Mihail Rujoiu
Lângă iaz pe piatra
morii
Stă-ntinsă parcă la
soare
Să-şi usuce al său
chin
O stea în formă de
floare.
De când stă, nu ştie
nimeni,
N-a fost poate nici
văzută,
Geme-ncet, parcă ar
spune
Căci de nimeni nu e
vrută.
O privesc şi nu-mi
dau seama
Din ce parte-ar fi
venit,
Din cer sau din Carul
Mare,
Tot rămân nedumerit.
Mă îndrept spre ea
uşor,
S-o privesc mai
de-aproape,
N-aş dori, din
întâmplare,
Să dispară şi să-mi
scape.
O mângâi şi simt
căldură
Ce-mi trece prin trup
uşor,
Simt cum inima-mi
tresare,
Şi-s cuprins de mult
fior.
Mă retrag un pas în
spate,
Nu cumva am
neplăceri?
Iar ea îşi deschide
ochii
Cu parfum ce-mi dă
plăceri.
Cred c-atât a vrut să
ştie
De tot că nu-i
părăsită
Şi se stinse-apoi pe
loc
Cu dorinţa-i
împlinită.
Cu-al ei chip
întipărit
Am rămas pe veşnicie,
Lângă iaz pe piatra
morii
Pun mereu flori de
câmpie.
Şi-altă dată de va
cade
Stea din cer sau
Carul Mare,
Să cadă pe-acele
flori
Şi să se transforme-n
floare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu