MUNȚII noștri – Cetăți, Sanctuare și Dăinuire ale
poporului NEMURITORILOR
Munții Apuseni
(partea I)
„Munții
Apuseni sunt un permanent ecou, elogiu și eroism
pentru istoria și frumusețile lor unice!
(Nicolae Bălcescu)
Fiecare lanț-cetate al dinastiei Carpaților noștri poartă
cu o mândrie regală, dincolo de diadema farmecului pitoresc, coroana vechimii istoriei
lor și aura locuitorilor din trecut-prezent-viitor. Prinți dinastici ai
Munților Apuseni veghează milenar Patria dragă, Hristică, necontenit prin cele
patru lanțuri de aur verde: Munții Bihorului, Munții Trascăului, Muntele Mare
și Munții Gilăului.
Marele
Erou al neamului, cărturarul, istoricul și martirul Nicolae Bălcescu a închinat Ardealului un poem de o frumusețe tulburătoare,
dăltuit printr-o admirabilă știință a compoziției literare:
„Pe culmea cea mai înaltă a munților
Carpați, se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările semănate
de Dumnezeu pe pământ. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, capodoperă de
arhitectură, unde sunt adunate și așezate cu măiestrie toate frumusețile
naturale ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni
le aduce aminte. Un brâu de munți ocolește precum zidul o cetate, toată această
țară, și dintr-însul, ici-colo se desfac, întinzându-se până în centru ei, ca
niște valuri proptitoare, mai multe șiruri de dealuri nalte și frumoase, mărețe
piedestaluri înverzite, cari varsă urnele lor de zăpadă peste văi și peste
lunci...”(N.Bălcescu, Românii
supt Mihai-Voievod Viteazul, Ed. Minerva, Buc.1985)
Munții
Apuseni-sceptrul regal al Carpaților Occidentali, îmbrățișează ca o Mamă bună
și iubitoare pe toți geto-dacii ei, „moții
ce viețuiesc în satele și crângurile lor, cei care au săpat timp de milenii
„băile”de aur, aramă, și argint, care le-au transformat în tulnice, doniți și
ciubere fagii și gorunii, paltinii și brazii, și care timp tot de atâtea
veacuri au luptat cu înverșunare pentru libertatea țării lor, pentru libertatea
tuturor românilor.”(Vasile Netea,
Munții Apuseni-Muzeu istoric și pantheon al poporului român, Ed. Sport-Turism,
Buc.1977)
Crestele
Munților s-au încununat cu aurele satelor: Albacul, Cărpinișul,
Vaca, Vidra, locurile natale ale Eroilor lor Horia, Cloșca, Crișan, Avram
Iancu, dar și cu celelate așezări care s-au sfințit prin sângele vărsat de
atâția eroi și martiri sau au avut privilegiul unor sacre ctitorii.
Toate
crestele Munților Apuseni s-au înfrățit cu Eroii-Martirii lor devenind la
rândul lor o parte componentă, fidelă a naturii, adevărate piscuri grandioase ale istoriei noastre multimilenare!
„Am
amestecat munți cu oameni, fiindcă eroii moților, căpitanii lor, Horia și
Iancu, sunt și ei niște munți, și așezarea lor printre giganții naturii fiind
astfel cu totul firească. Și am mai amestecat poieni, izvoare, râuri, cascade,
peșteri și legende cu nume de cărturari, scriitori, artiști, compozitori,
folcloriști, atât elementele geologiei cât și talentele umane fiind o expresie
a aceleiași naturi, a aceleiași vieți, primele prin farmecul lor pitoresc,
celelalte prin creațiile lor spirituale, artistice. O sinteză a gloriei naturii și a gloriei omului!” (ibid.)
Așa ne-a
fost datul divin al traco-geto-daco-românilor – testamentul milenar ca să
se zămislească în noi dincolo de unitatea familiei, de statornica credință, de
omenie, de hărnicie, de înțelepciune și imensa
dragoste de pământ. Moții îndeosebi
poartă cu ei pretutindeni această iubire de pământ, de munți, de păduri și
de stâncile cu care s-au înfrățit întru dăinuire.
„Fiecare
din ei se simte născut din însuși pământul sau din stânca pe care îi e așezată
casa, legăturile moților cu locul de naștere fiind legături din domeniul
geologiei și al mitologiei, viguroase ca acestea, nezguduite ca ele.
Sprijinindu-se pe stânci și pe piscuri, moții trăiesc o viață ale cărei
încordări se împeltesc cu fulgerele norilor și razele soarelui.” (ibid.)
Ctitoria celestă a Munților Apuseni s-a
dăltuit între râurile Mureș - de la Aiud, până în preajma Aradului – Someșul
Mic și Crișul Repede și între Cetățile Alba Iulia și Oradea, Deva și
Cluj-Napoca, Aiud și Beiuș, Zam și Huedin, așezând milenar viața
traco-daco-română pe temelia de granit în toată temeritatea, austeritatea,
dârzenia, răbdarea, credința, cinstea și frumusețea ei!
Bătrânul voievod pelasgo-trac Mureșul, și-a săpat adânc albia în
Vatra milenară înfiind apele Arieșului, Someșului Rece și Cald, Crișului
Repede, ducând toată această zestre geto-dacică râului Tisa, după ce a
despărțit Munții Metaliferi de Munții Poiana Ruscăi și Munții Vlădesei de
Munții Mezeșului. Cu fața mereu către Mureș, s-au format în dreapta Arieșului
Munții Trascăului (1438 m), între Abrud și Zam sunt Munții Metaliferi (1284 m), apoi Munții
Zarandului (860 m), între Sebeș și Moneasa Munții Codrului (1112 m), având la
nord Munții Pădurea Craiului Moma, iar în față Munții Bihorului cu vârful
Cucurbăta (1849 m), iar la nord-est de aceștia Munții Vlădeasa (1836 m),
Muntele Mare (1825 m) și Munții Gilăului (1600-1800 m).
Armătura de mari eroi și dârji veghetori a
Munților Apuseni a închis în cadeță spartană arcul Carpaților străjuind Regatul
Ardeal în părțile de nord, est și sud, conturând astfel o adevărată Cetate naturală în sânul căreia s-a
așezat o comunitate umană străveche de mocani,
moți și crișeni în crânguri,
cătune, sate într-un perimetru de peste 20.000 kilometri pătrați, exploatând
aurul, argintul, arama, cărbunele în jurul minelor de la Abrud, Roșia, Zlatna,
Baia de Arieș, Baia de Criș.
Ulterior denumirile s-au contopit într-una
singură – cea a moților, astfel că întreaga Vatră a Munților Apuseni a devenit
- Țara Moților, cu o istorie dintre cele mai zguduitoare din care a țâșnit
spiritul răscoalelor țărănești de la 1437, 1514, 1784, acel Supplex Libellus
Valachorum din 1791, apoi 1848, 1859, 1877, procesul Memorandumului din 1894,
marele sacrificiu din 1918 și puzderia de jertfe din perioada ocupației
horthyste a nordului Ardealului (1940-1944).
Abrudul-Terra
Abruth e cea mai veche cetate a Munților Apuseni, a Țării Moților, iar pe
vremea neînfricatului, neînfrântului și mărețului rege Decebal a fost cea mai
bogată mină auriferă unde lucrau cca. 20.000 de mineri, dând o producție anuală
de peste 5 tone de aur. (Coriolan Suciu, Dicționar istoric al localităților din
Transilvania, București – 1967, vol. I).
După jaful fără egal al romanilor, a urmat
exploatarea la sânge a regilor și feudalilor maghiari.
„Abrudul
Transilvaniei, grăia la 1518, vicarul Albei Iulia, Ștefan Taurinus – este un târg bogat în aur, în jurul
căruia munții sunt atât de fericit încărcați de un belșug minunat, încât cu
bună dreptate s-ar putea spune că este tezaurul naturii atotroditoare și
visteria nicicând secătuită a unei mărețe împărății.” (Maria Holban,
Călători străini despre țările române, Buc. 1968)
Terra
Abruth – Abrudul a intrat în sec. X în stăpânirea Ducelui Gelu, apoi sub Voievodul Matei, iar în
1271 a căzut sub abuzul Mitropoliei romano-catolice de la Alba Iulia,
revenindu-i în 1453 dreptul la conducere proprie, „oppidum montanum”.Trece la
1547 sub aripa Voievodului Iacob. Abuzurile coroanei ungare a impus colonizarea
Abrudului cu mineri sași și maghiari, pe de o parte iar pe de alta li s-a
îngrădit și interzis dreptul la credința străbună prin abominabila și mârșava
uniație concepută de ereticul papă și impusă la 1700.
Situație care a condus la răscoalele din anul
1727, un focar care va pregăti Mișcările unor mari călugări, precum cea a lui Visarion Sarai – „eremitul valah”,
venit de la Sf. Munte Athos la 1744, armân din Bosnia. El s-a oprit la Lipova, a ridicat o
cruce pe un deal și a început predica-luptă pentru apărarea Ortodoxiei străbune.
Urmat de mulțimea de credincioși parcurge
traseul Dobra-Deva-Orăștie-Săliște, unde s-a ridicat mai târziu un schit „de la
Fântâna Foltii”, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. La Sibiu e arestat din
ordinul lui Czernin, generalul comandant al Transilvaniei, trimis la Deva, la
Timișoara, la Osiek, apoi la Raab și Kufstein, fioroasa temniță din Munții
Tirolului, unde a sfârșit ca martir.
Flacăra aprinsă de Visarion a fost menținută de Oprea Miclăuș, Ioan Oancea, Moise
Măcinic, preotul Cosma din Deal-Sebeș, preotul Ioan din Galeș-Sibiu. Văzând că
toate demersurile și memoriile credincioșilor români sunt călcate în picioare
de hasburgi și maghiari, s-a ales calea răscoalei împotriva uniației și a
iobăgiei condusă de călugărul Sofronie
de la Cioara – Săliștea – Alba
între 1757-1761. Când autoritățile vrăjmașe ortodoxiei și românismului i-au
distrus schitul, Sofronie a îndemnat credincioșii ortodocși să alunge preoții
„uniației”. La Crăciunul anului 1759, părintele-luptător e arestat și închis la
Bobâlna – Orăștie, dar a fost eliberat de 600 de țărani conduși de camaradul de
luptă preotul Ioan din Săliște.
Călugărul
Sofronie ajunge în Munții Apuseni
și răscoală tot norodul împotriva asupritorilor. A fost arestat la Abrud, dar
din nou eliberat la mișcarea moților. La 10 august 1760, a convocat un sinod de
preoți și credincioși la Zlatna, întocmind memorii către împărăteasa
MariaTereza și guvernul Transilvaniei, cerând episcop ortodox, restituirea
bisericilor și a sesiilor parohiale, eliberarea românilor întemnițați. Mișcarea
s-a revărsat asupra Blajului, apoi cu repeziciune în tot Ardealul ajungând până
la Sătmar și Maramureș, obligând pe împărăteasă și autorități să bată în
retragere, înștiințând că va numi o comisie care se va ocupa de plângerile
românilor...
În perioada 14-18 februarie, Sofronie a
ținut Sinodul de la Alba Iulia, în 19 puncte cu toate doleanțele creștinilor
ortodocși. Sinodul a adus o biruință deplină Ortodoxiei în Ardeal, prin
zdrobirea și sfărâmarea jugului celor 60 de ani impus pentru înstrăinarea
credinței străbune. În 1761, Maria Tereza l-a numit și trimis pe generalul
Bukov comandant al forțelor militare din Ardeal să cerceteze situația prin
recensământ și să contracareze mișcarea lui Sofronie. Comisia lui Bukov a
lucrat cu abuz și fără-de-lege.
În exemplarul oficial apar 2250 de
preoți uniți cu 25.223 familii, 1365 preoți ortodocși cu 128.635 familii, 515
biserici unite și 1362 ortodoxe. Dar cele 515 biserici repartizate uniților
erau de fapt construite de românii ortodocși. Alte mișelii...
În 1172 de sate pur ortodoxe, cu 622 de
preoți, existau alți 472 de preoți uniți, fără credincioși, iar 1337 de parohii
ortodoxe cu 69.303 familii nu aveau preoți. În Hunedoara, mai ales în Țara
Hațegului s-a impus 55 de parohii uniților. Profesorul Silviu Dragomir
cercetând starea de fapt constată că s-a trecut arbitar ca „unite” 13.267 de
familii. Și cum toate acestea păreau o „nimica toată”, generalul Bukov a
săvârșit cea mai mare barbarie din Ardeal, demnă de Atilla și faimoasa
Inchiziție, distrugând zeci de schituri și mănăstiri din toată Transilvania.
Cele de lemn au fost arse, iar cele din piatră și cărămidă distruse cu
tunurile. (Preot Prof.Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
vol. 2, Ed.I.B.M. al B.O.R., București-1982)
Viața creștină și lupta românească pentru
apărarea Ortodoxiei dusă de ieromonahii Visarion, Sofronie și de credinciosul
Oprea din Săliște, a determita Sinodul B.O.R., în ședința din 28 februarie
1950, să-i cinstească sfinți mărturisitori ai dreptei-credințe. Canonizarea lor
a avut loc la 21 Octombrie al aceluiași an în Catedrala Reîntregirii din Alba
Iulia-ctitoria lui Mihai Viteazul.
Răscoalelor celor doi călugări le-a urmat la
cotă maximă de amploare, jertfă și martiriu cea condusă de Horia, Cloșca și Crișan în decursul căreia Abrudul a
fost ocupat la 6 noiembrie 1784 de țăranii din Zarand și Zlatna, aflați sub
comanda lui Cloșca și Crișan, distrugând diplomele și privilegiile „domnilor”
persecutori străini. Autoritățile lașe, inumane în stare de alertă dar
încurajate de odiosul împărat Iosif al II-lea care a ordonat legea marțială
pentru căpeteniile răscoalei, au pus la cale prin bani, suma depășea 300 de
galbeni și onoruri mișeleasca trădare asupra căpeteniilor, în pădurea
Scorocetului.
Prima placă aflată pe casa unde locuia
atunci șeful brigadierilor silvici, Antoniu Melzer, arată: „În această casă s-a pus la cale trădarea și prinderea lui Horia și
Cloșca în decembrie 1784”. A doua placă,fixată pe o casă cu o veche pivniță
afundată în pământ spune: „În subsolul
acestei case au fost ținuți în lanțuri Horia și Cloșca în noaptea de Anul nou
1784-1785 și apoi excortați în zorii zilei la Alba Iulia.” (N. Densușianu,
Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria)
Un mare apologet ortodox deopotrivă de valah,
profesor, cărturar și scriitor Mihail
Diaconescu, reitera autoritar: „Eu nu mai cred în misiunea istorică a
Hasburgilor, în rolul spiritual pe care ei și-l asumă mereu în numele unor
așa-zise drepturi dinastice, al catolicismului, pe care îl apără, sau chiar al
Providenței divine. Aparțin unui popor care luptă de sute de ani contra
Hasburgilor și a catolicismului... Cred
în schimb în martirii noștri, în valoarea spirituală nepieritoare a
sacrificiului lor!”(M. Diaconescu, Sacrificiul, Roman, Cartea
Românească – 1988)
Procesul,
execuția, sacrificiul, martiriul Moților Horia, Cloșca și Crișan
O cronică anonimă ni-l arată pe Nicolae Ursu la 54 de ani cu. „privirea
lui întunecată și melancolică, cu ochiul ager și pătrunzător. Profilul frumos,
cu bărbia ascuțită, se potrivește foarte bine cu fruntea și, mai cu seamă cu
chipul oval. Ochii negri, plini de foc, observând tot... Părul castaniu
deschis, scurt și moale. De statură mijlocie, mai mult zvelt. Purta o tundră
neagră lungă aproape de genunchi, pantaloni albi, strâmți, cisme și un cojoc
lung cu lâna în afară, iar pe cap o căciulă neagră.” (Ioan Fruma, Horea,
procesul și martiriul său, Ed. Dacia, Sibiu,1947. Moțul Nicolae Ursu-Horea avea
doi fii Ion, de 19 ani și el activ în răscoală și pe mezinul Luca.
Cloșca
Ion de 37 de ani era din Cărpiniș,
de statură mică și îndesat cu fața rotundă, aprig, dârz și ceva mai înstărit.
L-a însoțit pe Horea de 3 ori la Viena, cu jalea românilor și jalba la împărat.
Crișan – Marcu Giurgiu, consătean cu
Cloșca, de 52 de ani, fost soldat fără soldă la străini. Abuzurile prezentate de Horea și Crișan în
memoriile lor irodului cezar Iosif al II-lea la Viena:
„Li s-au luat pășunile din păduri; pământul
fiind puțin fertil e steril; administrația minelor le-a mărit cota de lemne de
la 800 la 3000 de stânjeni; insuficienta retribuție de 30 creițari pentru un
stânjen de lemne ce necesită 9 zile de muncă, în vreme ce pentru nevoile casei
trebuiau 6 creițari zilnic; abuzul de a scoate la tăiatul lemnelor câte 200-250
de oameni, lăsând gospodăriile cu mâinile frânte; scoaterea la săpat șanțuri la
distanță de 2 zile de casă fără plată și fără hrană; obligația de a transporta
din Ungaria 130 cible de orz pentru berăria din satul Galați-Zlatna, ce
necesita 12 zile de muncă; jecmănirea de către autorități și de propriii lor
juzi; interzicerea de a tăia lemne din pădurile domeniului pentru grinzi,
scânduri, alte obiecte,fiind obligați să le cumpere. Dacă se plâng, primesc
amendă, bătaie și pușcărie.”(Toth Zoltan, Mișcările țărănești din Munții
Apuseni până la 1848, București, 1955)
Horea
și Cloșca au fost prinși prin trădare a treia zi a Crăciunului anului 1784
în coliba din pădurea Scorăcetului și duși sub escortă la Alba Iulia. Primul a
primit celula de sub poarta nouă a cetății, iar celălalt sub poarta veche,
păziți fiecare de câte două santinele una înăuntru și alta afară. În ziua de 30
ianuarie 1785 a fost prins și Crișan, alături de soție, de fiu, de un servitor
și duși sub escorta a 50 de soldați și 10 husari.
În 5 februarie 1785, pe un ger de crapa
pietrele Horea și Cloșca și-au început Calvarul Golgotei Românești, pe jos
vreme de două săptămâni prin localitățile: Vințul de Jos, Șibot, Binținți,
Orăștie, Deva, Șoimuș, Rapolț, Bobâlna, Gioagiu, Inuri, apoi readuși la Alba
Iulia. În momentul judecării, tribunalul era condus de contele Anton Jankovich
și era în vigoare Codul penal terezian cu cele mai aspre dispoziții procedurale,
având un ghid de planșe cu figuri de tortură, folosind ca mijloc de probă și
mărturia acuzatului. Pedeapsa era moartea aspră sau blândă. După târârea
condamnatului la locul execuției, urma moartea aspră: decapitarea, arderea de
viu, tăierea în patru, frângerea pe roată de jos în sus, iar moartea, blândă
prin sabie și ștreang.
Horea a răspuns la 119 întrebări, Cloșca la 134, iar Crișan la 47. Primii doi n-au afirmat
participarea la răscoală. Crișan profitând de neatenția santinelei s-a
spânzurat cu nojițele de la opinci, murind pe loc. N-a fost suficient pentru
călăii feudali, grofii maghiari, fiindcă a doua zi în coformitate cu codul
satanic carolin și terezian, se prevedea: „cadavrul
osânditului să fie târât la locul de supliciu; acolo călăul să-i taie capul și
să-i despice corpul în patru, capul să se pună în țeapă în satul său, în
Cărpiniș, iar celelalte patru părți să se pună pe roate, anume o parte de sus a
corpului la Abrud, o parte de jos la Bucium, în comitatul Alba de Jos, a doua
parte de sus la Brad și a doua parte de jos la Mihăileni în comitatul Hunedoarei.”
(Paul Ștefănescu, Enigme ale Istoriei României, vol. 2, Ed. Vestala,
București-2007)
Să ne aducem aminte de debutul cruzimii și
uciderii românilor din Ardeal, stăpâni prin drept divin al Vetrei lor
strămoșești, de către feudalii maghiari uzurpatori de moșiile și de traiul
zilnic al acelora pe care i-au făcut iobagi, prin sângeroasa reprimare a
Răscoalei de la Bobâlna, urcând apoi spre cea mai abominabilă ucidere-profanare
a lui Gheorghe Doja la 1514, care
l-ar fi uimit chiar pe crudul Atilla ori pe fioroasa Inchiziție. După ce l-au
torturat, l-au pus pe un tron înroșit în foc, i-au pus o coroană pe cap tot
înroșită în foc, i-au tăiat fâșii din pielea trupului și i-au smuls cu cleștele
carne dând să mânânce camarazilor lui de luptă, torturați și ei și apoi uciși.
Tot la 5 februarie 1785, în zi de târg
săptămânal la Zlatna s-a pregătit
fariseica festivitate de răsplătire a trădătorilor – iude prezidată de iudeul Samuel Brukenthal, comisar
guvernamental. Au fost șapte vânzători în frunte cu Nuțu Matiescu și protopopul
Iosif Adamovici.
Între documentele vremii s-a păstrat
procesul-verbal al primului din cele șapte interogatorii luate lui Horea. „La o examinare mai atentă ne putem da seama
că întrebările se desfășurau după o tactică extrem de abilă, astfel încât o
mărturisire atrăgea după sine o alta, o recunoaștere să derive din cealaltă, o
învinuire să se lege de cea anterioară.” (ibid.p. 187)
În dimineața geroasă cu zăpadă a zilei de 28
februarie 1785, în sudul cetății Alba Iulia în spre Partoș, pe un deal în
prejma viilor, autoritățile feudale aplecate slugarnic rânjetului de Caiafa al
baronului sionist Samuel Brukenthal-guvernator al Transilvaniei, au strâns cu
arcanul din 419 sate, 2515 țărani tineri
și bătrâni, obligându-i să asiste la masacrul asupra lui Horea și Cloșca.
Primul martir întru Hristos a fost Cloșca. Tortura lui a
durat aproximativ o oră. „Cloșca a fost
legat de mâini și de picioare de estradă, iar călăul Grancia Rakoczy apucând cu
ambele mâini roata, îi aplica lovituri puternice cu partea roții care avea pe
ea un fel de cuțit. Astfel, oasele lui Cloșca au fost zdrobite, până când a
primit lovitura de grație peste piept... În acest timp Horea era ținut de doi
călăi mai mici obligat să vadă supliciul fratelui de jertfă. A urmat Horea,
demn, cu curaj, fără strigăt, dar cu tărie a grăit ultima oară: „Eu mor pentru națiune!” (ibid.)
Să ne mai mirăm azi că urmași ai nemeșimii
„taie” și „spânzură” de 35 de ani în parlamentul României încercând să ascundă
sau să facă uitată această istorie adevărată față de care nici un om sănătos la
cap nu dorește astăzi răzbunare ci doar cunoașterea ei pentru a se putea trage
învățămintele necesare pentru ca aceste situații să nu se mai repete ?!
Iată ce povestea profesorul-istoric Dumitru Almaș, unchiul și nașul istoricului Ioan
Scurtu: „Urcând treptele și apropiindu-mă de gorunul lui Horea, am văzut o
bătrână în cămașă albă, catrință neagră, broboadă și bârneață castanie,
încălțată în opinci groase. O bătrână venită din cine știe ce îndepărtat sătuc
transilvănean. Venită anume să aprindă o lumânare la gorunul lui Horea. Sta în
genunchi, cu tâmpla lipită de tulpina sură și zgrunțuroasă, adânc brăzdată de
vreme, ca și obrazul. Am întrebat-o de ce a îngenunchiat. De acolo, de jos s-a
uiat la mine, mirată și o țâră dojenitor:
-Păi, aista-i gorunu lu Horea... Și netale
nu știi cât or sufirit Horea al nost ?!... Eu am auzit di ăi bătrâni. Și zic,
în sinea me, că dacă mângâi tulchina asta și-o-ncălzesc cu dramul de căldură
din tâmpla me, mai alin o țîrucă sufirința lui Horea. Că mare i-o fo durerea...
Nime nu știe ce mare-o fo, dar l-or farmat și l-or tocat răii, dă viu, cu
roata... Și la câini l-or dat...”
(Dumitru Almaș, Popasuri la vetrele istoriei românești, partea I, Ed. Didactică
și Pedagogică, 1981)
Un magistru al cuvântului-diamant și un mare
artist al slovei de aur, Aron Cotruș
l-a surprins pe Horea momentului său
istoric și l-a cuprins în aura icoanei eroico-martirice a Neamului dacic:
HORIA
„de jos/ te-ai ridicat drept, pietros,
viforos,/ pentru moți,/ pentru cei săraci și goi, pentru toți.../ și-ai
despicat în două istoria, - / țăran de cremene/ cum n-a fost altul să-ți
semene,/ Horia!...// te-ai desprins aspru din gloată/ cu-obrajii supți,/ cu
ochii crunți,/ să lupți/ să-nfrunți/ din sălbaticii-ți munți:/ oștile craiului,
temniță, roată...// ai vrut să spinteci pe munți, pe văi,/ largi, netede,
slobode căi/ pentru-ai tăi/ cei mâncați de străini, despuiați/ de biruri, de
zbiri,/ de rele-orânduiri.../ și uitați/ de regi și-mpărați...// pân-la Bălgrad
pe roată, -/ uimind călăi, nemeși, gloată/ ți-ai bătut neschimbat sub țundra
săracă/ aceiași mare, ne-nfricată inimă geto-dacă/ duhul tău trăiește încă
treaz în munți/ și va trăi dârz pân-vor domni peste moți/ zbiri cărunți/ și
mișelnici despoți...// pe-al adâncurilor noastre sfâșiat somn,/ pe-al
răzmerițelor roșu prasnic,-/ mai roși-vei oare vreodat, năprasnic,/ acestui
neam – viața și istoria, -/ tu,/ munte/ al vrerilor noastre celor mai crunte,/
Horia?!... (Aron Cotruș, Opere 2
Poezii, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Institutul
de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, București – 2002)
Tuturor fiilor, fiicelor României Tainice!
14 Septembrie 2026 + ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu