduț m-a sculat dis-de-dimineață și m-a rugat să-l ajut să-i ducă la pârâul dintre Blocul A și Blocul 2. Nu-și putea permite să mai hrănească încă șapte căței în jurul blocului.

Am plecat cu el.

Dar, tocmai când se pregătea să-i arunce în apă, s-a întâmplat ceva ce, în mintea mea de copil, avea să capete proporțiile unui film SF.

Deasupra noastră a apărut ceea ce ziarele aveau să numească mai târziu o „farfurie zburătoare”.

Nu știu dacă numele Laika, cățelușa lui Toduț, avea vreo legătură cu Laika, cățelușa sovietică trimisă în spațiu. Dar în mintea mea de atunci legătura era perfectă: poate că rușii trimiseseră extratereștrii să-i salveze puii!

Era un obiect mare, argintiu, în formă de pară, cu vârful în sus, cam cât gura unei fântâni.

Nenea Toduț, excitat de apariție, mi-a strigat:

- Fugi acasă și adu aparatul de fotografiat!

Aveam deja un aparat cu care făceam fotografii alb-negru, pe care îl foloseam în camera de baie a mamei pentru experiențele mele fotografice.

I-am pus cățeii în brațe și am fugit. Când m-am întors, însă, farfuria dispăruse. Și dispăruseră și cățeii.

- Unde-i farfuria? am întrebat.

- Nu știu. A dispărut. Mi-a luat cățeii și a plecat. Pentru mine, povestea era clară.

Extraterestrii veniseră să-i salveze. Am fost trist în ziua aceea. Atât de trist, încât am început să plâng.

Tata dormea în camera mică pentru că lucra de noapte, iar mama era plecată la cumpărături. Mama era un adevărat buldozer de femeie. Avea însă o voce de soprană care se auzea de la coada de la carne, la măcelăria lui Ceda, până în celălalt capăt al șantierului. Stăteam pe marginea ferestrei dinspre stradă, rezemat de rama ei, privind spre barăcile din partea cealaltă a gârlei. Noi îi spuneam „Texas”.

Și atunci, în timp ce priveam absent peste colonie, ceva mi-a schimbat brusc filmul din cap. În ușa de balcon a apartamentului de vizavi, prin geamul mare al ușii, am văzut trupul unei femei. Era tanti Cadar, care probabil ieșise de la duș și își aranja părul în oglindă. Pentru un copil de zece ani, imaginea aceea avea ceva din apariția unei zeițe. Am rămas nemișcat. Și, fără să-mi dau seama, am uitat de căței, de farfuria zburătoare și de extratereștri.

Copilăria are uneori un montaj pe care niciun regizor nu l-ar putea inventa.

 

În perioada aceea descoperisem și poezia lui Eminescu. Începusem să scriu. Mi se părea „cool” să scrii povești de iubire în versuri. Aveam deja câteva pagini. De câte ori trecea doamna Cadar pe lângă mine în casa scării, mă înroșeam la față. Și, bineînțeles, ea observa.

Într-o zi s-a oprit lângă mine.

- Ce scrii?

Aveam vreo trei pagini de versuri.

Le-a citit.

Apoi mi-a spus:

- Știi ceva? Dacă mi le dai mie, ți le bat la mașină și le vei avea mâine. Vrei?

- PREZENT!

A doua zi mi le-a adus bătute la mașină. Eram mândru foc. Citindu-mi versurile scrise la mașină, aveam impresia că devenisem, dintr-odată, mult mai aproape de poet.

 

Aparatul meu de fotografiat îl cumpărasem de la colegul meu de clasă Albu Sava, un sârb ai cărui părinți făceau des naveta în Iugoslavia, la rude. Aparatul se numea PIONER și folosea o peliculă de format mare, astfel încât nu aveam nevoie de aparat de mărit pentru copierea fotografiilor pe hârtie. Doamna Rujan, o altă femeie frumoasă, unguroaică din Timișoara, căsătorită cu antrenorul echipei de box Minerul Ciudanovița, a fost cea care m-a învățat adevărata magie a fotografiei.

Domnul Rujan dusese echipa până la nivelul de campioană națională a României. Ne mândream cu boxerii noștri: Buci, Ivanovici, Bocănel, Ioanci, Georgescu, Magdaș, Traian la categoria grea, Ion Stan și ceilalți. Iar tanti Rujan era fotograful echipei. Developa și procesa fotografiile în baia apartamentului. M-a luat sub aripa ei și m-a învățat să copiez fotografiile pe hârtie prin contact direct: filmul așezat între două bucăți de sticlă, lumina becului aprinsă pentru câteva secunde, apoi hârtia introdusă în revelator, la lumina roșie.

Și astăzi mai există fotografii făcute de mine în școala generală. Au trecut aproape șaizeci și cinci de ani. Fotografiile au rămas în picioare în fața timpului. Sunt mândru!

 

Sincer să fiu, eram un fel de meșteșugar de mic.

Din lăntețele aduse de tata de la mină și din rulmenții pe care îi găseam prin magazia garajului de mașini al exploatării miniere, îmi făcusem patine cu rotile. Îi impresionam pe colegi pe coridoarele școlii, la orele de lucrări practice.

Dar adevărata mea obsesie era filmul.

După ce văzusem un film rusesc în care un grup de elevi avea un aparat de filmat adevărat, montat pe trepied, mi-am construit și eu unul. Aparatul meu era un butuc de lemn de brad, pe care îl sculptasem cât să semene cu un aparat de filmat. I-am desenat butoanele cu creionul. Pentru obiectiv am folosit o conservă lungă de suc de roșii, iar pentru rolele de film, două conserve mari de fasole.

Și cu această mașină de cinema imaginară plecam pe dealuri. Pretindeam că filmez documentare despre natură. Nu aveam peliculă.

Aveam însă visul.

 

De câte ori mergeam la cinema, sufletul mi se făcea greu când priveam ferestrele de sus ale cabinei de proiecție. Tânjeam să intru acolo. Voiam să văd de unde veneau imaginile care făceau întunericul să lumineze.

Într-o zi s-a întrerupt curentul în timpul filmului. Am ieșit din sală pe coridor și, deodată, geamul de sus al cabinei operatorului s-a deschis. Operatorul m-a strigat și m-a rugat să mă duc la Blocul 15 după electrician.

M-am dus.

Și, odată cu electricianul, am intrat și eu în cabina de proiecție. Pentru prima dată eram în locul acela interzis și fascinant. Acum nu mai eram doar copilul care privea filmul de jos. Devenisem parte din echipa de salvare a filmului.

Electricianul a reparat pana de curent, iar eu am rămas în cabină până la sfârșitul spectacolului.

Acolo l-am cunoscut mai bine pe domnul Watz Iosif, un neamț adus de exploatarea minieră din Timișoara pentru a conduce cinematograful nostru. Înainte operase Caravana Cinematografică a regiunii Banat. El și familia lui dragă mi-au devenit, în timp, o a doua familie.

Familia iubirii mele:

FILMUL.

 

Familia Watz venea din Aradul Nou.

Într-una dintre vacanțe, făcându-le o vizită la Arad, m-au prezentat unui inginer de la fabrica Vagonul Arad, un pasionat cineast amator. După o seară întreagă de proiecții ale filmelor pe care le realizase în concediile sale prin Germania, mi-a vândut foarte ieftin primul meu aparat adevărat de filmat: un Meopta de 8 mm. Mi-a promis că mă va învăța să-mi developez singur primele role.

Apoi, de la consignația din Arad, mi-am cumpărat și primul aparat de proiecție. Acum aveam tot ce-mi trebuia. Sau, mai exact, aveam aproape tot.

Îmi lipsea experiența.

Dar experiența urma să vină din filmare.

 

A început prima mea zi de regizor și scenarist de film.

Am adunat copiii de pe lângă blocuri și, călare pe crengi, i-am transformat în cowboy și bandiți. Am inventat o poveste despre salvarea unei fete frumoase răpite la „Porțile Stâncilor”, la granița dintre Ciudanovița-sat și colonie.

Filmul s-a numit „Copilărie”.

În anii următori, devenind cineclubist amator, am participat cu filmele mele la festivaluri și am primit chiar și o mențiune. Am mai filmat și o călătorie cu trenul între Bocșa și Reșița. Când am dus însă rolele la developat la inginerul care îmi vânduse camera, acesta mi-a spus că filmul cu trenul nu se developase.

Am crezut.

Mult mai târziu aveam să aflu adevărul. În acea perioadă, filmarea căilor ferate putea fi considerată o faptă suspectă și, în anumite împrejurări, putea atrage acuzații grave, chiar suspiciuni de spionaj. Omul acela, fiind din domeniu, probabil nu a vrut să mă sperie pe mine, copilul.

Astăzi mă întreb unde a ajuns pelicula aceea. Poate există încă undeva. Poate într-un pod din Germania. Poate într-o cutie uitată într-un sertar. Poate printre lucrurile urmașilor celor care au plecat după 1989.

Mi-ar plăcea să cred că undeva, într-o zi, cineva va găsi o rolă veche și va spune:

„Uite, acesta este un copil din Ciudanovița care a filmat un tren.”

 

Dar pentru mine adevărata trecere avea să vină printr-un om care a înțeles că ceea ce făceam eu nu era doar joacă. Inginerul Iulian Topală era el însuși un entuziast al invențiilor și al tehnologiei miniere. Văzând filmul meu, a înțeles că acel copil putea transforma munca și invențiile oamenilor din mină în imagini care să ajungă la București, apoi la expoziții naționale și internaționale.

A crezut în mine.

Cu sprijinul sindicatului minei, mi-a procurat un aparat de filmat de 16 mm. Și astfel am făcut al treilea pas în devenirea mea cinematografică. De la bucățile de peliculă găsite în Jitin... la aparatul imaginar făcut din lemn și conserve... de la primele fotografii developate în baia unui apartament... la Meopta de 8 mm...

și, acum, la 16 mm.

Pelicula se lărgea. Dar, odată cu ea, se lărgea și lumea mea.

Acum nu mai era vorba doar despre copilul care se juca de-a cinematograful.

În fața mea se deschidea o altă responsabilitate:

să filmez lumea reală.

Și primul mare film care avea să se nască din această întâlnire dintre copilul-visător și lumea tehnică a minei avea să se numească:

VISUL

 

„La 16 mm, visul nu mai era doar al meu. Mina însăși îmi oferea materia primă pentru primul meu film adevărat.”