Ben Todica - VISUL

 

VISUL

A fost despre lupta dintre pușcă și trandafir.

De ce le dăm copiilor noștri arme de jucărie și, în același timp, ridicăm statui oamenilor care au ucis în masă? Ce îi spunem, de fapt, copilului atunci când, de mic, îi punem în mâini o armă și îl învățăm să se joace de-a războiul, pentru ca mai târziu, când va deveni adult, să-i cerem să nu fie violent?

De ce este specia umană atât de preocupată de distrugerea aproapelui, când una dintre cele mai simple porunci ale creștinismului spune: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.”

Eu am fost și sunt convins că omul poate construi mai mult prin artă, prin frumusețe și prin eleganță decât prin război, teroare, mizerie și exterminare. M-am întrebat adesea dacă nu putem scoate din adâncul sufletului nostru mila și iertarea fără să fim obligați să trecem prin carnagiu și suferință, prin răni ale trupului și ale conștiinței.

Prin filmul Visul am vrut să-i amintesc omului că, în fond, aproapele său este tot el. Că atunci când îți rănești adversarul, te rănești și pe tine. Că, dacă vrei să câștigi un om, poate că nu trebuie să-l distrugi, ci să-l iubești. Că atunci când îți duci țara în război, nu duci doar armata în luptă, ci îți duci și poporul spre suferință și pierdere.

Răzbunarea nu închide lanțul violenței. Îl continuă.

M-am gândit chiar și la risipa uriașă de resurse investite în arme. În locul sutelor de milioane cheltuite pentru un avion de luptă sau pentru o rachetă care, în câteva secunde, poate transforma vieți și case în ruine, acei bani ar putea fi investiți într-un film, într-o școală, într-o bibliotecă, într-o operă de artă, într-un proiect care să educe și să apropie oamenii.

Poate că, pentru o națiune, un film bun poate face mai mult decât un avion de război.

Atunci am încercat să spun toate acestea printr-un film de numai unsprezece minute.

Visul

Am ales o familie fericită: un băiat de șapte ani și o fetiță de cinci ani.

Vine Moș Gerilă și îi aduce băiatului o pușcă-mitralieră de jucărie, iar fetiței, o păpușă Barbie. Copiii se joacă, apoi adorm fiecare cu jucăria lui lângă ei: băiatul cu mitraliera, fetița cu păpușa.

A doua zi este duminică.

Copiii din blocurile vecine urcă pe deal. Se joacă, dansează Hora populară, culeg flori și căpșuni, aleargă, râd și își împart cozonaci și alte bunătăți de Crăciun. Își spun povești și glume. Este un mare picnic al copilăriei, întins pe covoare așezate în iarbă.

Apoi, dintr-odată, liniștea este spulberată.

Băiatul apare pe deal cu aceeași armă pe care o primise în visul copilăriei sale.

Numai că acum arma este adevărată.

Trage.

Copiii cad unul câte unul.

El pășește printre trupurile lor, într-o stare de victorie absurdă, până când, dintr-odată, ochii îi cad asupra surioarei sale.

Și ea este moartă.

Are încă păpușa în mână.

Băiatul cade în genunchi lângă ea și începe să strige.

Se trezește.

Este în pat, lângă sora lui.

Pușca de jucărie este încă în mâna lui.

O privește, apoi o aruncă violent pe covor și, cuprins de bucurie și ușurare, își îmbrățișează surioara.

A fost doar un vis.

Ultimul cadru este însă cel care, pentru mine, spune tot filmul.

Pușca Kalasnikov rămâne în imagine.

Încet, aproape imperceptibil, forma ei începe să se dizolve și să se transforme într-un trandafir roșu.

Apoi intră genericul.

Pușca se transformă în trandafir.

Aceasta era imaginea prin care, copil fiind încă, încercam să spun ceea ce nu știam poate să explic prin cuvinte: omul are de ales între a distruge și a crea, între armă și floare, între frică și iubire.

Filmul avea o durată de aproximativ 11 minute.

Scenele de acasă, din sânul familiei, au fost filmate în color, în timp ce secvențele visului, desfășurate pe dealuri și în mijlocul naturii, au fost realizate în alb-negru.

La filmare au participat aproximativ treizeci de copii, băieți și fete, cu vârste cuprinse între șase și opt ani.

Mesajul filmului era simplu:

Dați copiilor flori, nu arme.

Nu le lăsați în suflet cicatrici pe care să le poarte o viață întreagă.

Am crezut atunci și cred și astăzi că omenirea ar putea prospera mai sănătos prin elevarea conștiinței decât prin războaie.

Primul meu drum în cinematografie

Interesul meu pentru film a început foarte devreme, încă din copilărie, când camera de filmat devenise pentru mine nu doar un aparat, ci un fel de a privi lumea.

Încercam să creez mici filme pentru mine și pentru prietenii mei. Mă interesa să transform ceea ce vedeam în imagini și, mai ales, să spun o poveste prin ele.

În adolescență, am participat în România la festivalurile naționale ale cineaștilor amatori, iar filmul Visul, realizat în 1975, a primit în 1976 Medalia de Bronz la Secvența Timișană.

Au urmat și alte încercări cinematografice:

• Visul – 1975
• Banat Uranium – 1975
• Cheile Nerei – 1976
• Meditare – 1976
• Oxigen – 1976
• Lanțul – 1976
• Perseverența – 1978
• Primii pași – 1979

Succesul filmului Visul, în care am lucrat cu copii, a avut și o consecință importantă pentru mine: mi-a oferit posibilitatea de a deveni instructor de fotografie și film la Casa Pionierilor din Oravița.

Acolo am avut șansa să lucrez cu copii și să le transmit ceea ce începuse să devină pentru mine o pasiune adevărată: fotografia și cinematografia.

În acel spațiu am realizat filmul Perseverența, care avea să aducă instituției noastre Marele Premiu pe țară la Festivalul Național al Caselor Pionierilor.

Astfel, un film despre un copil care visează un război și se trezește îmbrățișându-și sora avea să deschidă, fără să-mi dau seama atunci, un alt drum pentru mine: drumul de la copilul care se juca de-a cinematograful la omul care începea să-l folosească drept limbaj.

Filmele realizate în România

După Visul, activitatea mea cinematografică s-a extins și spre filme documentare, educative și tehnice.

Am realizat filme de protecția muncii în subteran, în mediul radioactiv al exploatărilor miniere, precum și filme cu caracter tehnic, dedicate promovării unor invenții și inovații utilizate în adâncurile minelor.

Unele dintre aceste filme au fost realizate la aproximativ o mie de metri sub pământ, în condiții dificile de filmare.

1. „Primii pași” – 1979

Sponsor: Compania de Exploatare a Uraniului
Format: 16 mm, color
Durată: 26 de minute
Gen: documentar științific

Filmul a fost realizat pentru prezentarea unor noi tehnologii, sisteme și echipamente destinate exploatării subterane, în cadrul Conferinței Internaționale de Minerit de la Amsterdam.

2. „Oxigen” – 1976

Sponsor: Departamentul de Protecția Muncii al IMB
Format: 8 mm, alb-negru
Durată: 6 minute
Gen: film educativ

Filmul urmărea familiarizarea angajaților cu normele de protecție a muncii într-un atelier industrial și prezentarea consecințelor nerespectării acestora.

3. „Lanțul” – 1976

Sponsor: Departamentul de Protecția Muncii al IMB
Format: 8 mm, alb-negru
Durată: 10 minute
Gen: film educativ

Filmul reconstituia trei accidente miniere subterane produse anterior și urmărea să atragă atenția asupra cauzelor și consecințelor nerespectării normelor de protecție a muncii.

De la „Visul” la „Perseverența”

Privind astăzi înapoi, îmi dau seama că Visul nu a fost doar un film. A fost, poate, primul meu manifest cinematografic. Aveam să descopăr mai târziu că filmul poate documenta, poate educa, poate avertiza, poate păstra memoria, dar poate și să pună o întrebare în mintea celui care privește.

În Visul, întrebarea era despre armă și floare.

În Perseverența, întrebarea avea să fie despre puterea omului de a continua.

Iar între cele două se afla aceeași credință care avea să mă însoțească mult timp: că omul nu este condamnat să repete ceea ce a primit. Poate transforma. Poate alege. Poate lua o imagine a distrugerii și, prin ea, să nască o imagine a frumuseții.

De aceea, ultimul cadru din Visul nu este cel al puștii.

Este trandafirul roșu.

Și poate că, fără să știu atunci, acolo începea deja o parte din drumul meu.

Pușca se dizolvă.
Trandafirul rămâne.