LABIRINT – Un film de Ben Todica

 

LABIRINT – Un film de Ben Todica

 

Drumul întortocheat spre fericire sau eliberarea spiritului

Un film despre un inocent care intră în lume și este obligat să-și piardă inocența fără să-și piardă sufletul.

„Labirint” este, înainte de toate, o fabulă.

Nu o fabulă despre un om care știe unde merge, ci despre unul care pleacă fără să știe. Despre un inocent care intră în lume cu încrederea că undeva, dincolo de cotiturile ei, există un loc în care îl așteaptă fericirea, iubirea, libertatea, poate chiar destinul său.

Acest om sunt eu.

Am plecat în lume cu naivitatea celui care încă mai crede că lumea poate fi descoperită. Nu aveam harta labirintului. Nu știam cine sunt paznicii lui, unde sunt zidurile, cine deschide porțile și cine le închide. Știam doar că trebuie să merg.

Și am mers.

Dar lumea nu-l lasă pe inocent să rămână inocent.

Îl întâmpină cu instincte, cu frici, cu dorințe, cu competiție, cu putere și slăbiciune. Îl învață să se apere, să se îndoiască, să piardă, să aleagă. Îl obligă să descopere că în spatele frumuseții poate exista pericol și că, uneori, ceea ce pare libertate poate ascunde o altă formă de captivitate.

Așa începe transformarea.

Nu trebuie să-ți pierzi inocența pentru că ai devenit rău. Uneori trebuie să o pierzi pentru că ai intrat în lume. Dar există o diferență esențială între pierderea inocenței și pierderea sufletului. Prima este aproape inevitabilă. A doua este alegerea.

 

Labirintul

Labirintul filmului poate fi privit ca lumea însăși.

O lume populată de vietăți care se mișcă, se urmăresc, se apără, atacă, fug, domină și supraviețuiesc. Fiecare pare prins în propriul instinct, în propria nevoie de existență. Dar aceste vietăți nu sunt simple personaje. Ele sunt fragmente ale civilizației. Toate au participat, într-un fel sau altul, la construirea lumii în care trăim. Omul civilizat își imaginează uneori că s-a desprins de animalitate. Dar labirintul îi amintește că instinctele nu dispar; ele doar își schimbă hainele. Supraviețuirea devine economie. Teritoriul devine proprietate. Forța devine putere. Frica devine sistem. Dorința devine consum. Iar turma poate deveni societate. În acest sens, labirintul nu este numai locul prin care trece personajul.

Este lumea care îl formează.

 

Zdruncinătura

Astăzi, după mai bine de patruzeci de ani, imaginea filmului poartă urmele propriei sale vieți. Pelicula Super 8 a fost copiată video de pe un perete alb și a fost proiectată de sute de ori, în întâlniri comunitare și particulare. Perforațiile s-au deteriorat, iar imaginea trepidează.

Dar această trepidație nu trebuie privită ca un defect care trebuie ascuns. Astăzi, ea poate fi citită ca o a doua memorie a filmului. Filmul a trecut prin timp așa cum personajul său a trecut prin viață. Imaginea tremură. Și tocmai de aceea pare să respire.

Pare să fi rămas ceva din neliniștea celui care a filmat-o. Nu este nevoie să numim această imagine „naivă” pentru că este imperfectă tehnic. Ar fi ca și cum am privi un tablou al unui mare pictor și am spune că loviturile pensulei sunt dovada lipsei lui de experiență, ignorând drumul interior care l-a adus la acea pânză.

O operă nu trebuie judecată numai după cât de nouă este materia ei. Uneori materia îmbătrânește, iar sensul se adâncește. Timpul nu a distrus „Labirintul”. Timpul a intrat în el.

 

Pierderea inocenței

Inocentul intră în labirint crezând că va găsi fericirea. Dar, pentru a putea supraviețui, începe să învețe limbajul labirintului. Învață să recunoască pericolul. Învață să fugă. Învață să lupte. Învață că nu orice ușă este o ieșire. Și, mai ales, învață că lumea nu este construită după logica simplă a copilului care a plecat la drum.

Aceasta este drama maturizării. Copilul crede că binele trebuie să câștige. Adultul descoperă că binele poate pierde. Copilul crede că adevărul este suficient. Adultul descoperă că adevărul poate fi ignorat. Copilul crede că iubirea îl va salva.

Adultul descoperă că uneori trebuie să treacă prin singurătate pentru a înțelege ce este iubirea. Și totuși, dacă după toate acestea omul mai poate iubi, atunci inocența nu a dispărut cu totul.

S-a transformat.

 

Australia – intrarea într-un labirint mai mare

Pentru mine, „Labirint” este și documentul unei intrări reale într-o altă lume. Am plecat din România și am intrat într-un continent nou, într-o societate nouă, într-un alt limbaj și într-o altă ordine a lucrurilor. Primul meu film australian, realizat pe Super 8, era și un portofoliu. Era încercarea de a demonstra că pot să scriu și să așez viața în metaforă pe ecran.

Dar, privind astăzi filmul, înțeleg că făceam mai mult decât un portofoliu. Îmi filmam propria intrare în labirint. Veneam dintr-o lume cinematografică în care montajul complex și ritmul puteau construi sensul prin tensiune și succesiune rapidă de imagini. Intram într-o altă cultură cinematografică, în care spațiul, timpul și contemplarea aveau alte ritmuri. Între cele două lumi trebuia să-mi găsesc locul. La fel ca personajul.

 

Grădina

Dar orice labirint adevărat presupune o întrebare: Există oare o ieșire? Și, dacă există, ce se află dincolo de ea? Poate fericirea. Poate iubirea. Poate libertatea. Poate Dumnezeu.

Poate acea Grădină Divină pe care omul o caută, uneori fără să știe că o caută. Dar filmul refuză să ofere un răspuns simplu. Pentru că există o întrebare și mai tulburătoare: Dacă ajungi în Grădină, mai ești același om care a plecat să o caute?

Poate că nu. Poate că adevărata destinație a labirintului nu este un loc.

Este transformarea.

 

Iubirea pe care o căutăm

Și atunci apare întrebarea ultimă. După toate drumurile, după toate cotiturile, după toate pierderile și toate încercările: Ai găsit oare iubirea pe care o căutai?

Sau poate că iubirea nu trebuia găsită. Poate că ea era ascunsă chiar în această călătorie. În oamenii întâlniți. În cei pierduți. În locurile părăsite. În dorul de casă. În încercarea de a construi o altă casă. În nevoia de a lăsa în urmă o mărturie.

În faptul că, după zeci de ani, încă te întorci la imaginile unui film făcut cândva cu mâinile tale și încerci să înțelegi ce ai vrut să spui. Poate că acesta este semnul că sufletul nu a fost pierdut.

 

Viața – răsplata existențială

Și poate aici se află adevărata răsturnare a fabulei. Poate că am plecat să caut fericirea și am găsit viața. Nu viața ideală. Nu viața fără durere. Nu viața fără rătăcire. Ci această zdruncinătură extraordinară, imprevizibilă, uneori crudă și alteori miraculoasă, pe care o numim VIAȚĂ.

Poate că aceasta este răsplata existențială. Faptul că ai avut voie să intri în labirint. Faptul că ai putut să-l străbați. Faptul că ai putut iubi în el. Faptul că ai putut pierde. Faptul că ai putut să te ridici. Și, mai ales, faptul că ai putut ieși din el fără să ieși gol.

 

Katana eternității

Moara numită Viață macină totul. Tinerețea. Frumusețea. Puterea. Casele. Orașele. Generațiile. Chiar și filmele.

Perforațiile se rup. Imaginea tremură. Chipurile dispar. Katana eternității taie timpul în fiecare dintre noi. Dar există ceva ce timpul nu poate distruge atât de ușor: sensul pe care l-am dat trecerii noastre.

De aceea, poate, adevărata eliberare nu este să găsești ieșirea din labirint. Este să nu mai fii sclavul lui. Să poți privi lumea, cu toate absurditățile și cruzimile ei, fără să-i permiți să-ți transforme sufletul în ceea ce deteşti.

Epilog

„Labirint” începe cu un inocent care intră în lume.

Și poate că acesta este singurul lucru pe care fiecare om îl are în comun cu el.

Ne naștem fără hartă. Intrăm în labirint. Învățăm regulile lui. Ne pierdem. Ne regăsim. Căutăm iubirea. Căutăm libertatea. Căutăm fericirea. Căutăm uneori chiar pe Dumnezeu.

Și, într-o zi, înțelegem că întrebarea nu mai este: „Cum ies din labirint?” Ci: „Ce am devenit după ce l-am străbătut?”

Dacă am pierdut naivitatea, dar nu și capacitatea de a iubi, dacă am pierdut iluziile, dar nu și speranța, dacă am pierdut tinerețea, dar nu și mirarea, dacă am pierdut multe dintre răspunsuri, dar încă mai avem curajul să punem întrebări, atunci poate că labirintul nu ne-a învins. Poate că ne-a eliberat.

Iar dacă, la capătul lui, nu există nicio Grădină Divină pe care să o putem atinge cu mâna, poate că rămâne totuși o taină: poate că Grădina nu era la capătul drumului. Poate că ea era chiar în faptul că am primit acest drum. Iar această zdruncinătură numită VIAȚĂ, cu tot ce ne-a luat și cu tot ce ne-a dăruit, poate că nu este pedeapsa pentru că am intrat în labirint.

Poate că este însăși răsplata de a fi existat.