CĂTĂLIN AL DOAMNEI ȘI ÎNTOARCEREA
CAVALERULUI PELASG
Într-o civilizație
primejduită secular de delațiuni și prelungite agonii, era obligatoriu refuzul prin vers al unei mediocrități impuse, chiar dacă aceasta are
la bază porniri anarhice sufletești bine intenționate. De altfel, asistăm
oarecum nepăsători la un simulacru al
normalității atunci când observăm situări
total greșite sau prejudecăți nocive
îmbrăcate în haină civică. Tocmai de aceea, noua carte de poezii -
intitulată sugestiv Întoarcerea cavalerului pelasg - a scriitorului vasluian CĂTĂLIN AL DOAMNEI e o binecuvântare a literaturii
atitudinale, în care autorul ne întoarce la povestea de început de care omul
are nevoie pentru a-și înțelege rostul de astăzi al existenței sale.
Manifestările în poezia
sa a unor frustrări, complexe sau tabuuri care rup
zăgazurile unei inimi îndurerate sau, pur și simplu, alină mai vechi doruri sau
orgolii damnate proiectează cu efervescență o lume a angoaselor colective, în care scriitorul
dorește să-și înțeleagă împreună cu
cititorul durerea, de fapt reconciliindu-se cu propria lor viață mai puțin
fericită. Desigur, în aceste circumstanțe, speranța
devine, mai degrabă, o nesăbuită
cerșetoare a inimii celuilalt, cel mult o chemare disperată a trubadurului de
a comunica cu sufletul său istovit încă
de bolile copilăriei. Toate aceste mistere ale unei lumi apuse a acestui Cavaler pelasg întors într-o mundaneitate
dată sunt cântate unitar în poezie de către poetul însingurat, plecat de acasă
tocmai pentru a scăpa de obsesia gândurilor, de neroziile umane și de
tragicomedia vieții de zi cu zi. Fiece
vers al acestei poezii reflexive a
lui CĂTĂLIN AL DOAMNEI îl simți ca o
zvâcnire translucidă a sufletului său și, în același timp, dezvăluie şoaptele și revoltele ciudate ale autorului.
Această carte de poezii e și locul semnificațiilor care trăiesc și
luptă pentru prezentul și, mai
ales, pentru viitorul omenirii.
În fond, funcția
literaturii e și aceea de a-și spori propria
sferă de valori umane civilizatoare, într-un mediu aflat într-o
dezumanizare crescândă. Oricum, ieșirea pe
esplanada literelor vociferând prin versuri moralizatoare i-a salvat sufletul
autorului dintr-o lume exorcizată de
atâta falsitate prin înveșmântarea sa în mituri și simboluri
pelasge și i-a redat bucuria
întrupată a trăirii pe deasupra vieții. Într-o lume fără repere și oarecum
ostilă trăirii sale spirituale, cu delicatețe lirică și finețe interioară,
autorul se simte acel Cavaler Pelasg chemat să reînsuflețească umanitatea din noi. Venit misterios prin legendă
de peste mări și țări dintr-un târâm al fericirii și bunăstării, transgresând
chiar efemerul, Cavalerul nostru pelasg e simbolul zeului suprem geto-dac - Zalmoxis, dar și cel care dorește -
prin poezie - să reordoneze lumea ca atunci când, altădată, neamul său care
civilizase vechea Europă a trăit în tihna veacurilor de aur și și-a sorbit
destinul din pocalul zeilor răsfățați prin credință.
În atari condiții, în fața unor astfel de părelnice dileme existențiale din
poezia lui CĂTĂLIN AL DOAMNEI nu poți
să nu rămâi pe gânduri și nici nu poți să nu sari să le salvezi de sub
mormanele de reziduri ale disperării,
fără să nu observi că scriitorul a reușit, prin aceste eresuri, să-și onoreze dimensiunea umană a fantazării, iar cititorul
să-și satisfacă iluzia plenipotenței.
E și aceasta o călătorie cu pașaport
literar pe meleagurile sufletelor celorlalți. De aceea, asaltarea cu ipotezele
și propunerile extrem de incitante din poeziile
sale a ajuns o preocupare situată în mijlocul viciului literar, iar zelul
speculativ al autorului domină
timpul de așteptare a minunii întrupate.
Meditaţia lor selectivă ne dezvăluie faptul că POEZIA e vecinul din
interioritatea sa și stau împreună pe aceeași băncuță a inimii și a minții!
Desigur, lesne se observă în poezia lui CĂTĂLIN AL DOAMNEI existența unui mecanism psihologic al compensării și,
de aici, ușoara tendință de idealizare excesivă.
Dar nu e vorba de un sentiment difuz al
primejdiei neînțelegerii noului prezent, ci mai degrabă de amenințătoarea anamneză a viitorului, indusă oarecum
de complexul identitar al culturalității. Poetul e nevoit să supraviețuiască chinuitor ca un entuziast solitar ce-și exultă bizar trăirile interioare,
maturizate dureros de încet. Rămas încă
prizonier ai propriei conștiințe, autorul crează intenționat un spectacol al absurdului, în care amestecul
straniu de pasiune și de fidelitate încrâncenată împotriva a ceea ce poetul
trăiește produce un soi de
miraculozitate suspendată între tarele societății actuale. Oricum, poetul nostru de acum este o ivire inedită a unei magii literare strălucitoare.
Din acest punct de vedere, poezia lui CĂTĂLIN AL DOAMNEI conține iluzia libertății interioare a poetului,
rămânând o Terra incognito - un spațiu al metaforei, visării, iubirii și speranței
din trecut pentru semenii din prezent ai poetului. Toată această trăire poetică
denotă un discurs vizual despre nobleţea sacrificiului şi esenţa
interioară a omului. Sufletul artistului vibrează la suferinţa
umanităţii, fiind atins de drama și tristețea omului actual decadent. Versurile sale sunt, de fapt, elocvente
caligrame sensibile ale zbaterii Eului profund, dar și o disperare a lucidităţii şi un sensibil plâns al lăuntricității.
Versurile lui CĂTĂLIN
AL DOAMNEI constituie fie acele “incinte
protectoare” ale fenomenului literar, fie acele “vigilențe precaute” asupra unui flux literar deseori sângerând
care statuează cu grijă principiile și
valorile autenticității literare. Altfel spus, așchiile de vers exaltat nu mai sar aiurea și ele intră firesc acum
într-o matcă a valorii și, de ce nu,
într-o ierarhie germinativă care le
canalizează într-un nou suflu literar. De aceea, această carte de poezii are rolul de a tăgădui existența unei potențialități literare deosebite în regim
de permanență, iar poezia
capătă acea savoare și plăcere
captivantă prin epicul ei care produce în sufletele cititorilor curiozitatea neobișnuitului și miraculozitatea contrarelor neliniști
interioare. Arta sa poetică nu e doar o pură prezență, ci ea tocmai
umple „lipsa lui A fi“. Ca un Cavaler înzvăpăiat, poetul crede că, în mintea
sa, o lume întreagă încape, în care el este încă o altă lume ce-aleargă zi și
noapte să-i poarte peste umeri Hlamida
nestinsului ei jar!
Așadar, poezia
vizionară a lui CĂTĂLIN AL DOAMNEI a trecut demult de
la stadiul de încercare la cel de biruință, găsindu-și echilibrul matur în însăși armonia
contrariilor și, de ce nu, ancorându-se
definitiv în acel sentiment vitalizator
al Ființei, în care înțeleptul poet
a reaprins Flacăra veșniciei și a reîntors Memoria străbunilor către noi.
Celebrarea prin vers profetic și ton elegiac a unor timpuri ancestrale e
o fugă nebună de Sine și de umilințele umane actuale, rezonând prezentul prin încercarea disperată
de a se elibera de grotesc și de a sparge zidurile Cetății asediată de uitare,
compromis și descompunere. Poezia sa subliniază cu vervă polemică aspirațiile,
frustrările și eșecurile unei societăți actuale în care e nevoit să trăiască
poetul, precum și necesitatea readaptării la noile canoane estetice, născând aparent
complexe identitare și provocând idealizări excesive ori chiar încrâncenări
orgolioase, cu scopul de a remedia maladiile civilizației. Această creație
literară propusă nouă astăzi a izbutit să-și impună particularitățile
specifice, recognoscibile ca atare, numai după ce Cavalerul pelasg - Poetul -
a trebuit să se întoarcă în astă Lume și să biruiască rătăcirea omenească de pe
câmpul de luptă dintre două vieți, cu arma cuvântului său magic și cu metafore
scrise cu piatră de râu, îndreptându-și neamul din care se trage pe calea
mântuirii. În fond, mușcat de vocea Cavalerului
pelasg și încarnat în trupul divin al acestuia, în mână cu steagul pietrificat
de victorie și de uitare, Poetul a trebuit
să răzbată cu buzduganul scrisului poema sa de nemurire și să aline sufletele
morților fără lumânare, îngropați de vii pe drumul adevărului.
Dr. LAURENȚIU
CHIRIAC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu