Despre Daci

două volume, 2014 și 2015, de Ion N. Oprea, revista Sămănătorul din Tismana-Gorj și redactorul ei șef N.N. Tomoniu cred că-s bune să fie studiate la școală, scriitorul Vasile Filip, poetul, Iași, că ar trebui reeditate nu pe cont propriu, traduse și răspândite în lume să fim cunoscuți, drept continuatori,  pentru că sunt operă susține comentatorul profesor Gheorghe Clapa de la Bârlad

La editura PIM, Iași, 2014, 349 de pagini, cu o vastă bibliografie, a fost tipărit volumul “Dacii la ei acasă” de Ion N. Oprea, pe coperta căruia (IV) autorul reluând din ce a scris “În loc de prefață” se explică succint: “Dacii la noi acasă, nu e o carte exhaustivă, nu-i un studiu istoric, nu face interpretări de natură să promoveze nici măcar ipoteze istorice, dar este o carte care, adunând și prezentând informațiile, devine un dicționar al promovării ineditului păstrat nu doar în cărți și arhive, ci în oboseala arheologilor, a jurnaliștilor, a oamenilor bine informați…”

“A doua carte, Ion N. Oprea – „Dacii la ei acasă”, urmând conceptul de tip antologic descris mai sus - pare să fie un şablon inedit pentru volumele sale - autorul atinge punctul sensibil al societăţii noastre actuale putrede, abordând tema patrimoniului nostru istoric, lingvistic, arheologic şi imobiliar, pe cale de distrugere irecuperabilă în viitor. Ne facem un motiv de mândrie în a-i aloca un articol separat, scria și promitea conducătorul revistei Sămănătorul de la Tismana, Gorj, redactorul șef N.N. Tomoniu, la 16 septembrie  2015, fără a se opri aici.

“Până atunci, deja colaboratorii noştri care au abordat subiectul în „Sămănătorul” saltă cu mândrie capul pentru că iată, se instalează şi se îngroaşă rândurile erudiţilor care lasă în urma lor, prin sacrificii materiale proprii, adevărate manuale de istorie şi de patrimoniu cultural românesc. Vai vouă pseudo-profesioniştilor din cultură şi educaţie, vremea când veţi fi arătaţi cu degetul pentru anti-românismul vostru se apropie! Vai vouă dascălilor care la comanda marionetelor politice de la cârma inspectoratelor şcolare, acceptaţi prin „obligativitatea” intonării imnului naţional să ridicaţi odă în fiecare dimineaţă de cursuri împăratului roman Traian, jefuitorul aurului dacic! Câte petiţii aţi făcut pentru a intona alt marş patriotic în şcolile noastre?

Vremea apocalipsei personalului didactic din şcoli, începe! Elevii vă vor întreba de ce aţi scos istoria neamului nostru din manuale, vă vor pune întrebări de ce Eminescu, poetul nostru naţional, e cadavrul din debaraua lui H.R. Patapievici, de ce pentru cărţulii de tipul „De ce iubim femeile”, preferatul băsescului „Cărtărăscu” a fost propus pentru Premiul Nobel de către grangurii dintr-un minister al culturii condus de maghiari mai bine de un deceniu. Vai vouă ! Urmează încă o etapă în dezvoltarea omenirii la fel ca acelea care au urmat după stăpânirea focului sau după inventarea roţii ! Reţeaua Internet va revoluţiona civilizaţia umană iar voi veţi deveni inutili când elevii vă vor întreba la şcoală: „De ce să citim Cărtăreşti, Patapievici şi Pleşi în loc să citim despre studiile lui Virgil Ene care ne spune despre Eminescu, că a fost şi om de ştiinţă, şi astrofizician, care cu o imaginaţie halucinantă a elaborat peste 50 de anticipaţii ştiinţifice bazate pe eseurile lui Albert Einstein?”

Cum ar putea fi adevărurile istorice scrise în volumele lui Ion N. Oprea incluse într-un învăţământ cu legea educaţiei modificată de 26 de ori? Sau ca producţia de carte şi de reviste locale pe teme culturale, să fie inclusă în proiectele de finanţare ale AFCN - Administraţia Fondului Cultural Naţional, când în parlament se dau legi aberante  pentru taxarea producţiei de carte?

Lumea mileniului al III-lea se schimbă iar dacă o ţară nu-şi schimbă ţintele educative, instructive şi culturale în funcţie de noua revoluţie a informaţiei - ce permite tehnic ca orice cunoştinţă să o poţi accesa din buzunarul cu celularul sau din mapa cu tableta - aceea ţară va rămâne înţepenită la nivelul celor două decenii scurse din acest mileniu.

Citim recent că sistemul finlandez de educaţie, considerat cel mai bun din lume şi depăşit doar de ţări precum China şi Singapore la rezultatele testelor PISA, se pregăteşte de reformă. Copiilor finlandezi nu le vor mai fi predate în şcoli materii, în sensul clasic, cum sunt geografia sau biologia. În schimb, profesorii vor trece la predarea în baza unor subiecte şi teme de interes, ceea ce presupune o abordare interdisciplinară.

Vai vouă ce călcaţi istoria dacilor în picioare şi o ascundeţi prin şcoli de ochii tinerimii, pentru că veţi pieri!

A venit timpul când în pauza mare a şcolii, elevii să facă grup în jurul unei tablete şi să citească despre războaiele geto-dacice din cărţile lui Ion N. Oprea sau ale altora care, împreună, au citit mii de cărţi privind originea poporului român!”, scrie, spre încheiere, Nicu N. Tomoniu, directorul revistei Sămănătorul, trimestrial literar și de patrimoniu cultural, Tismana,Gorj, din 16 septembrie 2015, satisfăcut de lectură și încurajând-o.

Pe aceeași temă, dar în 2015, la aceeași editură, 316 pagini, a apărut cartea “Dacii și noi. Comentarii” la lucrarea “Adevărata obârșie a poporului roman”, de Valeriu D. Popovici-Ursu, care începe cu “Cuvânt de început” de Ion N. Oprea, autor, pe care îl reproducem:

„Cuvânt de început”

Dificilă şi pretenţioasă tema susţinută de prof. Valeriu D. Popovici-Ursu, dar în faţa argumentelor de bună cuviinţă, atent căutate şi oferite cititorului nu numai român, dornic să se introducă şi să se informeze despre adevărată obârşie a poporului român, atât de controversată, nesocotită şi chiar combătută de unii, interesul pentru noile informaţii se impune şi, personal, continui a rămâne la ele.

Textul care urmează, cum am procedat şi am explicat şi la volumul „Dacii la ei acasă”, 2014, nu-i un studiu istoric, nu încerc nici ipoteze istorice atribuindu-mi cunoaşterea lor, dar adunând informaţiile chem la adâncirea lor, să ne găsim drumul adevărat.

Ca şi profesorul Popovici sunt adeptul cercetării, al colocviului ştiinţific nu al respingerii a ceea ce ni se pare netemeinicie. De la abecedar ne-au venit adevărurile.

În faţa unei cărţi, cu un autor care le ştie pe toate, dar aruncă cu metafore de genul „ignorantul, maniacul, clinic autoiluzionatul” de Densuşianu, autorul Daciei preistorice de unde recuperăm Dacia, România de azi, „exaltatul botanist român” Ovidiu Bujor, membru al Academiei Române, „un visător la Zalmolxe”, „deranjatul mintal” care insistă că în Pakistan 80 de milioane de oameni vorbesc limba română, „aberaţii şi rătăcitorii dacopaţi” în ruinele de la Sarmizegetusa, „ocultiştii şi escrocii” care pretind că au descifrat nişte tăbliţe suspecte, „fantasmagorii oculte” ale editurilor Orfeu din Bucureşti sau Obiectiv din Craiova, acel „escroc intelectual” Freud, autor care este Dan Alexe, Humanitas, 2015, rămâi tot la căutatul argumetelor prin citare, spre exemplificare.

Cum se explică obtuzitatea şi reaua voinţă a istoricilor oficiali faţă de epoca dacică – şi după cum se vede nu numai a lor ci şi a lingviştilor altfel nu se explică de ce un autor, care ştie de toate, cum se crede Dan Alexe şi  cei care i se alătură, nu găsesc dacic în vocabularul românesc de astăzi decât cuvântul mămăligă şi alte vreo două-trei tot atât de semnificative ca să demonstreze că dacii n-au avut nici alfabet dar mi-te cultură..., se întreabă revista Lohanul de la Huşi, iunie 2015, iar prin ea Daniel Roxin – Bucureşti, pe care îl vom mai întîlni în susţinerea a ceea ce numim noi dacismul, dacomania – Dan Alexe.

Epoca dacică e mai puţin studiată la toate nivelele, pentru că este una dificilă, nu prea există izvoare, răspunde Vasile Boroneanţ, arheolog, fost director al Muzeului de istorie al Municipiului Bucureşti, care ştie şi ceea ce ştim cu toţii – „peste tot, oamenii din popor spun că se trag din daci”.

V-aţi ocupat de editarea Daciei Preistorice a lui Nicolae Densuşianu, împreună cu soţul dvs., istoricul Manole Neagoe, o carte controversată, nu aţi avut reacţii negative, este întrebată Victorela Neagoe, cercetătoare la Institutul de lingvistică Iorgu Iordan-Al. Rosetti, care precizează, „chiar dacă interpretările lui Densuşianu  sunt în mare măsură fanteziste, materialul strâns şi redat de el este uriaş şi valoros”.

Astăzi nu se prea apropie cercetătorii de domeniul substratului dacic al limbii române pentru că a o face trebuie să ştii foarte multe – indo-europeană, slava veche, latina, istoria limbii, o mulţime de alte lucruri, să citeşti şi să aprofundezi tot ce s-a scris în domeniu, susţine doamna Neagoe, iar pe tineri mai ales nu-i interesează.

Ca cel care a fost multă vreme aproape de domeniul dacologiei, întrebat cum a privit domeniul, ca închis, stagnant, dacă subiectul supără, Dan Romalo, autorul cărţii „Cronica getă apocrifa pe plăci de plumb”, răspunde tot printr-o întrebare: „De ce oare, atunci când au apărut plăcile de plumb, care au şanse să fie un element de noutate pentru istorici, ele au fost refuzate ca neoriginale, fără să se admită o  cântărire a elementelor logice care pledau pro şi contra? Ai elemente noi, pe care poţi să faci comparaţii, analize, căutări de antecedente şi ramuri comune, şi le refuzi. De ce?”

Adevărul e că există nişte interese, explicate dealtfel, că până şi academicianul Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie, fără argumente, într-un cotidian susţinea că plăcile sunt nişte falsuri ordinare, părere grav criticată, în majoritate.

Despre un anumit complex identitar nu numai în cercetarea specifică vorbesc în discuţia pornită nu numai cei amintiţi aici, ci şi Ion Ghinoiu, cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor “Constantin Brăiloiu” şi Dan Alexe în Dacopatia… sa care se referă la o gamă a complexelor de inferioritate, dar şi despre un anumit tupeu dacic, zic eu, în atingerea ţelurilor, p. 282-292.

Ce înseamnă respingerea dacismului, lucru pe care îl face şi Dan Alexa, cu publicarea rătăcirilor sale la Humanitas, o explică Dumitru Manolache, jurnalist de investigaţii la cotidianul Gardianul, - anumite structuri interesate vizează reducerea treptată a interesului dedicate epocii vechi a istoriei noastre, ştergerea din memoria colectivă, anularea elementelor identitare esenţiale ale neamului, distrugerea României adevărate, care este chiar Dacia, cu limba, tradiţiile, creştinismul orthodox, biserica deci, morala, şcoala, familia…

Globalizare-globalizare, dar nu prin topire identitară, spunem noi, cei care promovând şi susţinând noua opinie istorică, credem în tradiţiile şi continuitatea noastră străbună.

Epoca dacică – o spun nu doar cei etichetaţi a fi  protocronişti, dacomani sau altfel discreditaţi – deranjează cel mai mult pentru că de acolo ne tragem, acolo ni-i originea şi dreptul identitar. Suntem români şi fără trecut nu putem gândi viitorul, pe care îl vrem glorios, cum ni l-a lăsat Decebal, Basarab I, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul…

De aceea, trebuie să crească interesul pentru educaţia şcolară şi cetăţenească în direcţia creşterii răspunderii şi respectului faţă de ce este patrimoniu istoric, cultural şi natural al teritoriului nostru, cu cetăţile dacice care trebuie mai bine conservate, spune Valentina Cetean, inginer geolog, director executiv al Asociaţiei “Greenet”, luptătoare împotriva a ceea ce se constată - o stare generală de indiferenţă a autorităţilor statului”.

Ion N. Oprea

Și în completare un prim articol din „Dacii și noi. Comentarii”, 2015, ca expicație a demersului autorului și acțiunii sale de a se fi oprit asupra operei profesorului Valeriu D. Popovici-Ursu pe care o comentează, fie și numai în parte, spre cunoașterea cititorilor, citind cartea lui Valeriu D. Popovici-Ursu, cunoști de unde venim, ne cunoaștem pe noi românii, crede Ion N. Oprea.

Adevărata obârşie a poporului român,

de Valeriu D. Popovici-Ursu,

cu o altă istoriografie decât cea oficială.

Adevărata obârşie a poporului român, aşa se intitulează cartea semnată de Valeriu D. Popovici- Ursu, editura Gedo, Cluj, 2012.

„Domnul Valeriu D. Popovici-Ursu este adeptul unei teorii, privind originile poporului român, care este departe de poziţia oficială a istoriografiei române, teorie care de 150 de ani este susţinătoarea doctrinei care preconiza  formarea poporului român în urma intensului proces de romanizare petrecut în Dacia după cucerirea romană.

Acesta a fost şi primul imbold pentru a prezenta publicului românesc şi un  alt punct de vedere decât cel oficial”, scrie şi motivează lucrarea Editura, în Cuvântul pe care-l postează înaintea celui de început al autorului.

De la capitolul 1, unde se află textul cuprinzând Cuvântul de început, aparţinând naratorului, la capitolul 11, Cuvântul de încheiere, cartea prezintă puncte de vedere care pentru mulţimea de cititori face cunoscute mulţimea cercetătorilor şi  colaboratorilor în domeniu.

Prezentarea cărţii, filă cu filă, dar în rezumat, este problema pe care mi-am propus în următoarele materiale. Nu întâmplător. După cum bine cunosc cititorii, la 1 iulie 2014, revista Luceafărul a publicat articolul intitulat „La noi acasă, în Dacia, la Oradea-România: Cel de-al XV-lea Congres Internaţional de Dacologie „G. Coşbuc- 2014”. O manifestare bine primită la fiecare ediţie. Nu ne îndoim, şi anul acesta.  Organizatorii şi participanţii, sute şi sute, mulţi enciclopedişti, din ţară şi străinătate sunt dintre acei care promovează păreri şi idei care răspund celor ale cărţii asupra căreia ne-am propus să discutăm. Articolele noastre, cu alte cuvinte, se constituie într-o pregătire a celor interesaţi de valoarea altui punct de vedere decât cel oficial cu privire la obârşia românilor. Nu de la Traian şi Decebal, nu de la Burebista, ci cu multe milenii în urmă, scrierile vechi şi arheologia fiindu-ne cuvântătorii, aducătorii de argumente nu numai materiale, ci şi spirituale.

Un capitol al cărţii, 9, se intitulează „Reacţii ale scriitorilor români privitor la teza românizării Daciei”. De aici vom porni cu demersul propus. Cunoscând scriitorii, mai vechi sau mai noi, de diferite profesii şi preocupări, dar toţi interesaţi de a şti cine au fost geto-dacii, vom înţelege de ce este necesar să cunoaştem conţinutul adevăratei istoriografii, a celei neoficiale care are argumente superioare celei promovate de autorităţi, încremenite în proiect, cum zicea cineva cu priză la public în vremea începutului democraţiei noastre originare.

Deci, care sunt scriitorii cu reacţii opozante celei oficiale, referitoare la teza romanizării Daciei? 

În Dacia preistorică, Nicolae Densuşianu, după studii temeinice, bazate pe vechi documente ale scriitorilor antici şi pe descoperirile arheologice, relevă adevărul istoric privind originea şi limba poporului român cu argumente care au fost date pe seama fanteziei lui.

În revista Dacia Magazin nr. 54 din iulie 2008, scriitorul Silviu N. Dragomir, într-un articol „Actualitatea ideilor scriitorului Ioan  Al. Brătescu-Voineşti” privind „Originea neamului românesc şi a limbii noastre”, constată creşterea activităţii formatorilor de opinie care se străduiesc să reducă „impactul dăunător” al „părerilor oficioase”, susţinute de „majoritatea istoricilor funcţionari”. Sunt citate, reluate şi redate,  în cartea de care ne ocupăm, părerile unor „scriitori români de avangardă”, cu altă opinie. Este citat stolnicul Constantin  Cantacuzino care în Istoria Ţării Româneşti (1660) afirma: „Iar dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară şi o lepădară aşa de tot şi luară a romanilor, aceasta nici că se poate socoti, nici crede”. Este citat şi enciclopedistul Dimitrie Cantemir care, referindu-se la „cuvintele neaoşe venite din substrat”, susţinea convins, la 1710, că ele provin „Din limba noastră cea dăcească”, el considerând că „limba moldovenească ar fi o continuare firească a limbii geto-dacilor autohtoni”.

Este amintit însuşi Petru Maior, unul dintre cei patru protagonişti ai Şcolii Ardelene care, la 1812, în Istoria pentru începutul românilor în Dacia, scrie: „Aceia iaste adeverit, precum văzum de asupra că nu limba lătinească cea proastă s-au făcut din limba lătinească cea corectă, totuşi de vom vrea a grăi oblu, limba românească e mama limbii ceii lătineşti”.

Punând problema moştenirii romane, este amintit şi istoricul şi arheologul Vasile Pârvan care la 1925 se pronunţa: „Nimeni nu a putut demonstra convingător acest proces de romanizare atât de rapidă”. Iar marele istoric Nicolae Iorga concluziona: „Nu mai credem în românizările minunate prin legionari de 60 de ani, căsătoriţi cu femei barbare, care - cu tenacitatea conservativă a femeilor – mai curând i-ar fi putut deznaţionaliza ele pe ocupanţi”.

În  acelaşi articol intitulat „Limba dacilor era de tip latin evoluată separat”, în capitolul 6, scriitorul Silviu Dragomir reda pasagii din cartea scriitorului I. Al. Brătescu-Voineşti „Originea neamului românesc şi a limbii noastre”, pe care Valeriu D. Popovici-Ursu le reia: „N-a pierit nicio limbă a  dacilor, pentru că ei n-au avut o altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că dacii vorbeau latineşte.

Limba dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia  întâi limba romanilor, care era o formă literară a limbii Daciei, iar mai târziu limba italiană; aceeaşi limbă a dacilor,  dusă în Franţa a ajuns întâi limba galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întâi limba ibericilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici (la noi) a devenit cu vremea, limba noastră românească.

Pe cuprinsul de pământ în care locuiesc astăzi românii, trăia odinioară un neam de oameni numiţi (de alţii nu de noi românii) hiperboreeni, pelasgi, traci, sciţi, daci. Am văzut că Herodot spune că, deşi arătaţi sub nume diverse, erau toţi de acelaşi neam. Aici s-a întemeiat cu timpul Împărăţia Dacilor, iar când au devenit prea numeroşi au început să emigreze… În Italia au ajuns în contact cu civilizaţiile vechi, cu cea egipteană, cu cea feniciană, cu cea cretană şi elenă, şi cu vremea au întemeiat Imperiul Roman. Fraţii lor, rămaşi la Răsărit, au continuat să ducă o viaţă simplă de păstori şi agricultori. Asta nu înseamnă că erau barbari. Despre moravurile lor vorbesc primii istorici greci în termeni foarte elogioşi. Erau oameni viteji, monoteişti.  

Credeau în nemurirea sufletului, credeau în existenţa unui cârmuitor al lumii, care supraveghează purtarea oamenilor şi care după moarte îi răsplăteşte sau îi pedepseşte, după faptele săvârşite în timpul vieţii, erau cum se zice, creştini înainte de Hristos.

Recunoscând fără nicio ezitare latinitatea neamului şi limbii noastre, sunt încredinţat că această latinitate nu se datorează oştilor sau coloniştilor romani, ci descendenţei noastre din neamul geto-dacilor, care vorbeau latineşte. Tot acestei descendenţe trebuie atribuită şi latinitatea tuturor popoarelor neolatine.

Întemeiat pe această credinţă, mă simt îndreptăţit să afirm categoric că noi nu suntem aici de 2000 de ani, ci din vremuri geologice… Noi suntem aici de 15.000, de 20.000 de ani.

Neamul nostru… e unul din cele mai vechi neamuri din Europa. Fraţi de un neam cu noi, plecaţi spre Apus, au întemeiat civilizaţii cu care se mândreşte omenirea, iar noi, cei rămaşi aici, am slujit  drept parapet de care s-au lovit năvălirile tuturor barbarilor.

Această credinţă mă face să pot subordona fără greutate ori ce fel de interese triumfului adevărului.  Repet, sunt gata să renunţ la o credinţă care îmi este foarte dragă, dar numai înaintea unor probe zdrobitoare că nu am  dreptate…De mult m-am încredinţat că cercetarea şi stabilirea adevărului e cea mai nobilă îndeletnicire omenească, ba ceva mai mult, urmărirea descoperirii adevărului, curiozitatea ştiinţifică este cea mai caracteristică, cea mai specifică însuşire prin care omul se deosebeşte de toate celelalte vieţuitoare… nu e nicio scădere din partea unui om de ştiinţă să-şi revizuiască cunoştinţele şi să revină asupra unor afirmaţii, când s-a încredinţat că sunt greşite.

Dimpotrivă un învăţat care, pentru triumful adevărului e gata să recunoască netemeinicia unei doctrine pe care a susţinut-o cu pasiune în ajun, dă dovada unei rare  nobleţi şi a unei superiorităţi sufleteşti”…

Nu s-au identificat încă acele probe zdrobitoare care să-l facă să renunţe el sau urmaşii la credinţa pe care o avea, meritul lui I.Al. Brătescu-Voineşti este cu atât mai mare cu cât cele afirmate mai sus, deşi scrise înaintea marilor descoperiri arheologice, mai ales în ultimii ani, o seamă de alţi autori îi susţin ideile. Dintre aceştia, cartea scrisă de Valeriu D. Popovici-Ursu îi pune în prim plan pe:

Iosif Constantin Drăgan, cu Istoria românilor, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999, Mogyoria-Maggyarorszâg, Ungaria  şi Istoria magyorilor, Ed. E.N. Buc., 1998, Noi tracii: Istoria milenară a neamului românesc, Ed. Scr. Rom. Craiova, 1976, Mileniul Imperial al Daciei, Ed. Şt. – E., Buc., 1986, Imperiul romano-trac. Ed. E.N., Buc., 2000, cât şi foarte multe articole publicate în diverse reviste.

Paul Lazăr Tonciulescu, cu Impactul Romei asupra Daciei, Ed. Miracol, Bucureşti, 1997, Romania paradisul regăsit, Ed. Obiectiv, Craiova, 2003, Secretele Terrei- Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2000.

Nicolae Miulescu, cu lucrarea Da Ksa – Ţara zeilor, Ed. Obiectiv, Craiova, 2005.

Prof. univ. dr. Augustin Deac, cu Istoria adevărului istoric, în două volume, Pagini din istoria adevărată a Bulgariei, Din istoria Ucrainei – Ţara de margine.

Preot Dumitru  Bălaşa, cu Basmul romanizării – Dacii, întemeietorii Romei, Fund.Artelor Dor, Craiova, 1998.

Conf. univ. dr. G. D. Iscru, cu Traco-Geto-Dacii Naţiunea Matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Ed. a III-a CEL, Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2003.

Gabriel Gheorghe, iniţiatorul  Societăţii Cultural-Ştiinţifice GETICA, autor al cărţilor Studii de cultură şi civilizaţie românească, în două volume.

Dr. Napoleon Săvescu, cu lucrarea Noi nu suntem urmaşii Romei.

Îi mai amintim: Viorica Enăchiuc, Silviu Dragomir, prof. Tudor Diaconu, prof. Timotei Ursu, Vladimir Brilinsky, Eugen Delleea, dr. Lucian Iosif Cueşdean, Maria Crişan, Aurora Peţan, arh. Silvia Păun, Mioara Căluşiţă-Alecu, Dan Ion Predoiu, Vicu Merlan ş.a.

Prof. Ana Dumitrescu

 ¹Publicat în revista Luceafărul din 29 iulie 2014.