România
nu se implică în război. Se implică în planificarea lui
Maria Diana Popescu
14
Septembrie 2026
Stați liniștiți! România nu trimite trupe combatante
în Ucraina. Așa ne spune Președinția. Trimite militari. Pînă la 20. Extrem de
puțini. Nu merg la război. Merg la comandament. Nu luptă. Planifică. E mult mai
elegant. Nu trag. Coordonează. Nu sînt pe front. Sînt la mii de kilometri de
front, în Franța și Marea Britanie, ca să arate un deget Rusiei. Adică exact
unde trebuie să fie cînd vrei să fii aproape de război. Simplu, îi agităm
românește pe ruşi, îi sîcîim, poate-poate se-ndură Putin să ne ciuruiască.
Cetățeanul, în schimb, poate rămâne acasă. Într-o locație mai puțin sigură. La
cîțiva metri de frigiderul gol. La câțiva centimetri de factura la energie. La
un click distanță de sărăcia cruntă.
Să recapitulăm: nu trimitem trupe. Partea frumoasă e
că trimitem 20 de militari. Nu e mare scofală. E o logică a autorităţilor de un
pericol impecabil. România nu se implică în război. Se implică în planificarea
lui. Tot carne de tun, aţi înţeles. Războiul nu mai începe cînd tragi primul
glonț. Începe cînd preşedintele deschide laptopul și spune: „Băi, hai să
planificăm.” Dar stați liniștiți! Laptopul lui e la sute de kilometri de front.
Glonțul n-are cum să ajungă la el. Probabil că diferența este foarte importantă.
„Trupe” sună periculos. „Militari” sună administrativ. Ca „funcționar”. Numai
că funcționarul are ștampilă. Militarul are uniformă. Și, în general, uniforma
vine cu o anumită tradiție profesională de a se ocupa cu lucruri care nu
seamănă foarte mult cu administrația fiscală. În mintea preşedintelui nu e
război. E „sprijin”. A găsit el o nouă formula de olimpiadă a „sprijinului
pentru Ucraina”. Cuvîntul „sprijin” este minunat. Poate preşedintele pune orice
în el. Sprijin economic, politic, militar, logistic, strategic. Și, dacă
lucrurile merg prost, probabil și „sprijinul” poate fi sprijinit de încă un
comunicat. Numai că cetăţeanul român şi-a epuizat doza de răbdare. Pentru el
totul este extrem de scump, salariul şi pensia sînt scurte şi se evaporă pînă
la jumătatea lunii. Pentru cetăţean nu-s bani. Aici am ajuns la capodopera
politicii bugetare. El trebuie să fie responsabil pentru taxe, cheltuielile
familiei, viața de zi cu zi, trebuie să înțeleagă situația economică, să-şi
accepte condiţia mizeră ca pe o favoare, pentru că iată, prioritate au
geopolitica şi Ucraina, chiar securitatea Europei este o gogoriţă cu
prioritate.
Cetățeanul? Este o prioritate doar în comunicate şi
facturi. Şi cînd îşi plăteşte taxele devine românul strategic care e musai să
înțeleagă că trăiește într-o mare putere geopolitică şi că pînă acum nu și-a
dat seama. Statul îi cere solidaritate. Deci nu e sărac cetăţenul are de unde
da. „Sacrificiu” sună rău, „Solidaritate” sună european. Ce bucurie! Facturile
cresc? Solidaritate. Taxele cresc? Solidaritate. Prețurile cresc? Solidaritate.
Românul strînge cureaua la ultima gaură? Solidaritate. Europa are nevoie de
sprijin? Imediat! Comandamentul nu poate aștepta. Cetățeanul poate. El așteaptă
de zeci de ani. Mai poate aștepta. Facturile cetăţeanului n-au un comandament,
structură multinațională, planificare, comandă și control. Vin lunar, punctual.
Și, culmea, nu u nevoie nici măcar de 20 de militari ca să producă victime.
Ajunge un salariu românesc.
Dacă mîine ar zbura o rachetă ucraineană peste
România, tot de la ruşi ar veni în povestea de adormit sugarii, şi n-ar trebui
să ne alarmăm. E doar o rachetă de coordonare. Cetățeanul poate dormi liniștit
Așadar, dragi români: Stați liniștiți! Aveți voie să vă concentrați asupra
lucrurilor cu adevărat importante. Cum să plătiți întreținerea. Cum să umpleți
rezervorul. Cum să cumpărați alimente. Cum să vă plătiți rata. Cum să vă
trimiteți copilul la școală. Cum să vă cumpărați medicamente. Cum să supraviețuiți
pînă la următorul salariu sau următoare pensie tunse şi rase de demisul
Bolojan. Nu vă mai faceți griji pentru Ucraina. Statul se ocupă. În România de
astăzi, se pare că există o singură distanță pe care statul n-a reușit încă s-o
măsoare: distanța dintre discursul oficial și viața cetățeanului. Iar distanța
asta nu este în kilometri. Este în facturi. În taxe. În preţuri. În venituri
mizerabile pentru cetăţeni, clasele puterii au şi pentru excursii în cosmos.
Amărîtului de român i se bagă pe gît cu forţa geopolitica, austeritatea,
deficitul, sacrificiul, solidaritatea. Pentru român se poate amîna totul, dar
pentru marile cauze ale lumii există întotdeauna structură, comandament și
resurse. Stați liniștiți, români! Putem dormi în continuare cu geamul deschis
și cu facturile sub pernă. Nu ne trimite nimeni la război.
Chiar dacă Președintele României a solicitat
Parlamentului aprobarea participării cu 20 de militari la Comandamentul
operațional pentru Forța Multinațională în sprijinul Ucrainei. Nu vă speriați!
Militarii trimişi sînt un fel de pompieri care nu sting incendiul, ci participă
la ședința despre incendiul de mîine. Voi, dragi români aveţi puţintică
răbdare! Statul are probleme. Bugetul este complicat. Nu sînt bani pentru
oricine. Voi trebuie să aveţi mai mult optimism în portofel şi în frigider. Şi
uite-aşa românul ajunge seara acasă de la muncă cu sacoșa mai ușoară, dar cu
geopolitica rezolvată. În mintea preşedintelui este deja o nouă
știință: arta de a face un lucru să sune mai puțin important decît este.
„Militari” a devenit „personal de stat major”. „Război” a devenit „operațiune”,
iar „Comandament operațional” a devenit ceva ce sună aproape ca un birou
administrativ. „Planificare militară” sună aproape ca o ședință despre parcare.
„Comandă și control” sună ca departamentul de IT. Iar „sprijin pentru Ucraina”
trebuie înțeles, probabil, ca un fel de program european de bună vecinătate la
masa de la birtul din sat. Nu e nimic dramatic. Doar formulări magice.
Există însă un mic detaliu care îi scapă întotdeauna
comunicatului oficial. În spatele fiecărei decizii a statului există un
cetățean. Unul care plătește. Cetățeanul acela nu locuiește într-un comunicat
al Administrației Prezidențiale. Nu mănîncă „coordonare”. Nu plătește factura
cu „comandă și control”. Nu încălzește apartamentul cu „structuri de comandă”.
Nu merge la supermarket cu o legitimație pe care scrie „forță multinațională”.
Merge cu bani reali şi se întoarce cu mai puține lucruri în sacoșă. El are
copii de crescut. Are părinți care trebuie ajutați. Are rate. Are chirie. Are
facturi. Are taxe. Are mașina care cere reparații. Are medicamente. Are
probleme. Și, mai ales, are sentimentul tot mai apăsător că atunci cînd vine
vorba despre el, răspunsul statului este mereu: „Nu sînt bani!” Dar cînd apar
marile proiecte geopolitice, brusc există instituții, structuri, comandamente,
personal, planificare, coordonare și bugete. Atunci România nu mai este săracă.
Devine strategică.
Sigur, cei 20 de militari nu au încotro. Problema este
cosmetizarea semantică din jurul lor. Omul obișnuit nu mai știe dacă trebuie să
fie liniștit sau îngrijorat de noua Românie strategică. România în care
cetățeanului i se cere să facă sacrificii pentru „contextul geopolitic”, în
timp ce el încearcă să supraviețuiască propriului context economic. România în
care omul întreabă cît va costa viața de mîine, iar statul răspunde cît de
importantă este securitatea Europei. România în care pensionarul își calculează
medicamentele, iar televizorul îi explică doctrina militară. România în care
părintele se întreabă dacă mai poate plăti toate cheltuielile copilului pentru
şcoala „vai de ea”, iar oficialii discută despre structuri de comandă și
control. România în care cetățeanului i se spune să aibă răbdare. Răbdare
pentru veniturile din munca sa. Răbdare pentru prosperitate. Pentru geopolitică
nu mai trebuie să așteptăm. Și dacă tot nu mai putem fi o Românie normală,
prosperă, măcar să fim una bine coordonată de la distanță. Cu alte cuvinte,
dacă războiul ar avea un buton de „remote”, România tocmai și-a făcut cont
premium, şi un duşman gratuit în apropierea noastră. Dar fiţi liniștiți. Dacă
staţi la mii de kilometri de glonț, probabil că glonțul are și el bunul-simț să
nu te considere participant.
Românul se întreabă, pe bună dreptate, de ce nu se
găsește cineva între români care să procedeze precum Alice Weidel, Liderul AfD
din Germania, care a spus lucrurilor pe nume. A atacat dur guvernul de la
Berlin: „Politică extremistă este când lași granițele deschise și ne
transformi în străini în propria țară. Când Ucraina devine mai importantă decât
ţara ta”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu