Domnule Ben,
Vă trimit acest mesaj de suflet, ca
unui mare iubitor de sat şi de oamenii săi.
Cu bine,
I. I. BENCEI
Stimate domnule
redactor-şef, Vasile Barbu,
Onorată
redacţie a publicaţiei de cultură "TIBISCUS", cu sediul în frumoasa
localitate Uzdin din Banatul Sârbesc (pe pământ românesc), de fiecare dată când
primesc gazeta mă cuprinde un fior de nostalgie după satul de altădată, cu oamenii
(paorii) săi minunaţi, curaţi la suflet şi la trup, înţelepţi, harnici, talentaţi,
săritori la bine, iubitori ai tradiţiilor străbune, purtători cu mândrie ai
"portului naţional" (nu popular!), patrioţi raţionali cu dragoste şi
respect faţă de ţară şi neam, faţă de simbolurile naţionale.
Frumuseţea
satului de altădată s-a dus definitiv; avem datoria să păstrăm măcar satul şi
oamenii.
Orice om
chibzuit îşi dă seama că-în secolul XXI - nu se mai poate face agricultură cu
plugul tras de boi sau de cai, dar ne doare sufletul că foştii paori, deveniţi
mai apoi "colectivişti" (goscolnici!) sau navetişti, au ajuns să
devină pur şi simplu "locuitori ai satelor". Şi aceştia din ce în ce
mai puţini. Casele goale (multe mari şi frumoase), ca şi terenurile aferente, în
special grădinile, porţile veşnic zăvorâte, cenuşiul care s-a abătut asupra
satelor mai mici, lipsa de comunicare şi de minimum confort (drumuri,reţele de
apă şi canalizare,chiar şi electricitate), îi îndepărtează pe locuitorii
actuali sau potenţiali cumpărători de imobile şi teren. Desigur că sunt şi
excepţii, ca în cazul unor fermieri care cumpără pământul pentru câştiguri tot
mai mari, dar satul, în sine, este fără viaţă, lipsit de perspectiva unei
reveniri miraculoase.
Nimeni nu-şi
doreşte să-i mai vadă pe ţărani trudind de dimineaţa până noaptea, la munci grele,
cu unelte depăşite, randament minim, etc., dar ne este dor de ei să-i vedem în
casele lor, cu o gospodărie prosperă, cu familia din care să rămână urmaşii la
"poşiumb"...
Iată de ce, ca
un mare iubitor de sat şi de paori, trăiesc momente pline de admiraţie, dar şi
emoţionale, când citesc anumite materiale publicate şi - mai ales - când
privesc pozele (molă-raili) dân băbăluc, dă la "uspeţă", "conţărturi"
sau alte evenimente. Îndată privesc la vitrina din sufragerie unde tronează, la
loc de cinste, un "cineri" pictat de doamna păoriţă Ileana Oalge, uzdâneanţă
stabilită la Zrenjanin. Nu pot să închei decât cu o strofă de inimă:
Satule izvor dă
viaţă,
Adurmit supt clar dă
lună,
Până mâne gimineaţă
Ce las sângur. Noapce
bună!
IONEL IACOB-BENCEI
(fişior dă paore)
P.S.
O EPIGRAMĂ PE LUNĂ
INVITAŢILOR LA AGAPA
"BENCEI-75"
(18.12.2015)
Dragii mei
contemporani,
Ce-aţi venit de
astă-dată,
Peste dou'ş'cinci de
ani
"O s-o facem şi
mai lată."
I.I.BENCEI
Domnule Ben,
Vă trimit o poezie gândită în
"grai bănăţean", căreia i-am făcut şi această variantă literară, întrucât
nu toţi ascultătorii cunosc dialectul bănăţean. Este inspirată din durerea
atâtor părinţi care se mistuie de dorul copiilor, indiferenţi sau plecaţi... Recitarea ei merge pe un "fundal" de doină zisă la "torogoată",
ca-n Banat. Eventual, "Doina lu' Luca" (Novac), alias: "Balada Goznei".
Cu urări de bine,
I. I. BENCEI
ULTIMA SCRISOARE
Într-un sat, uitat de
lume
Şi de bunul Dumnezeu,
Plânge-o mamă, fără
nume,
Plânge pe feciorul său.
N-a murit răpus de
boală
Sau de mâna nu ştiu
cui,
Dar nu are bani de-o
„coală”,
Ca să-i scrie mamei
lui.
De ce sunt copiii, oare,
Nemiloşi la
suferinţi...,
Nu au suflet, nu îi
doare
Nici de bunii lor
părinţi?
Şi văzând bătrâna
mamă
Că scrisoare n-a primit,
„A pus degetul
pe rană”
Şi-a scris fiului
iubit:
„Eu te-am
legănat în poală,
Ai ajuns printre
străini
De-am rămas cu casa
goală
Şi cerşesc pe la
vecini;
Dragul mamei, n-am
de-acuma
Porcul gras să ţi-l
mai dau,
Că ne sărăceşte
„ciuma”
De nici pensia n-o
iau.
Doamne,cum trecură
anii...
Parcă ieri eraţi
copii;
Vino-acasă, dragu'
mamii,
Până ai la cin'să
vii!
Vino să-ţi mai vezi
„odaia”,
La oraş nu te
ascunde;
O s-apuci tu vremea
aia
C-ai veni şi nu ai
unde...
Frică mi-e că vine
iarna,
Nu am lemne pentru
foc
Şi-o să mă găsească
„goarna”
Îngheţată în
cojoc.”
...De ce sunt copiii,
oare,
Nemiloşi la
suferinţi...,
Nu le pasă, nu îi
doare
Nici de bunii lor
părinţi?
I-a răspuns în graba
mare:
„Mamă, nu-mi
ajunge banul
Şi de-aceea-ţi cer
iertare,
Poate fi că vin la
anul...”
De la biata mamă, care
Ne-a iertat
îndeajuns,
Pentru ultima
scrisoare
Nu a mai primit
răspuns;
Dar poştaşul, om de
treabă,
Totuşi, i-a adus o
veste,
Că a scris pe plic, în
grabă:
„Adresantul nu
mai este...”
I.I.Bencei
PS.
1. Este vorba de
„ciuma” politică, cea care taie salarii, pensii, ajutoare, îndemnizaţii,
etc
2. Am încredinţat textul
(prescurtat) unui interpret de romanţe. Poate..., poate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu